ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Cinci divizii de copii-turnători la Securitate au cucerit, la trei decenii după 1989, viitorul României

Naţiunile sînt dezmembrate prin pierderea memoriei. Dar nu avem voie nici să iertăm şi cu atît mai puţin să uităm noi, cei care am supravieţuit, în numele celor care au căzut victimă regimului comunist. După estimările mele, din cei 136.000 de informatori şi colaboratori ai Securităţii, cîţi erau activi în decembrie 1989, în jur de 25.000 erau ”persoane de sprijin din rîndul elevilor”. Mi-e teamă că această armată de copii ai Securităţii face corp comun cu cea a ”progresiştilor” care au înlocuit patria cu ”corectitudinea politică” şi pentru care memoria nu mai contează, e inutilă şi chiar periculoasă. Ceea ce contează e doar ”tipul nou de politică” şi viitorul pe care vor să le impună, în numele unor noi valori ale lumii, care nu au legătură cu credinţa şi tradiţia. Ateismul militant şi ostentativ, cît şi altele din atributele lor sînt mult mai asemănătoare trăsăturilor ”omului nou” şi ei nici măcar nu se feresc să ascundă acest fapt.     

 

Pînă unde poate merge iertarea?

 

Securitatea a pregătit o armată de nu mai puţin de cinci divizii de copii, care-şi spionau părinţii şi profesorii, ca un exerciţiu pentru activitatea lor ulterioară în slujba regimului, ca ”urechi” exersate ale poliţiei politice şi, cei mai merituoşi, drept viitoare cadre ale acesteia. Un proces întrerupt aparent de revoluţia din 1989 – pentru că mare parte a lor, cum s-a întîmplat şi cu informatorii ”majori”, au fost preluaţi, odată cu ofiţerii care i-au avut în legătură, de noile servicii de informaţii din România, clădite pe ruinele Securităţii. 

 

Tendinţa firească este de a-i ierta pe copii, după o mustrare. Dar există uneori o componentă a periculozităţii faptei, cînd mustrarea nu e deajuns. De aceea, uneori, minorii sînt pedepsiţi chiar penal, pentru ceea ce au făcut. Am vizitat odată un centru de detenţie pentru minori, la penitenciarul Codlea, la începutul anilor ’90. Era o clasă de copii, diferită de restul doar prin zăbrelele de la ferestre şi prin faptul că elevii ei erau de vîrste diferite, de la 14 la 17 ani. Unul, cu o faţă îngerească şi ochi albaşti, pătrunzători, mi-a răspuns sincer la întrebarea mea, pentru ce se află acolo. ”Pentru tîlhărie cu violenţă” mi-a spus, şi a zîmbit. 

 

Acea imagine a copilului prea de timpuriu maturizat de împrejurările tulburi ale existenţei sale marcate de precaritate mă urmăreşte acum, cînd scriu aceste rînduri. Da, există iertare şi ispăşire. Dar nu întodeauna – o categorie de copii, cea a colaboraţioniştilor cu regimul comunist, a scăpat oricărei judecăţi din partea societăţii. Ba mai mult, s-a pus chiar şi problema ”politică” a exonerării lor de vină, pentru că ”erau copii”, ”n-au avut de fapt discernămînt” şi ar fi, de fapt, ei înşişi ”victime inocente” – e vorba de cei care, minori fiind, au acceptat să sprijine Securitatea.

 

Alianţa USR-PLUS, tolerantă cu copiii-turnători

 

O asemenea atitudine a adoptat liderul USR Dan Barna în august 2019, cînd în protocolul Alianţei USR-PLUS s-a ”strecurat” o prevedere care îi exonera pe colaboratorii-minori ai Securităţii de vină şi şi le permitea să ocupe funcţii de conducere în interiorul acesteia. Prevederea a fost eliminată numai la reacţia negativă a societăţii, care a arătat cu degetul tocmai spre politica de cadre a Alianţei, care promovează în special tineri – nu cumva au ceva de ascuns, cu toată tinereţea lor aparent inocentă şi străiniă de compromisuri?  

 

În urma scandalului, liderii politici ai Alianţei au dat înapoi şi au menţinut interdicţia de a ocupa funcţii, pentru toţi foştii colaboratori ai Securităţii, indiferent de vîrstă. Nu fără a da prilejul unei explicaţii din partea lui Dan Barna, explicaţie care cuprinde de fapt politica reală a Alianţei USR-PLUS în această chestiune a informatorilor minori: ”Am văzut – spunea Barna - în ultimele zile un vehement proces public de intenţie, privind o prevedere din Protocolul Alianţei, referitoare la candidatura unor persoane care, copii fiind, au semnat un angajament cu Securitatea. În discuţiile noastre ne-am gîndit la cazuri dramatice, la copii care, într-o situaţie de vulnerabilitate, au fost constrînşi, sub presiune, să semneze un angajament. Sau au fost ameninţaţi că li se va întîmpla ceva familiilor lor, dacă nu semnează, dar care ulterior NU au colaborat în niciun fel cu Securitatea. Era vorba totuşi de copii, care nu au discernămîntul unor adulţi, care au semnat un angajament, fără să colaboreze şi fără să cunoască implicaţiile acelei semnături. După toate standardele europene legale, aceste persoane sînt considerate victime ale regimurilor opresive”.

 

Această declaraţie privind exonerarea copiilor care au colaborat cu Securitatea şi victimizarea lor este mult mai importantă decît intedicţia aparentă, promovată de Alianţă: rezumă chiar viziunea şi politica USR-PLUS în materie. Alianţa are o reprezentantă de marcă la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, pe Germina Nagâţ, fosta şefă a Departamentului de Investigaţii, care are încă o puternică înrîurire asupra acestui departament. În 2006 am provocat prima dezbatere publică asupra temei recrutării de către Securitate a minorilor, prin depunerea la Parchetul General a unei plîngeri penale (ea viza 15 ofiţeri de securitate de la Sibiu, care numai în anul 1989 racolaseră 146 de minori, din totalul de 170 recrutaţi ca ”persoane de sprijin din rîndul elevilor” de către Securitatea locală). Abia atunci, CNSAS-ul a ieşit la rampă, prin purtătorul de cuvînt, recunoscînd amploarea şi nocivitatea fenomentului. Dar apoi totul s-a stins de la sine şi nicio altă dezvăluire publică pe această temă nu a mai fost făcută. Direcţia de Investigaţii a Germinei Nagâţ a închis subiectul.

 

Portretul-robot al ”persoanei de sprijin din rîndul elevilor” 

 

Un copil ori adolescent care avea la Revoluţie între 14 şi 18 ani are acum între 44 şi 48 de ani, se află în deplină maturitate. Nu m-aş mira ca unii dintre ei să fi avut o ascensiune ”controlată” şi ei să constituie, de fapt, ”coloana vertebrală”, adevărata ”Armată a Cincea” a ”statului paralel”, despre care atît de mult s-a vorbit în România ultimilor ani. Dacă s-ar face un studiu şi s-ar căuta în ”dosarele de reţea” numele tuturor tinerilor politicieni, magistraţi, poliţişti, funcţionari publici şi oameni de afaceri de succes, mă întreb dacă procentul acestora nu s-ar apropia de ponderea de peste 20 de procente, pe care cele ”cinci diviziii” de informatori minori o aveau în structura reţelei informative a Securităţii, în 1989. Şi aşa s-ar putea explica multe, inclusiv senzaţia că trăim într-o lume în care istoria nu ne aparţine, aşa cum suna aserţiunea celebră a unui ofiţer KGB: ”unii scriu istoria; noi o facem”. 

 

Mă uit cu mirare la tinereţea unor generali din serviciile secrete, la cea a multora dintre magistraţii care judecă uneori dosare ”grele” şi a unor politicieni de succes la o vîrstă la care alţii nici nu şi-au făcut debutul politic şi mă întreb, nu odată, asupra trecutului lor: au fost printre ”persoanele de sprijin” ale Securităţii ”din rîndul elevilor”, cadrele ei de mîine, recrutate printr-o politică internă şi secretă a Departamentului Sescurităţii Statului, în anii regimului Ceauşescu? 

 

Nu m-a mirat nici afirmaţia unui fost ofiţer de Securitate, care a spus că majoritatea informatorilor săi maturi (şi printre cei mai eficienţi) fuseseră recrutaţi încă de pe băncile şcolilor, ale facultăţilor sau din timpul satisfacerii stagiului militar. Tot unul dintre aceşti ”pensionari de lux” mărturisea că adeseori elevi de liceu şi chiar de gimnaziu turnau la Militie sau la Securitate din invidie faţă de unii colegi avuţi, sau care primeau ”pachete” de afară ori li se dădeau note mari, contra ness şi ţigări şi susţinea că foarte rar “se folosea metoda şantajului, întrucît liceenii aveau o pasiune pentru munca de contraspionaj, în urma cărţilor beletristice studiate”.  

 

Portretul-robot al unui asemenea ”copil de suflet” al Securităţii mi s-a părut a fi acela al unei judecătoare între două vîrste, care într-unul din multele procese care mi-au fost intentate la începutul anilor 2000 de către securişti ”grei”, precum Ristea Priboi sau generalul Marian Ureche, m-a întrebat, destul de arţăgoasă, de ce cred eu că Securitatea a fost o instituţie care a făcut ”lucruri rele” şi m-a pus să-i explic abecedarul ”poliţiei politice”, deşi avea în faţa ei o lege în acest sens, în baza căreia ar fi trebuit să judece. În pofida acesteia şi a altora ca ea, am fost achitat în toate procesele care mi-au fost intentate.  

 

”Copiii de suflet ai Securităţii” şi viitorul lor luminos

 

Pentru recrutarea minorilor erau trimişi prin licee şi chiar şcoli gimnaziale tineri absolvenţi ai Şcolii de Ofiţeri de Securitate de la Băneasa: apropiaţi ca vîrstă de ”obiective”, ei selectau atent dintr elevi pe cei predispuşi la colaborare – nu neapărat dintre cei mai buni la învăţătură, dar nici cu totul mediocri. Li se inocula acestora teoria ”pericolului” în care se află ţara, semănîndu-se în mintea lor fragedă ideea că regimul comunist este singurul capabil să o apere în faţa ”agenturilor” şi că ”spion” ori ”agent” poate fi oricine, iar ei pot ajuta la prinderea lor. Li se promitea ajutor, sprijin şi chiar carieră la Securitate - şi aici recrutorii nu erau atît de departe de adevăr. 

 

Recrutarea minorilor se făcea după un model birocratic asemănător cu acela al restului reţelei informative. Cel recrutat ca ”persoană de sprijin din rîndul elevilor” era supus înainte de ”întîlnirea secretă”  în care i se propunea colaborarea unui adevărat ”studiu psihologic de caz”, pentru ca procesul de recrutare să nu dea greş. Erau preferaţi cei cu ”fire deschisă”, cu ”priză la colegi” şi ”buni utecişti”. Elevului-colaborator i se întocmea un dosar, care conţinea mai întîi fişa personală, cu numele conspirativ al "persoanei de sprijin" (elevul/eleva), cu datele personale ale acestuia/acesteia, dar şi cu datele părinţilor, cît şi cu un scurt ”studiu-portret” psihologic şi de aptitudini al subiectului, incluzînd argumente care au determinat recrutarea. Dosarul colaboratorului-minor, după acelaşi tipic al informatorior maturi, conţinea numele unităţii şi al ofiţerului recrutor, iar în  paginile următoare se făceau caracterizări  anuale  ale activităţii celui recrutat, eventualele recompense,  alţi ofiţeri de legătură decît recrutorul şi eventuala ieşire din reţea, ori ”dirijarea” colaboratorului spre alte obiective şi în alte reţele (motivată şi ea, ca şi "propunerile pentru folosirea sa în continuare"). 

 

Un fost ofiţer de Securitate arăta că, după absolvirea liceului, adolescenţii-informatori erau preluati de catre ofiterul de contrainformaţii din armată, sau de ofiţerul de securitate care ”acoperea” unitatea de învăţămînt superior în care ajungeau. Fără alte formalităţi, decît întocmirea unei noi “fişe” tipizate, pentru ”colaboratorii din rîndul militarilor in termen”, sau cu “fişa colaboratorilor din rîndul studenţilor”, aşa cum precizează şi Directivele centrale ale Securităţii ”pentru munca cu agentura”, pe care le-am studiat şi publicat în lucrările mele. Apoi, odată ajunşi în cîmpul muncii, la locuri de muncă stabile, acestor tineri li se lua un nou angajament şi li se intocmea dosarul personal de ”informator” propriu-zis, care era distrus doar la primirea în partid – cînd mai puteau să ”colaboreze” cu Securitatea numai redevenind, ca în anii de dinaintea majoratului, ”persoane de sprijin” - dacă nu cumva intraseră deja direct în rîndurile Securităţii. 

 

Am găsit, într-un volum mai vechi al registrului reţelei informative de la Sibiu, un procent de copii, recrutaţi la finele anilor ’70, dintre cei născuţi în perioada 1964-1967, deci cei din generaţia mea: proporţia nu este la fel de mare ca în anii ’80 (de peste 20%), dar depăşeşte peste zece procente din totalul reţelei informative, din peste 3.500 de informatori ai Securităţii, recrutaţi între 1976-1979 la Sibiu. Voi avea răbdarea de a căuta pe Google, pentru a vedea dacă am sau nu dreptate: au făcut unii din ei ”carieră” în umbra Securităţii şi serviciilor secrete, care i-au urmat acesteia? Am trista senzaţie că da.

