Colanul şi ciolanul. La plecarea de la guvern, după eşecul din alegerile generale din decembrie 1937, premierul Gheorghe Tătărescu primeşte din partea Regelui, Colanul „Carol I”. Comentează „Ilustraţiunea română” din 5 ianuarie 1938:

„În sinteză s-ar putea spune c-a primit colanul şi a lăsat ciolanul…”.

*

 

Ce poate face entuziasmul. Mihail Sebastian în Jurnal, 4 februarie 1941:

„Teribilă vorbă spusă în gura mare, la o repetiţie, de Nataşa Alexandra, teribilă mai ales pentru că Marietta era de faţă: «Unde e Generalul să-l pup (…), să-i sug (…), că ne-a scăpat de legionari ». Maximum de entuziasm.”

Generalul e Ion Antonescu. „Maximum-ul de entuziasm” e provocat actriţei de înăbuşirea rebeliunii legionare. Vorbă teribilă, pentru că Marietta e Marietta Sadova, legionară convinsă, soţia lui Haig Acterian, condamnat de Antonescu la 12 ani închisoare şi trimis pe front în 1942, unde a murit. Punctele din paranteză sunt puse de noi, pentru că Mihail Sebastian a scris cuvintele neaoşe „spuse în gura mare” de către actriţă.

*

Ca şi azi. „Frauda de toate nuanţele a stricat totul şi statul îşi recuperează deficitele prin impozite din ce în ce mai grele”.

Aceste rînduri n-au apărut în 2004, ci în 1933. Nu sînt semnate de un jurnalist de azi, ci de Tudor Arghezi. N-au fost găzduite de un cotidian postdecembrist, ci de „Progresul social” din 20 decembrie 1933. Nu se referă la guvernele de tranziţie, ci la guvernul liberal condus de dr. Constantin Angelescu. Ca să vezi!

*

Maiorescu despre libertatea presei. „La început presa era sub autoritatea disciplinară a guvernului, dar cu timpul s-a văzut că nu totdeauna cînd se pedepseau jurnaliştii, avea guvernul dreptate, ci, dimpotrivă, şi astfel s-a adoptat principiul de a se lăsa presa liberă, oricît de mare ar fi primejdia acestei libertăţi. Libertatea presei va să zică, dar mai întîi: liberarea ei de sub autoritatea disciplinară a guvernului, a puterii executive, dar nu va să zică niciodată şi nicăieri licenţa presei şi impunitatea ei.” (Titu Maiorescu „Discursuri parlamentare”, volumul I, Ed. Librăriei SOCEC, Bucureşti, 1887).

 Pînă în decembrie 1989, presa a fost sub “autoritatea disciplinară a guvernului”. După 1989, ea s-a eliberat de sub un asemenea Stăpîn birocratic. Asta înseamnă, însă, cum magistral se întreabă Maiorescu, “licenţa şi impunitatea presei”?

*

 

La doar 5 ani. 20 iulie 1927, ora 16. Corpurile Legiuitoare se întrunesc pentru a primi Jurămîntul noului Rege al României. Numele său: Mihai I. Vîrsta: 5 ani. Povesteşte I.G. Duca în Amintiri politice:

„La Parlament, scena a fost mişcătoare, toţi senatorii şi deputaţii au aclamat îndelung pe micul rege cînd a intrat împreună cu Principesa Elena şi cu cei trei regenţi, în afară de reprezentanţii Partidului Naţional Ţărănesc, care s-au sculat în picioare cu toată adunarea, dar care au păstrat o tăcere semnificativă şi confirmatoare a politicii de echivoc ce-şi propuseseră. să urmărească. În faţa acestor ovaţiuni, copilul, neobişnuit cu asemenea scene, s-a intimidat puţin şi, instinctiv, s-a lipit de fustele mamei sale. A fost în sală un moment de intensă şi legitimă emoţiune. După glorioasa domnie a regelui Ferdinand, ce era oare să fie domnia acestui copil care avea parcă intuiţia pericolelor: ce soartă i le hărăzise? Gestul instinctiv fusese simbolic, de altminteri el nu a durat decît o clipă, principesa Elena l-a împins uşor înainte iar copilul, la care desigur pornirile atavice şi-au reluat drepturile, a înaintat un pas ca şi cum ar fi fost conştient de astădată de situaţie, salutînd demn şi stăpîn pe el, pe reprezentanţii naţiunii”.

Fostul prim-ministru e un brav politician interbelic. Dînd curs speciei sale, autorul simte nevoia unui niţel patetism. Şi astfel, o scenă hazlie, cu un şef de stat lipindu-se de fustele mamei, devine izvor de cuvinte mari. În realitate, e o comedie politicianistă. Nu a băieţelului de 5 ani, surprins de ropotul aplauzelor, ci a sforarilor din umbră. Regina Maria, Barbu Ştirbey, Ionel Brătianu, toţi cei care se folosesc de un prichindel pentru a stăpîni ţara.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro