Ion Cristoiu: Ziaristului Stelian Popescu îi ciudă că premierul Ion Antonescu nu-l ia consilier secret

Deşi prea multe lucruri noi despre Stelian Popescu nu aflu, totuşi, Memoriul adresat de Stelian Popescu generalului Ion Antonescu la 19 noiembrie 1940,mă atrage prin amănuntele despre cum a scris celebrul Iată-l! Textul a apărut în ediţia specială a ziarului Universul, apărută miercuri, 4 septembrie 1940, după ora 14, dedicată desemnării Ion Antonescu de către Carol al II-lea să facă guvernul:

„Iată-l! Este generalul Antonescu, omul în care de mult neamul românesc îşi pune nădejdile, omul care abia acum, de trei zile, a fost eliberat din închisoarea de la Bistriţa unde era ţinut şi fără lege şi fără judecată, omul care abia acum, cînd a ajuns cuţitul la os şi hotarele în mare parte au fost pierdute, este chemat să aducă linişte şi mîngîiere unui neam amărît de guvernarea tiranică în care trăieşte de zece ani şi în timpul căreia au fost omorîţi mişeleşte tinerii generaţiei naţionaliste şi au fost prădate miliardele ţării sub pretext de înarmare. Urăm să-i ajute Dumnezeu!”

Despre cum s-au ivit pe lume texte celebre ale literaturii, capodopere ale artei plastice, chiar şi montări de răsunet ştim din memoriile celor implicaţi sau chiar simpli spectatori. Despre articole de senzaţie nu ştim nimic în materie de felul în care au fost compuse şi publicate. Memoriul lui Stelian Popescu, axat pe dovedirea nerecunoştinţei lui Ion Antonescu faţă de el, descrie felul în care a scris Iată-l!:

„Miercuri 4 septembrie, mergînd la ziar dimineaţa, am fost informat, pe la ora 10, că în oraş este mare fierbere şi că se vorbeşte că ai fost chemat la Palat de rege, care-ţi va da însărcinarea să formezi guvernul. Reporterii, care îmi aduceau această veste, mă ironizau zicînd că eu mă fac că nu ştiu, dar eu trebuie să ştiu totul şi de ce nu le-am spus şi lor. Bucuria şi amărăciunea, totodată, îmi cutremurau sufletul. Să fie adevărat, mă bucuram, dar să nu ştiu şi eu ce este la mijloc din partea celui mai bun prieten mă copleşea de mîhnire. Ce crezi D-ta, D-le Director, îmi ziceau ei, se poate de la puşcărie să ajungă cineva prim-ministru, atunci le-am spus: sub regimul Carol, nimic nu poate fi mirare. În atîtea rînduri v-am spus că avem un rege nebun. De ce v-aţi mira, dacă s-ar întîmpla una ca asta. Şi apoi ar fi o fericire dacă generalul Antonescu ar avea guvernul, el fiind un om cuminte, ceea ce ne trebuie în vremea asta. Da, ziceau ei, dar direct din puşcărie, la guvern, nu s-a mai văzut. Tocmai asta dovedeşte că avem de-a face cu un nebun pe tronul ţării. Brăiloiu, Lugoşianu mă iau la o parte şi-mi spun să-mi moderez expresiile, căci ştiu că sînt spioni peste tot şi peste o oră regele va şti ce am spus. I-am răspuns că dacă nici cînd se pierde ţara nu vom avea curajul să spunem adevărul, atunci la ce mai este de folos viaţa.

La ora 1 mi se telefonează de reporterul de la Prezidenţie că generalul Antonescu a fost însărcinat, într-adevăr, cu formarea guvernului şi că va veni în curînd comunicat oficial. Tot nu-mi vine să cred, dar am zis: să-l aşteptăm. Între timp, din oraş mi se telefonează că la radio s-a anunţat că generalul Antonescu este prim-ministru şi să răspund dacă e adevărat, căci eu trebuia să ştiu. Nu-mi mai puteam stăpîni nici indignarea, nici bucuria şi am răspuns: toate se pot în ţara asta, iar necunoscutul mi-a răspuns: bine ai dreptate, dar D-ta eşti prietenul generalului Antonescu şi trebuie să ştii. I-am închis telefonul. Se apropiase ora 2, secretarul de redacţie intră la mine şi îmi spuse: să scoatem ediţie specială, căci a sosit comunicatul: îl citesc, spun să se publice ediţia specială, toţi reporterii se reped la mine să mă îmbrăţişeze, iar eu tremurînd îmi iau pălăria şi plec fără nici un cuvînt. Cînd am coborît ultimele trepe ale scării, m-am oprit, m-am întors înapoi, am intrat înapoi şi în fuga condeiului şi am scris cel mai scurt, cel mai scurt dar cel mai istoric articolaş din cariera mea, Iată-l, care a însoţit comunicatul şi care a produs, pînă seara, acel delir de entuziasm, de care generaţiile viitoare vor vorbi. M-am dus la restaurantul Continental, să iau masa, căci nevastă-mea plecase la Predal, cu o zi înainte, să închidă casa, date fiind evenimentele externe. Abia aşezat la masă, a sosit secretarul de redacţie Apostolescu şi-mi spune că nu poate apărea «Universul», decît dacă nu se pune articolaşul meu. Aşa este ordinul cenzurei. L-am luat la goană, spunîndu-i că dacă nu execută ordinul să plece, şi am lăsat pe Sinu la ziar să execute ordinul. Puţin după aceasta, a venit Sinu cu ediţia şi cu un distribuitor, care arunca ziarul printre comesenii de la Continental. Am văzut atunci un lucru la care nu mă aşteptam şi care mi-a ridicat toată amărăciunea ce mă cuprinsese: Oameni necunoscuţi care veneau la masa mea să mă îmbrăţişeze şi să mă felicite de bucuria ce le-o pricinuise articolul, ca şi numirea D-tale.”

Amănuntele sînt publicate din motive de tendinţă. Stelian Popescu încearcă să-i descrie Generalului frămîntările provocate de ţinerea sa departe de hotărările istorice ale momentului. Cei doi fuseseră prieteni. Stelian Popescu sperase că odată ajuns în fruntea ţării, Generalul îl va consulta în toate privinţele. Ceea ce nu s-a întîmplat dovedind că Ion Antonescu era un politician adevărat. Ca premier el avea nevoie de toată presa. Cum i-ar fi stat să-l aibe pe directorul unuia din ziare consilier secret? Lăsînd deoparte asta, textul are o valoare memorialistică deosebită:

Lasă posterităţii mărturia felului în care a fost conceput şi tipărit un articol istoric de ziar.

Pe cînd şi la noi un astfel de moment?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro