ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Arestarea lui Pătrăşcanu a fost dispusă de KGB din ordinul lui Stalin, dar uciderea sa a fost opera lui Dej, executată de Securitate (II)

Activitatea lui Lucreţiu Pătrăşcanu din 1945-1947, ca ministru al justiţiei nu justifica etichetarea sa drept “duşman al partidului” şi arestarea sa. Dar el n-a fost nici un “Saint Just” al cauzei, comunistul fără pată, bun patriot, aşa cum i-a fost acreditată imaginea, odată cu reabilitarea post-mortem dispusă de Nicolae Ceauşescu, într-o Plenară specială a PCR, în aprilie 1968. Nici una, nici alta. A fost cu siguranţă însă o victimă a sistemului de justiţie de clasă, discreţionară şi brutală, pe care el însuşi o crease şi care nu s-a purtat deloc cu mănuşi cu el. Ordonată la Moscova, arestarea lui s-a făcut prompt la Bucureşti, dar execuţia lui sumară şase ani mai tîrziu la Bucureşti, după moartea lui Stalin, a fost un act de răzbunare al lui Dej, adus la îndeplinire de Securitate.

• CITEŞTE AICI - ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Arestarea lui Pătrăşcanu a fost dispusă de KGB din ordinul lui Stalin, dar uciderea sa a fost opera lui Dej, executată de Securitate (I)

Deşi s-a spus că n-a fost torturat, Pătrăşcanu a încercat să se sinucidă de două ori

Ancheta demarată nu a îndreptăţit temerile exprimate în vara anului 1948 de  Lucreţiu Pătrăşcanu, cînd, arestat încă la domiciliu, plîngea, temîndu-se că, odată arestat, va fi supus torturilor. El a fost mai întîi deţinut “la arestul Biroului Judiciar, avînd un regim preferenţial. Dispoziţia de aducere a venit personal de la tov. Gheorghiu Dej, care a fost în acea perioadă legătura noastră superioară de partid”, explica într-o declaraţie din 9 martie 1967 agentul NKVD/MGB Serghei Nikonov, alias Nicolau, şeful Serviciului Secret. Lui Pătrăşcanu i se aducea în arest mîncare de la restaurant sau de la cantina CC-ului. În această perioadă, Dej a început să manifeste un interes deosebit pentru mersul anchetei: “A acordat mai multă atenţie şi preocupare acestei probleme, decît acorda în general. Indicaţiuni directe pentru folosirea metodei de presiune nu s-au primit. La întîlnirile noastre de lucru, mi-a vorbit de mai multe ori despre atitudinea negativă a lui Pătrăşcanu faţă de linia partidului, despre încălcarea disciplinei de partid, pretenţii şi ambiţii mari manifestate de el în diferite domenii”, arăta Nikonov/Nicolau.

De organizarea propriu-zisă a anchetei la Serviciul Secret s-a ocupat Grigore Filipescu. Acesta a aplicat şi a autorizat “măsuri dure” în anchetă, în încercarea de a smulge prin tortură de la arestaţi declaraţii autoincriminatorii şi dovezi împotriva lui Pătrăşcanu. Nicolae Betea a fost “bătut grav şi mai apoi îmbătat”, iar Anton Raţiu a suferit şi el torturi, de la cei doi smulgîndu-li-se denunţarea unei tentative de fugă din ţară a lui Pătrăşcanu, pe care ei ar fi urmat să o pună la punct. În 1967, Filipescu, fostul anchetator al SSI-ului, mai credea încă în vinovăţia lui Pătrăşcanu: “rămîn la convingerea că activitatea lui a oferit suficiente ocazii ca să poată fi lovit. Necunoscînd toate faptele, nu pot aprecia echitatea măsurii luate în cazul lui”.

Deşi anchetatorii săi au susţinut ulterior, în toate împrejurările, că acesta nu a fost supus presiunilor pe parcursul anchetării sale, Pătrăşcanu nu a scăpat de ce se temea: anchetarea sa a intrat în sarcina lui Piotr (Petea) Goncearuc, fost spion sovietic şi ajuns şeful Contraspionajului Serviciului Secret de la Consiliul de Miniştri. A doua zi, Pătrăşcanu a încercat să se sinucidă, tăindu-şi venele cu o lamă pe care o păstra de mai multă vreme. Nu a reuşit şi a rupt lama în bucăţi, înghiţind-o. Probabil speriat de eventualitatea unei sinucideri reuşite, Goncearuc a transformat ancheta în discuţii în care mai mult el vorbea, povestindu-şi faptele de arme; mai mult, “în primele săptămîni ale acestei cercetări, Petea m-a rugat să ţin lecţii de marxism leninism cu băieţii de la pază, iar unuia i-am dat lecţii de germană”, relata Pătrăşcanu în noiembrie 1952 în faţa unui anchetator al Securităţii.

Dar starea sa psihică s-a înrăutăţit din nou, după ce Goncearuc i-a spus la un moment dat că, indiferent de probe, va avea parte de un proces. A urmat o altă tentativă de sinucidere, de astă dată cu o  supradoză de somnifere. Înainte de a cădea în “somnul letargic”, cum a numit apoi chiar Pătrăşcanu intrarea sa în narcoză, Serghei Nicolau şi Goncearuc i-au cerut să-i lămurească dacă în spatele voinţei sale de a muri nu se află dorinţa de a-şi duce în mormînt secretele: “Eu le-am spus însă că n-am nici o crimă pe conştiinţă, dar am vrut să înlătur ruşinea unui proces. La sfîrşitul discuţiei, i-am spus lui Serghei să-mi dea o rază de speranţă, pentru a-mi schimba atitudinea şi starea mea de spirit. La aceasta,Serghei şi Petea au tăcut”.

După un somn lung, Pătrăşcanu s-a trezit în acelaşi coşmar. Tăcerea celor de la SSI era justificată- odată cu eşecul de a dobîndi probe relevante împotriva lui Pătrăşcanu, Serviciul Secret avea să fie desfiinţat în ultimele zile ale anului 1950, iar oamenii săi au fost “vărsaţi” în ianuarie-februarie 1951 la Direcţiile Securităţii. La această modificare importantă în structura sistemului serviciilor secrete din România a contribuit, probabil, şi vizita pe care au făcut-o în acel timp în România, interesîndu-se de soarta arestaţilor din “lotul Pătrăşcanu” un grup de “consilieri sovietici pe linie de interne, care au văzut materialele de anchetă adunate, ce nu aveau nici o valoare. Spuneau că atîta timp cît o să-i ţinem în condiţiile acestea, nu o să obţinem nimic de la ei”, a relatat ulterior Teohari Georgescu.

Arestaţii fuseseră de scurtă vreme aduşi la Ministerul Afacerilor Interne, în iarna anului 1950, cînd directorul Securităţii, Pintilie Gheorghe a primit ordin să ia legătura “cu trei sovietici care erau găzduiţi într-o casă a partidului. Din discuţiile avute în special cu consilierul Patriki, am aflat că ei anterior se ocupaseră de cercetările şi procesele ce au avut loc în alte ţări socialiste (anchete şi procese asemănătoare cazului Pătrăşcanu)”.

Ancheta mergea înainte, iar “materialele orientative” pentru anchetatori erau, alături de dispoziţiile sovietice, documentele şi poziţiile oficiale faţă de acest caz. “Experienţa mişcării revoluţionare arată că duşmanul nu aruncă deodată în luptă toate forţele lui de subminare. Noi am tolerat un timp în CC al partidului pe Pătrăşcanu, deşi acesta avea ieşiri oportuniste şi un trecut dubios. În primăvara anului 1948, cînd Pătrăşcanu şi complicii săi au fost demascaţi, s-a dovedit că el constituia o rezervă ascunsă a duşmanului în conducerea partidului nostru”, scria Dej în septembrie 1951 în Pravda, într-un nou articol care incrimina vinovăţia lui Pătrăşcanu. Ancheta “lotului Pătrăşcanu” a intrat în urma acestor indicaţii într-o a doua fază, în care probele vinovăţiei, postulate oficial, trebuiau cu orice preţ descoperite.

Ancheta face victime şi printre anchetatori

Într-un raport din octombrie 1952, maiorul de securitate Nicolae Dumitrescu arăta: “La 1 februarie 1951, făcîndu-se reorganizarea Direcţiei a VIII-a  (de Anchete penale-n.n.), subsemnatul am fost numit şeful Serviciului I, care se ocupa cu problemele speciale. Printre alte probleme care au fost repartizate Serviciului I, a fost şi problema Pătrăşcanu, care pînă la această dată a fost în cercetarea unei grupe conduse de maiorul Antoniu Samuel”. Plecat în concediu, maiorul Antoniu se va întoarce însă în Securitate ca arestat pentru sionism, în cursul epurărilor cu nuanţe antisemite care s-au declanşat în 1952 în ţările “blocului sovietic”. Alţi “tovarăşi din grupa de anchetă” a “problemei” s-au îmbolnăvit, ceea ce a făcut ca în astfel de condiţii reorganizarea Direcţiei să nu aibă şi efecte asupra continuării cercetărilor în “cazul Pătrăşcanu”.

Pasivismul anchetatorilor (dintre care unii aveau să declare mai tîrziu că s-au convins pe parcurs de nevionovăţia celor pe care îi anchetau), referatele de punere în libertate ale unor arestaţi (Elena Pătrăşcanu, Emil Calmanovici) l-au îndreptăţit pe Pătrăşcanu să scrie la finele anului “O propunere cu privire la trimeterea mea la Snagov”, cerînd conducerii partidului să i se stabilească domiciliu obligatoriu în vila SSI-ului în care fusese ţinut în arest cu trei ani în urmă. Declara că are de gînd ca acolo să se dedice exclusiv studiului, rupînd legăturile cu lumea exterioară, inclusiv cu soţia, urmărind să scrie o carte cu tema ”Colectivizarea în lumina istoriei, o monografie a agriculturii din secolul XII şi pînă la zi”. “Îmi iau angajamentul să nu părăsesc Snagovul şi să nu depăşesc liziera pădurii în mijlocul căreia se află vila. În plimbările eventuale prin pădure voi lua cu mine pe paznicul vilei de la Securitate. Ţinerea mea mai departe şi fără termen la regim celular nu mai poate fi justificată (dacă aşa ceva este o justificare!) că trebuie să constituie o pildă”, îşi argumenta Pătrăşcanu propunerea.

Iluziile sale s-au dovedit încă odată deşarte: între timp, Moscova declanşase o nouă ofensivă de “purificare” a “liniei staliniste”, care avea să dea naştere valurilor de arestări ale “deviatorilor de dreapta” şi complotiştilor sionişti. Tonul lor l-a dat arestarea şi condamnarea liderului evreu al partidului comunist din Cehoslovacia, Rudolf Slanski. Anunţînd aceste epurări în PMR, precum şi intrarea anchetei “lotului Pătrăşcanu” într-o fază decisivă, un alt articol din Pravda al lui Gheorghe Gheorghiu Dej, reluat peste două zile în Scînteia, sublinia: “Noi am tolerat un timp în Comitetul Central al partidului pe Pătrăşcanu, deşi acesta avea ieşiri oportuniste şi un trecut dubios. În primăvara anului 1948, atunci cînd Pătrăşcanu şi complicii lui au fost demascaţi, s-a dovedit că ei constituiau o rezervă secretă a duşmanului în conducerea partidului”. În realitate, însă, după aproape patru ani de la arestare, nu se dovedise încă nimic. În articolul lui Dej, numele lui Pătrăşcanu era pus alături de cele ale lui Rajk, Kostov, şi Koci Dodze, care fuseseră judecaţi, condamnaţi şi executaţi în Ungaria, Bulgaria şi Albania în urmă cu doi ani, în vreme ce anchetarea liderului comunist român nu dăduse încă nici un rezultat notabil. Astfel că în Ministerul Afacerilor Interne, în contextul arestării lui Teohari Georgescu, acuzat pentru “deviere de dreapta” şi a colonelului Mişu Dulgheru (fostul şef al Direcţiei a VIII-a de Anchete) s-a realizat şi o reorientare a cercetărilor în “cazul Pătrăşcanu”; dar nu înainte de a se stabili în sarcina lui Teohari şi Dulgheru vinovăţia unei  atitudini  “împăciuitoriste”, prin tergiversarea finalizării acestui dosar.

Completînd aceste acuzaţii formulate de noul ministru Alexandru Drăghici şi de şeful Securităţii, Pintilie Gheorghe, locotenent-colonelul Ioan Şoltuţ concluziona într-un raport voluminos înaintat conducerii în 7 noiembrie 1952 că în anchetarea grupului Pătrăşcanu s-au comis erori care arată cum “mîna duşmanului a lucrat serios în organele Securităţii”. Fost ceferist, originar din Ileanda, o comună de lîngă Dej, Şoltuţ a fost adus de la Cluj, unde lucra la regionala de partid şi propulsat în SSI de către Iosif Rangheţ, iar de aici a trecut la Securitate. Pe Şoltuţ, l-am găsit după 1989 în casa natală din Ileanda, pensionat ca director al Bibliotecii Universitare din Cluj. A refuzat orice discuţie.

În 1952, ambiţios, el se angaja să găsească în cel mai scurt timp probele de vinovăţie a arestaţilor. A şi fost numit şef al noului colectiv de anchetatori, în care s-au “promovat” în special tineri proaspăt încadraţi la Securitate, care să execute cu zel şi fără prea multe întrebări orice ordin primit. Pentru a fi mai bine pregătit în misiunea sa, Şoltuţ a fost trimis la Praga, unde a asistat pentru scurt timp la dezbaterile procesului Slanski. Grupa specială de anchetă se subordona direct ministrului de interne Drăghici şi consilierului sovietic Alexandr Saharovski (nimeni altul decît viitorul şef al spionajului URSS, între 1956-1971).

Pătrăşcanu, victima postumă a lui Stalin, ”potcovită” de Dej

Gheorghiu Dej a urmărit îndeaproape această fază finală a cercetărilor în “cazul Pătrăşcanu”, adnotînd declaraţiile şi dînd indicaţii cu privire la derularea interogatoriilor.  Demonstrînd interesul direct al Moscovei de a declanşa şi în România răsunătoare procese cu “demascări” de tip stalinist, coordonarea fiecărui pas al anchetei a fost realizată de Saharovski şi subalternul său Ţiganov, consilierul sovietic al Direcţiei de Anchete din Securitate. Din toamna anului 1952, vreme de un an şi jumătate, asupra arestaţilor din “lotul Pătrăşcanu” s-au exercitat presiuni psihice şi fizice pentru a le smulge mărturii care să facă posibilă regizarea unui proces după clişeele staliniste.

Metodele ilegale de anchetă care au debutat la finele anului 1952 au făcut ulterior (peste 15 ani) obiectul unui substanţial raport secret al Comitetului Central al PCR care consemnează “folosirea bătăii, a schingiuirilor, smulsul părului, subalimentaţia prelungită”. Mărturiile supravieţuitorilor procesului au fost lăsate în zeci de pagini de declaraţii date în 1967-1968 în faţa Comisiei de partid care a revăzut “cazul Pătrăşcanu” sau în opere memorialistice. O parte din anchetatori au recunoscut şi ei ilegalităţile comise, în frunte cu Pintilie Gheorghe, care în octombrie 1967 arăta: “Cînd trebuia să se obţină un lucru, arestaţii erau forţaţi prin contrîngere: bătaie... Şi atunci acela trebuia să spună da. Trebuia să mintă”.

Aceste minciuni aveau să ducă la moarte doi oameni: Lucreţiu Pătrăşcanu şi Remus Kofler. În noaptea de 16 spre 17 aprilie 1954, cei doi au fost executaţi la Jilava, la capătul unei penibile farse judiciare. Această crimă poate fi pusă în sarcina lui Dej, pentru că sentinţa şi execuţia s-au produs după moartea lui Stalin. Miron Constantinescu, trimis la Moscova, într-o delegaţie din care a făcut parte şi Alexandru Bârlădeanu, după 1989 preşedinte al Senatului României, pentru a-i cere lui Malenkov asentimentul în declanşarea procesului şi lichidarea lui Pătrăşcanu, nu reuşise să smulgă de la liderul sovietic decît un rece “Vashe delo” (treaba voastră). Gheorghiu Dej nu a regretat niciodată pasul făcut. Comentînd în 1961 la Plenara CC al PMR omorîrea lui Pătrăşcanu, liderul comunist afirma: “L-am potcovit cum trebuia potcovit!”