 

Victimele turnătorilor-copii au rămas tot victime. Au prosperat ofiţerii care i-au folosit

 

Un exemplu sugestiv arară că, cel puţin, ofiţerii recrutori ai colaboratorilor-copii n-au dus-o rău după 1989. Securista Emilia Balici, care a recutat-o ca ”sursă” pe fiica unui judecător a ajuns adjunctă la SRI Sibiu. Judecătorului, implicat după 1989 în complicatul ”dosar al Revoluiţiei” din oraş, i s-a reproşat, deloc subtil, că fiica lui a lucrat pentru Securitate şi el a cerut să se facă lumină în acest caz. S-a aflat că Emilia Balici măsluise dosarul ”elevului-persoană de sprijin” şi că notele informative atribuite fiicei judecătorului aparţineau, de fapt, propriei ei fiice, colegă de bancă cu aceasta. Emilia Balici recrutase, însă, numeroşi alţi minori în reţeaua ei informativă. Procesul care i-a fost intentat s-a clasat, la fel ca şi acţiunea penală pe cate am înaintat-o în 2006 în numele IICCMER, împotriva ei şi a altor 14 colegi ai ei, care, încălcînd Constituţia şi legile RSR, recrutaseră colaboratori-minori.

 

Soţul Emiliei Balici a ajuns şi el persoană cu greutate, la Interne: colonelul Radu Balici a fost, şef al Serviciului Rutier, şef al Serviciului Cercetări Penale, a fost numit apoi la conducerea Inspectoratului de Poliţie Prahova şi, în 1997, sub protecţia ministrului de interne Gavril Dejeu, (s-a scris că ”din motive care ţin de trecutul lor comun”) a ajuns în 1999 şef al Direcţiei Juridice din cadrul Ministerului de Interne. Totul, după cum se vede, a funcţionat în interiorul unui sistem închis, care s-a perpetuat discret, fără să ţină cont de istoria care se derula în afara lui. 

 

Modelul recrutării copiilor de către poliţia politică comunistă nu este unul autohton. Este cunoscută povestea şi legenda lui Pavlik Morozov, care şi-a denunţat părinţii la NKVD în 1930 şi Pavlik a ajuns erou sovietic, după ce a fost omorît de ”bandiţi contrarevoluţionari” doi ani mai tîrziu, fiind în realitate ucis chiar de unchiul său, după condamnarea şi executarea părinţilor pe care îi dăduse pe mîna poliţiei secrete sovietice. STASI, serviciul est-german de securitate a ridicat la rang de ”artă” această ”muncă informativă” cu elevii şi studenţii, care a creat adevărate drame familiale, odată cu dechiderea arhivelor poliţiei politice din fosta RDG, prin dimensiunea fenomenului.  

 

Aceleaşi drame s-au petrecut, fără îndoială, aidoma şi la noi – dar nu le cunoaştem încă decît superficial, pentru că arhivele au rămas tăcute în privinţa colaboratorilor minori ai Securităţii. Dau două exemple: ”Fiind profesor la şcoala 16, sectorul 3 din Bucureşti, în anul 1987 i-am învăţat pe copii Deşteaptă-te Române şi un elev de clasa a VIII-a, fiu de securist, spunînd acasă ce-au învăţat, în ianuarie 1988 am fost îndepărtat din şcoală, cu acordul directorului. Am lucrat în continuare la case de copii, căci doi securişti care m-au interogat vorbeau între ei: Ăsta nu merită să lucreze cu elevii din şcoli normale şi să uzeze de diploma universitară. În anul 2000 am fost la CNSAS şi spre uimire am aflat că am 3 (trei) dosare întocmite de Securitatea comunistă. Din activitatea mea de 35 ani, mi-au fost recunoscuţi doar 30, am pierdut la pensie cel puţin 500 milioane lei vechi” (Ioan Burciu, Bucureşti) 

 

”Tatăl meu, profesor de istorie şi filozofie, şi-a pierdut postul didactic din cauza unui elev informator, care l-a turnat că nu a vorbit destul despre Marx, dar i-a menţionat pe Camus şi pe Sartre. A fost dat afară din învăţămînt, pentru că partidul nu dă pîine degeaba - i s-a spus tatălui meu la inspectoratul judeţean Cluj şi a fost repartizat ca muncitor la o fermă de iepuri”. (Ioana Mehrgan, Marea Britanie).

 

În genere, victimele au rămas victime, iar ”copiii Securităţii” au crescut, ocrotiţi mai întîi de recrutorii lor şi apoi de drepturile care le sînt recunoscute peste tot în lumea democratică minorilor. ”Munca” lor din trecut nu le este cunoscută decît de către oamenii care i-au dirijat în ”sistem” şi le-au deschis toate culoarele puterii, din copilările şi pînă în prezent, oferindu-le întodeauna imunitate faţă de lege şi chiar faţă de morală. Dar nu şi în faţa istoriei.