Ion Cristoiu: „Urzica” de tip nou: „Noi vom încerca să rîdem altfel decît s-a rîs înainte”

„Urzica de tip nou”. Primul număr al revistei Urzica, 1 februarie 1949, revistă de satiră şi umor de tip nou,  conţine un Cuvânt înainte, pe post de articol program. Citez:

A devenit tradiţie ca orice publicaţie să explice în primul ei număr, într-un articol program, linia pe care înţelege să meargă.

Încredinţaţi că o revistă de humor este, înainte de orice, un lucru foarte serios, nu ne abatem nici noi de la această îndatorire.

Şi atunci: de ce apărem?

Fiindcă sîntem convinşi că răspundem unei necesităţi.

Într-o ţară în care, sute de ani, cîteva zeci de mii de profitori au rîs cum au vrut de popor, are şi poporul – în sfîrşit, astăzi liber – dreptul la zîmbet.

Numai că noi vom încerca să rîdem altfel decît s-a rîs înainte.

Altfel, cum? Altfel decît s-au îndeletnici s-o facă scriitorii burghezi. E nevoie aici şi de niţică explicaţie. Dacă satiricii burghezi ar fi rîs de cine s-ar fi cuvenit să rîdă, atunci foarte puţine lucruri publicate ar fi fost gustate de cei are le comandau şi le plăteau. De aceea s-a rîs ani de zile de ţigani, soacre şi bîlbîiţi.

Nu vom merge pe acest drum. Dimpotrivă, sîntem siguri că o asemenea literatură în loc să stîrnească rîsul, izbuteşte cel mult să se facă de rîs.

Noi credem în valoarea de armă de luptă a rîsului. Surprinderea relelor, greşelilor, slăbiciunilor, în aspectul lor caricatural şi satiric – dar nu desprins de realitate – şi denunţarea lor publică, iată ce ne propunem să facem.

Subiectele, motivele, izvoarele de inspiraţie abundă. Zbaterea furibundă a imperialisului – cu toată gravitatea problemei – nu e lipsită de unele aspecte comice.

Resturile burgheziei din ţară, zvîrcolirile ei, necesitînd încă o aprigă vigilenţă – nu păcătuiesc prin lipssa unui profund accent ridicul.

Năravurile moştenite din burghezie şi aduse în rîndurile noastru nu sînt nici ele – sau mai ales ele – de trecut cu vederea. Dimpotrivă, le vom urmări, le vom scoate de urechi la iveală în paginile noastre şi le vom combate. De aici şi un avertisment: leneşii, mincinoşii, îngîmfaţii, birocraţii, lăudăroşii, parveniţii, panicarzii, timoraţii, svoniştii, pleşcarii, servilii şi alţii de aceeaşi teapă vor fi des urzicaţi în coloanele noastre.

Pornim la un drum greu. Vom avea piedici de trecut şi slăbiciuni ce vor trebui înlăturate. Ne stă însă în faţă exemplul humorului sovietic. Pe această linie, revista „Crocodil” care a introdus un nou spirit în satiră, ne va fi un bun îndreptar.

Încă ceva.

Într-un dicţionar român-român am găsit următoarea definiţie dată urzicii: „plantă foarte răspîndită şi – paradoxal – foarte bună la gust”.

Ne propunem să corespundem acestei definiţii înglobînd ambele caractere: vrem să fim gustaţi şi răspîndiţi. Într-o expresie consacrată, acest fapt sună astfel: vrem să avem un cît mai strîns contact cu massele.

Aşteptăm critica cititorilor. Vom ţine seama de ea. Cu o singură condiţie, bine înţeles: să fie formulată în acelaşi spirit în care ne vom strădui s-o exercităm şi noi, adică în mod constructiv, animată de o perfectă bunăcredinţă. Aşteptăm colaborarea cititorilor, şi o vom primi ca pe un dar de preţ. Aşa cum spune cronicarul însă: „Numai acele fapte merită scrise care cu adevărat aşa au fost ele făptuite şi de care obştea întreagă merită a şti”.

E primul nostru număr. Nu este, fără îndoială, cel mai bun. Făgăduim însă că în numărul viitor să ne prezentăm mult mai bine. Iar strădania noastră de îmbunătăţire va merge crescînd, de la număr la număr.

Acesta e Cuvîntul nostru înainte.

Şi făgăduim să nu ni-l luăm înapoi.

„Urzica”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro