Ion Cristoiu: Viaţa extraordinară a fiicei lui Stalin

La Sinaia, de 1 decembrie. Pe bulevardul principal, Corso al oraşului Sinaia, iau în piept valul de persoane care vin de la demonstraţia de 1 decembrie, organizată de Primărie în Centru. Că vin de acolo îmi spun nu numai cocardele tricolore, vizibile azi şi la prezentatorii de la televiziunile de ştiri, înveşmîntaţi în costume naţionale, să ştim noi că ei asudă patriotic, dar şi feţele lor aparte, exprimînd mîndria de a fi român, mîndrie care-mi lipseşte. Pe partea dreaptă, cum te duci spre Centru, în ceva între o debara şi o bucătărie amenajată în dormitor, se află Librăria, scrisă de mine cu literă mare, deoarece e singura de acest fel din Sinaia. Vinde şi jucării, cărţi poştale, ilustrate, sub semnul zbaterii librăriilor de la noi de a supravieţui într-o Românie semidoctă, în care toată lumea scrie şi nimeni nu mai citeşte. Faţă de alte dăţi, librăria sau mai precis înjghebarea cu acest nume pompos e aglomerată. Sîntem în sărbătoarea naţională, omenirea de la Bucureşti a dat năvală pe Valea Prahovei şi ca orice omenire incapabilă să petreacă timpul liber altfel decît cumpărînd sau mîncînd, s-a precipitat la cumpărături. Nevoia e atît de mare încît s-a ajuns să se cumpere pînă şi cărţi, în ierarhia comerţului, pe ultimul loc, după sfoară de spînzurat.

Librăria are un despărţămînt deosebit pentru Istorie. Am intrat ca să caut Marea Teroare. O reevaluare, a lui Robert Conquest, variantă românească a cărţii The Great Terror. A Reassessment, din 1990, uitată la Găgeşti, la ultimul popas. Rămăsese să-mi notez motto-urile capitolelor, unele veritabile bijuterii, cum ar fi proverbul rusesc Minte ca un martor ocular sau zicerea lui Tolstoi Numai cine n-a făcut puşcărie nu ştie ce e statul. Nu găsesc cartea lui Conquest. Găsesc în schimb două cărţi, pe care le şi cumpăr. Prima se numeşte Miturile celui de-al Doilea Război Mondial, colecţie de eseuri coordonată de Jean Lopez şi Olivier Wieviorka, a apărut în Franţa în 2005, la Perrin, şi în România în 2017, la Rao. Jean Perrin e dacă nu mă înşel autorul cărţii despre Stalingrad, cu titlul Stalingrad pe marginea prăpastiei, astfel că volumul e pentru mine deja interesant. Ajuns acasă îl răsfoiesc şi tresar la unele titluri, care mărturisesc păreri împărtăşite şi de mine. Ca de exemplu, tratarea drept mit a tezelor Hitler a devansat un atac al lui Stalin, scris chiar de Jean Lopez, Economia sovietică nu putea să rivalizeze cu potenţialul industrial al Reich-ului, Bombardamentele aeriene au înfrînt Germania, Japonia a capitulat din cauza Hiroshimei, Germania a pierdut războiul din cauza lui Hitler.

Cealaltă carte e un cărţoi de peste 700 de pagini, Fiica lui Stalin: viaţa extraordinară a Svetlanei Allilueva, publicată de Rosemary Sullivan la HarperCoolins Publishers în 2015, elogiată de în presa lumii. Din prefaţa iscălită de Lavinia Betea reţin, în lectura în viteză, gen, să vedem despre ce-i vorba, următoarele consideraţii:

„Patru căsătorii şi trei copii – trei, respectiv doi în lagărul comunist, ultimul soţ şi mezina în lagărul imperialist, după diviziunea operată de propagandiştii părintelui său; iubiri faimoase şi învolburate; o viaţă împrăştiată pe trei continente; milionară în dolari după cartea de debut şi clientă a unui azil de bătrîni.”

De pe coperta ultimă reţin despre Svetlana:

„În 1967 a fugit în Statele Unite ale Americii, lăsîndu-i în urmă pe cei doi copii ai săi. Viaţa ei s-a schimbat – s-a mutat des, a avut un mariaj dezastruos, s-a izolat de ceilalţi emigranţi ruşi şi, într-un final a murit în sărăcie, în Wisconsin.”

Acelaşi text mă obligă să notez şi această aserţiune plină de tîlcuri:

„A rezultat biografia excepţională a unei femei condamnate să fie prizonier politic al numelui tatălui său.”

Adevăr valabil la modul total şi pentru Zoe Ceauşescu.

De pe pagina interioară dedicată amănuntelor tehnice din realizarea cărţii în varianta românească de la Corint, aflu următoarele:

„Această carte a apărut cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Conţinutul volumului nu reprezintă obligatoriu poziţia oficială a Institutului.”

Aşa neghiobie de mult n-am mai văzut. Institutul – cu un titlu străin de orice conotaţie ştiinţifică – vrea să ne spună că ar exista o poziţie oficială faţă de conţinutul unei cărţi, aberaţie cu scufie, dacă ne gîndim că un institut de cercetare nu poate avea o poziţie oficială faţă de conţinutul unei cărţi, fie şi pentru că sînt atîtea conţinuturi cîţi cititori sînt. Apoi nu văd de era nevoie de o delimitare de conţinutul unei cărţi celebre. Probabil că anticomuniştii fripturişti de la Institut se vor fi gîndit că volumul, rezultat al unei munci întrecînd-o în volum şi inteligenţă pe cea depusă de funcţionarii instituţiei la un loc, nu e suficient de anticomunist la modul propagandistic bolşevic, şi de aceea au socotit că se impune o delimitare oficială de volumul sponsorizat de institut. Chestia asta cu delimitarea îmi aminteşte puternic de vremurile comuniste, cînd editura polemiza făţiş în plan propagandistic cu cartea publicată chiar de ea, de te întrebai de ce dracu s-au mai ostenit s-o tipărească dacă nu erau de acord cu conţinutul ei.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro