Ion Cristoiu: Un truc folosit pe vremuri de presa stalinistă

Dacă aş povesti cuiva de ce sînt interesat acum, la recitirea Analelor lui Tacitus, şi-ar face cruce aflînd că m-am gîndit să-l prind cu ocaua mică pe marele Istoric, un soi de TeFeList al istoriografiei romane. Am deja mai multe exemple de felul în care Tacitus îl desfigurează pe Tiberiu sub protecţia motto -ului cu nepărtinirea. Altfel spus otrava mortală din scrierile lui Tacitus e dată de comedia obiectivităţii jucată perfect de ginerele lui Agricola. Dacă spusele lui Tacitus despre Tiberiu, contrazise ulterior de mai toţi istoricii serioşi, sînt sau nu conforme cu adevărul nu mă interesează. În definitiv puţin importă dacă Tiberiu e cel din Anale sau cel din realitate. Faţă de cele scrise de Tacitus procedez însă ca faţă de orice scriere ce se vrea bazată pe respectarea minimelor rigori profesionale. Vicleniile lui Tacitus cred c-au fost dezvăluite de D.M. Pippidi în al său Autour de Tibere, în 1944. Poate că unele observaţii din partea mea nu fac altceva decît să le repete pe cele tipărite deja de istoricul român. Pe mine nu mă interesează. Încerc să desluşesc mecanismul părtinirii la Tacitus cu aceeaşi luciditate cu care încerc să denunţ cusăturile cu aţă albă din presa de azi cînd vine vorba de terfelirea unui duşman. Limpezirea mecanismului o voi face pe larg în notele despre Tiberiu din proiectatul reportaj despre Capri.

Voi da aici doar un exemplu.

Tacitus îşi propune să ne convingă că Tiberiu e la capătul complotului care a dus la moartea lui Germanicus, fiul său adoptiv. Pagini întregi sînt sacrificate de istoric pentru a ne dovedi războiul dintre Piso şi Germanicus. A umblat vorba la vremea respectivă că Piso l-ar fi otrăvit pe Germanicus. Posibil să-l fi otrăvit. Tacitus nu aduce însă nici o altă probă în afara afirmaţiei sale că Aşa se vorbea în tîrg. Numai că instrumentul lui Aşa se vorbea în tîrg e folosit numai în cazul lui Piso, al lui Tiberiu, în cazurile celor pe care Tacitus are pică. Atunci cînd vine vorba însă de Germanicus, idilizat de Tacitus din nevoia de a-l bîrfi pe Tiberius, formula Aşa se vorbea în tîrg dispare:

„Îmi aduc aminte că am auzit de la oamenii mai în vîrstă că Piso a avut destul de des în mînă nişte tăbliţe, pe care el însuşi nu le-a dat în vileag şi despre care prietenii lui au spus în repetate rînduri că ele cuprind o scrisoare a lui Tiberius către Piso, precum şi însărcinări lui împotriva lui Germanicus; că Piso a avut de gînd să le citească în Senat şi să-i aducă împăratului învinuiri; şi aşa ar fi făcut dacă n-ar fi fost înşelat prin făgăduieli deşarte de Seianus; mai spuneau bătrînii că Piso nu şi-a luat singur viaţa, ci s-a trimis un călău. Eu însă nu m-aş încumeta să afirm nici una din aceste două versiuni, totuşi am socotit că nu se cuvine să trec sub tăcere ceea ce au povestit acei pe care i-am apucat în tinereţea mea în viaţă.”

Analele sînt scrise la aproape o sută de ani de la domnia lui Tiberius. Din toate punctele de vedere, nu doar din cele care ţin de rigoarea istoricului, ce i-au zis lui Tacitus bătrînii n-are nici o valoare. Mai ales că n-avem de unde şti dacă bătrînii invocaţi nu sînt o născocire a istoricului. Să admitem însă că istoricul poate invoca fie şi vag, imprecis, zicerile unora sau chiar zvonurile din tîrg. Pentru ca el să fie credibil, instrumentul acestei invocări trebuie folosit însă în cazul tuturor personajelor. În relaţia Germanicus- Tiberiu, ce zice lumea sau ce i-au zis lui Tacitus bătrînii, apare doar cînd vine vorba de a-i atribui lui Tiberiu planuri criminale. Cînd vine vorba de Germanicus, de Agrippina, istoricul Tacitus nu mai foloseşte instrumentul.
Cel mai perfid mijloc de părtinire sub masca obiectivităţii îl reprezintă atribuirea de gînduri, de stări de spirit lui Tiberius, sub semnul tezei că acesta era ipocrit, ascuns. Iată un exemplu: „Tiberius cu o prefăcută mîhnire pe faţă se plînse”. De unde ştie autorul că era prefăcută mîhnirea? O întrebare cu atît mai jusitificată cu cît jelaniile Agrippinei la venirea spre Roma sînt înfăţişate ca sincere. Agrippina era o femeie ambiţioasă, amestecată în lupta pentru putere. De ce n-am crede că şi era era prefăcută? Iată un alt exemplu de atribuire de sentimente cu de la sine putere:

„Totuşi nimic nu l-a cutremurat mai mult pe Tiberius ca iubirea fierbinte pe care o arătau oamenii faţă de Agrippina”.

Mama lui Germanicus, Antonia, nu vine în întîmpinarea rămăşiţelor lui Germanicus. Tacitus se lansează în mai multe presupuneri:

„Poate nu i-a îngăduit starea sănătăţii, poate sufletul, istovit de atîta amar, n-a mai găsit în el puterea de a privi cu ochii o nenorocire atît de groaznică.”

Foarte bine.

Prudent, istoricul trece în revistă posibilele explicaţii intime ale acestei realităţi stupefiante:

„Nici la istorici, nici în Acta diurna nu găsesc că Antonia, mama lui Germanicus, şi-a îndeplinit faţă de el vreo îndatorire de seamă care să merite a fi amintită, deşi în afară de Agrippina, de Drusus, şi de Claudius, se găsesc acolo trecute cu numele lor şi celelalte rude de sînge.”

 Numai că el nu rămîne la trecerea în revistă a diferitelor ipoteze. El le taie imediat cu teza lui:

„Mie însă mai degrabă mi-ar veni să cred că Tiberius şi Augusta, care nu ieşeau din palat, au oprit-o şi pe ea, pentru ca să pară că mîhnirea lor este la fel de mare şi că bunicul şi unchiul sînt reţinuţi acasă de pilda mamei.”

În fine, cea mai tare viclenie e apelul la formula Se ştia:

„Doar oricine ştia că Tiberius abia îşi putea ascunde bucuria de moartea lui Germanicus”.

 Se ştie, se ştia - e un truc folosit pe vremuri de presa stalinistă, în genul Se ştie că imperialismul american... Se ştie că Trotski e un trădător al clasei muncitoare...

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro