Ion Cristoiu: Una din marile cauze ale eşecului comunist

Serialul Omar, dedicat marelui calif, Uman ibn Al-Hattab, a devenit mai dinamic. Am ajuns la faza militară a destinului lui Mahomed. Prima bătălie – cea în care oastea Meccăi e zdrobită – dă unui serial lălăit un plus de dinamism. Eu mă uit totuşi mai departe la serial, fentînd dorinţa tot mai puternică de a urmări şi ceva mai palpitant – The Expanse, de exemplu, despre care nu ştiu dacă am văzut sau nu ultimul sezon, al şaselea. Serialul îmi oferă imaginile pe care aş fi vrut să le văd în timp ce citeam despre începuturile Islamului. Cartea lui Mohamad Jebara, Mahomed, profetul care a schimbat lumea, m-a introdus în generalităţile despre destinului lui Mahomed. Înaintînd în serial, ştiu din vreme ce urmează să se întîmple. Ştiam de exemplu despre prima bătălie, cea care avea să ducă la a doua, provocată de nevoia tribală de răzbunare (din toate serialele turceşti şi arăbeşti subtitrate în engleză, mi-a rămas în cap Revenge, variantă engleză a răzbunării). Noua carte citită – „L’histoire de l’islam (1) De la période antéislamique, à la mort du calife `Umar ibn al-Khaţţâb”, mi-a servit amănuntele necesare punctului de vedere religios angajat. Nu pot să nu remarc două momente din serial semnificative prin conţinuturile lor.

Primul e cel în care mai marii cetăţii, conduşi de Amr ibn Hisham, îi biciuiesc pe adepţii lui Mohamed în public pentru a-i face să renunţe public la credinţa lor. Alţi discipoli sînt supuşi unor torturi grele (îngropaţi pînă la gît în nisip, lăsaţi să moară de foame şi de sete), numai şi numai pentru a abjura Islamul. Momentul se întîlneşte însă şi în cazul primilor creştini. Descoperindu-i, romanii nu-i pedepsesc pentru că sînt creştini, aşa cum s-a întîmplat cu duşmanii de clasă în stalinism, ci îi supun la chinuri pentru a-i face să renunţe public la creştinism şi să-şi declare public credinţa în Zeii păgînilor. Ca şi creştinii, musulmanii nu cedează. Ca şi în cazul creştinilor, aduse în faţa publicului, scenele duc la creşterea credinţei în Islam. Mulţi dintre cei din jur sînt impresionaţi de rezistenţa eroică a credincioşilor.

 Spre deosebire de producţiile pentru creştini, serialul Omar explică adecvat Operaţiunea abjurare. Marea Teroare stalinistă a avut în centru sancţionarea duşmanului de clasă. Abjurarea era exclusă. Scopul sancţiunilor drastice, mergînd pînă la pedeapsa cu moartea, era înfricoşarea celorlalţi. Nu pentru ca nu cumva să se revolte, ci pentru a rămîne slugi credincioase ale regimului. Torturarea creştinilor şi a musulmanilor viza tot lumea înconjurătoare. Ea avea menirea de a-l face pe creştin sau musulman să se lepede de credinţă. Se urmărea prin influenţarea celor din jur. Atît pentru a nu se lepădă de idoli, cît şi pentru a se lepăda de noua credinţă. Serialul Omar explică asta perfect. Supunerea la abjurare avea loc în public. La un moment dat, Amr ibn Hisham, un fel de NJVD-ist avant la lettre, se apleacă la urechea celui întins pe jos şi-l roagă să spună cu voce tare că se leapădă de islamism, chiar dacă în inima sa rămîne credincios religiei lui Mahomed. De remarcat că în cazul duşmanului de clasă abjurarea nu numai că nu e cerută, dar nici măcar nu e posibilă. Nenorocirea stalinismului a stat în faptul că dosarul funcţiona ca o fatalitate. Trecutul, care în cele mai multe cazuri nu depindea de tine (ce puteai face tu împotriva adevărului din trecut că taică-tău a fost legionar?!), îţi influenţa viaţa indiferent de voinţa ta. Asta a fost una din marile cauze ale eşecului comunist. În celelalte religii se permitea trecerea de la vechea religie la noua fără nici o problemă. În comunism, şi dacă ai fi fost convins de adevărul marxism-leninismului, tot nu puteai face nimic. Rămîneai mai departe duşman de clasă.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro