Ion Cristoiu: Vanitatea – duşmanul de moarte al Conducătorului

Nefast. Alp Arslan e unul dintre cei mai mari conducători din Istoria Turciei. A venit în fruntea Imperiului Selgiucic la 27 aprilie 1064. Avea 35 de ani. Fusese pînă atunci, ca nepot al întemeietorului imperiului Selciugic, guvernator al Korasanului. Ca Sultan a mărit Imperiul, cucerind Armenia şi Georgia, dar şi Caesarea (Mazaca), din Capadocia. Alp Arslan îşi datorează faima mondială Bătăliei de la Manzinkert cu bizantinii, desfăşurată pe 26 august 1071. Împăratul bizantin conducea o armată de 60000 de oameni. Alp Arslan avea una de doar 20000 de oameni. De precizat că Sultanul Alp Arslan a fost provocat. El prefera să încheie tratate cu bizantinii, ocupat cum era cu Fatimizii din Egipt. Şi din motive interne, Împăratul Romanus IV Diognes s-a repezit asupra lui Alp Arslan.

Căutînd tot mai multe amănunte despre Alp Arslan, zis şi Cel Mare, biruitorul de la Manzinkert, dar mai ales, pentru mine cel puţin, eroul serialului Alp Cel Mare, aflu amănunte despre moartea sa. După cucerirea Korezmului, e adus în faţa Sultanului guvernatorul cetăţii învinse, Yussef el-Harezmi. Sultanul îl condamnă la moarte. Disperat, condamnatul scoate pumnalul şi se năpusteşte asupra lui Alp Arslan. Pentru a-şi arăta vitejia, Sultanul ordonă gărzilor să nu intervină. Le cere însă arcul. Trage asupra lui Yussef, dar cum piciorul îi lunecă ratează ţinta. Asasinul îl loveşte mortal. Sultanul moare peste patru zile. Avea doar 42 de ani. Legenda spune că pe patul de moarte i-ar fi spus fiului şi succesorului, Melik Shah că l-a pierdut vanitatea:

„Vai, înconjurat de mari războinici devotaţi cauzei mele, păzit de ei noapte şi zi, ar fi trebuit să le dau permisiunea să-şi facă datoria. Fusesem avertizat cu privire la încercările mele de a mă proteja singur şi de a nu lăsa curajul să se interpună între mine şi bunul meu simţ. Uitasem aceste avertismente şi iată-mă lungit în pat, murind în chinurile agoniei. Reţine această lecţie şi nu lăsa niciodată vanitatea să-ţi copleşească bunul simţ.”

Vorbele acestea îmi amintesc de o zicere a lui Ionel Brătianu, desprinsă de mine din volumul Cuvintele unui mare român. Fragmente din discursuri 1914-1927 apărut în 1927 la editura Ramuri şi reeditat de mine la editura Mediafax, publicată în prefaţa intitulată Învăţăturile lui Ionel Brătianu către politicieni. Citez:

„Multe feluri de slăbiciuni sînt primejdioase pentru un om politic. Dar tot Bismark a dat o definiţie, pe care o găsesc capitală. El zicea: «Ca să cunoşti adevărat valoare a unui om, să scazi din facultăţile sale vanitatea şi să vezi ce rămîne». Cu alte cuvinte, cu cît vanitatea este mai mare, cu atît valoarea lui rămîne mai mică. Iar dacă vanitatea copleşeşte restul însuşirilor, oricare ar fi ele, atunci acel om devine negativ.

Această definiţiune este adevărată, nu numai în politică, dar, de sigur, în toate relaţiunile omeneşti, şi eu am cunoscut oameni foarte inteligenţi, străluciţi chiar, dar cari, puşi în această ecuaţie a lui Bismark, deveneau o cantitate negativă şi negativi au rămas”.

*

Revizuirea lăudată. Continui să citesc ediţia a II-a a romanului Drum fără pulbere, semnat de Petru Dumitriu. Încetul cu încetul, realizez de ce a fost lăudată revizuirea, practic rescrierea primei ediţii.

Pentru a împăca şi capra şi varza (exigenţele strict literare nu exigenţele politice), Petre Dumitriu folosise un şiretlic în prima ediţie. Redusese lupta de clasă la confruntarea dintre două personaje: Maftei şi Mateica. Trucul făcuse gloria întregii proze de actualitate a lui Petru Dumitriu. În plan politico-ideologic, n-ar fi trebuit să fie nici o problemă. Bătăliile politice sînt duse de oameni. În confruntare sînt angajate nu numai convingerile politice, dar şi stările sufleteşti.

Criticat pentru asta, Petru Dumitriu se corectează spectaculos în cazul celei de-a doua ediţie. Confruntarea apare acum între două organizaţii şi nu între două persoane.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro