Ion Cristoiu: Voinţa crîncenă a monahilor de a lăsa în urma lor ceva

Ajuns la BAR, după o absenţă de vreo săptămînă şi ceva, timp în care nu s-a petrecut nimic deosebit în lumea cărţilor, şefa de la Cărţi rare şi Manuscrise, Gabriela Dumitrescu, îmi dă o lucrare scoasă de Bibliotecă graţie unui sponsor – cică patronul Anunţului telefonic:

Canon de pocăinţă, cuprinzînd povestea sfinţilor osîndiţi ai Scării.

E o ediţie facsimilată după manuscrisul grec 1294 al Bibliotecii Academiei Române, însoţită de prezentarea textului în limbile română şi engleză.

Ca şi în alte cazuri, rămîn surprins de voinţa crîncenă a unor oameni de cultură de a înfăptui ceva într-o ţară în care fapta e înlocuită cu vorba, mai precis cu pălăvrăgeala. S-ar putea să fie sindromul bătrîneţii, dar eu unul, după trei decenii de politică de dragul politicii, de Istorie în care evenimentele sînt date doar de polemici, înjurături, confruntări la talk-swouri, viaţa ţării limitîndu-se la X a zis despre Y, care Y a zis despre X şi despre amîndoi a scris pe facebook Z, m-am săturat de aspectele acestea, caragialiene, ale politicii. Sloganul vremurilor noastre ar trebui să fie:

Să înfăptuim! Asta e chemarea!

Să nu mai vorbim, şi să facem, în fine, dracului ceva. De aceea, am scris cu atîta năduf despre cum au înfăptuit galezii Proiectul Reconversia portului Cardiff după marea cădere a traficului de cărbune, raportînd în stilul Dinicu Golescu cele întîlnite de mine acolo la cele de la noi, unde Proiectele lipsesc, totul coborînd pînă la nivelul unei ţigănii ordinare în viaţa politică.

De aceea mă uit cu admiraţie la cartea dată de Gabriela Dumitrescu.

Nu mă pricep la domeniu pentru a-mi permite a aprecia importanţa culturală a tipăriturii semnate de Gabriela Dumitrescu. Despre ce e acest manuscris citez însă din prefaţa aparţinînd arhimandritului Policarp Chiţulescu:

„Monahismul a înflorit la început în Alexandria Egiptului, Palestina, Siria, Asia Mică şi a trecut imediat şi în Constantinopol, dezvoltîndu-se cu o rapiditate uimitoare. Aici, în capitala Imperiului bizantin, monahismul a atins apogeul în ceea ce priveşte influenţa sa în viaţa Bisericii şi în societate, activitatea mănăstirii Studion fiind elocventă în acest sens.

Monahii studiţi luptau împotriva ereticilor, povăţuiau creştinii la viaţa duhovnicească, desfăşurau activităţi filantropice, au înfiinţat şcoli cu ateliere de traducere, multiplicare şi împodobire a textelor, salvîndu-se astfel nu doar textele creştine clasice, ci şi operele anticilor. Dincolo de interesul pentru Cuvînt, putem crede că omul a simţit mereu nevoia să decoreze şi în exterior capodoperele gîndirii, ca şi cum cărţile ar fi avut ele însele trup şi suflet, iar pergamentul întotdeauna a fost foarte potrivit pentru scrierea şi împodobirea artistică cu miniaturi. Roadele acestei simţiri au creat manuscrisele devenite adevărate obiecte de artă. Iar în privinţa realizării acestor capodopere, Constantinopolul, deşi oraş nou în lumea antică, a reuşit să slujească ştiinţei, religiei şi artei în chipul cel mai strălucit.
În acest sens, manuscrisul grecesc 1294 de la Biblioteca Academiei Române, încadrat de specialişti ca aparţinînd secolului al XI-lea bizantin, reprezintă o autentică mărturie a măiestriei scriptoriilor monahale din capitala Imperiului, dar şi o dovadă a interesului pentru cultivarea spiritului, de apropiere a sa de Dumnezeu Cel Veşnic. Valenţele artei bizantine s-au exprimat cel mai limpede atunci cînd ele au izvorît din cultul divin. Arta acestei capodopere a spiritualităţii creştine monahale din tezaurul Bibliotecii Academiei Române, ms. gr. 1294, constă în frumuseţea ilustraţiei, în expresivitatea chipurilor monahilor, aceşti ,«atleţi ai lui Hristos», cărora li se adresează în special textul.”

Nu fără emoţie parcurg acest text. Mai întîi, pentru că manuscrisul ţine de viaţa monahală de la Constantinopol, din secolul al XI-lea, cu mult înaintea Căderii Constantinopolului. Cum tocmai studiam Căderea Constantinopolului, Canonul de pocăinţă îmi reaminteşte atmosfera din Oraşul asediat. Apoi, nu odată m-am minunat de voinţa crîncenă a monahilor de a lăsa ceva în urma lor. Pe parcursul călătoriei în Ţara Galilor, am făcut un popas la ruinele majestuoase ale Tintern Abbey, în Montmouthsire, mînăstire cisterciană fondată în 1131, durînd secole, pînă în 1536, cînd o desfiinţează curvarul de Henry al VIII-lea. Mînăstirea era de o rară asprime. Focul se făcea într-o singură cameră. Cea în care intrau călugării uzi leoarcă, după mersul prin ploaia de afară. Lumînările erau scumpe, astfel încît se lucra doar ziua, profitînd de ferestrele culoarelor. Şi cu toate acestea, astfel de călugări, ca şi cei de la Constantinopol, au trudit la manuscrise epocale, au înfrumuseţat pergamente. Dacă ne gîndim cît de grea era viaţa într-o mînăstire şi viaţa în general la vremea respectivă, truda la manuscrise, care nu aduceau de mîncare, ne uimeşte şi azi. Ne uimeşte, dar ne şi face mai puternici în efortul de a înfăptui şi noi ceva.

Un exemplu de înfăptuire e şi această carte. A presupus bătaie de cap pentru a face rost de bani, energie şi talent pentru a o realiza, deoarece au trebuit reproduse miniaturi complexe, a cerut efort pentru a urmări tipărirea. Autorilor nu le aduce nimic această carte. Nici bani, nici glorie. Şi cu toate acestea, ei au dus pînă la capăt înfăptuirea. Asemenea călugărilor de la Studion, care au realizat Canonul.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro