ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Cum a scăpat Dej de rivalii lui, ajutat de un sifilis netratat şi un cancer la sîn

Vasile Luca înnebunise...      

Totul a început la Plenara din 29 februarie - 1 martie a anului 1952, unde Comitetul Central al PMR a luat hotărîrea instituirii unei Comisii de partid, care să  “ancheteze activitatea şi structura sistemului financiar-bancar”, cu începere din noiembrie 1947. Măsura viza debarcarea din fruntea Ministerului de finanţe a lui Vasile Luca. Era primul act din punerea în scenă a celei de-a doua mari bătălii pentru putere în partid; “spionilor şi trădătorilor” din “lotul Pătrăşcanu” le vor urma “deviaţioniştii” Pauker, Luca şi Teohari Georgescu. Astfel, în fruntea PMR se instala, după recomandarea lui Stalin, “o mînă de fier”: cea a lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Proaspăt întors de la Moscova, acesta jubila – tocmai primise binecuvîntarea de a prelua singur puterea în România: lui Stalin i-au plăcut docilitatea, laudele şi glumele lui. Cei din grupul Anei Pauker nu aveau habar de nimic, iar ceea ce s-a întîmplat apoi, cu o mare repeziciune, i-a luat cu totul pe nepregătite.

Acest prim episod al atacului frontal asupra “troicii” al cărei vîrf îl constituia Ana Pauker nu a decurs fără incidente. În şedinţa Biroului Politic care a precedat Plenara, ”tovarăşa Ana”, dar mai ales Teohari Georgescu s-au ridicat deschis în apărarea lui Vasile Luca. Fără succes: după o săptămînă, la 9 martie 1952, raportul Comisiei de partid era gata, denunţînd activitatea unui “număr mare de elemente duşmane şi contra-revoluţionare, grupate în jurul tov. V. Luca, care au dus o intensă activitate de subminare a regimului de democraţie populară şi de sabotare a bazei economice a socialismului”. Ţara fierbea, pradă tulburărilor de pe urma ”reformei băneşti”, prin care bancnotele de pînă atunci au fost preschimbate, dar în limita unei sume fixe maximale – ceea ce a dus la o ”egalizare” a sărăciei, pe tot cuprinsul României Populare. Totul s-a întîmplat peste noapte şi a iscat valuri de nemulţumiri, dar tulburările au putut fi evitate printr-o ”mobilizare exemplară” a Securităţii, care a operat valuri de arestări şi trimitere în lagăre chiar şi a celor vinovaţi că au ”comentat negativ” măsura.

Acuzele concrete la adresa lui Vasile Luca, găsit ca ţap ispăşitor perfect al acestei măsuri impopulare, ca fost ministru de finanţe fost aduse la cunoştinţa conducerii de partid, într-o şedinţă din 13 martie 1952. Ele constau în favorizarea “elementelor capitaliste de la sate şi oraşe”, prin protecţie fiscală şi creşterea preţurilor la achiziţii de produse agricole, subminarea industrializării prin “frînarea investiţiilor” şi nerespectarea planurilor de producţie, dezorganizarea comerţului socialist de stat în favoarea celui de tip cooperatist şi “trădarea secretului de partid în privinţa reformei băneşti”. 

De fapt, această “trădare” trebuia plătită înainte de toate. Încă din septembrie 1951, reţeaua informativă a Securităţii înregistra în ţară o serioasă creştere a virulenţei atacurilor la adresa guvernului, a comuniştilor şi a ruşilor, ca urmare a zvonurilor tot mai insistente privind preconizata schimbare a banilor, în limită de sumă. Aceste zvonuri privind o nouă confiscare a economiilor băneşti ale populaţiei erau întărite de ordinele şi adresele Ministerului finanţelor şi Băncii de Stat a RPR, menite să urgenteze încasările impozitelor şi finalizarea bilanţurilor de casă; se promiteau prime “fruntaşilor pe ramură”, reprezentînd chiar şi 100% din salariu în cazul îndeplinirii rapide a atribuţiilor.

Pentru răspunsul negativ al societăţii la reforma bănească aveau să ispăşească nu cei care o preconizaseră, ci aceia care o aplicau. De aceste “detalii tehnice” s-a folosit Dej , punînd în scenă monopolizarea puterii prin înlăturarea din partid a vechilor săi rivali. Pentru liderul PMR nu conta prea mult că măsurile transmise în teritoriu de responsabilii de la Finanţe fuseseră hotărîte prealabil în cadrul comisiei specializate din Comitetul Central, în urma insistenţelor consilierilor sovietici şi cu avizul Biroului Politic şi prevăzute în bugetul adoptat de Marea Adunare Naţională. Vasile Luca trebuia să cadă, pentru a creea o breşă în grupul fidelilor Anei Pauker. Pradă tot mai des crizelor de nervi, din cauza unei mai vechi afecţiuni care se cronicizase (un sifilis netratat), făcîndu-şi tot mai numeroşi duşmani în Biroul Politic, Vasile Luca era cel mai vulnerabil.

...şi tovarăşa Ana devenise neatentă

Peste ani, Gheorghiu Dej avea să-şi amintească, încă revoltat, una din “scenele” făcute de Vasile Luca, personajul cel mai vulnerabil al ”troicii” al cărei vîrf de lance, Ana Pauker, dictase pînă nu demult în partid: “Era plin de oameni la Luca în birou şi el a început să strige către Chivu Stoica, că este incapabil, antisovietic şi aşa mai departe. Era lîngă el o scrumieră şi Chivu avea tot timpul impresia că o să îi dea cu ea în cap. Apoi vine la mine Chivu şi începe să plîngă, avea ochii roşii, plînsese şi pînă atunci. Era demoralizat. Eu eram foarte revoltat, m-am dus la Ana, iar ea s-a luat cu mîinile de cap şi a spus: Ce, a înnebunit?”. În cele din urmă, cei doi au fost puşi de Dej şi Ana Pauker să-şi dea mîna, dar rămîne evident faptul că Luca nu mai număra prea mulţi prieteni în preajmă, ceea ce a uşurat îndepărtarea sa, dar deocamdată nu şi a Anei Pauker, cu a cărei susţinere de către Moscova, atît de puternică cu cîţiva ani în urmă, gruparea lui Dej nu se lămurise încă – mai există, sau nu, ea poate fi ”atinsă”, ori e în continuare protejată.

Aşa că, în finalul Raportului prezentat de Comisia de partid care investigase “abaterea de dreapta”, se consemna fără să existe obiecţii propunerea scoaterii lui din funcţiile de stat deţinute, urmînd predarea cazului spre anchetă Comisiei Controlului de Partid a Comitetului Central. Mai mult, se cerea “mobilizarea întregului partid în lupta împotriva oportunismului şi împăciuitorismului şi demascarea abaterilor lui Vasile Luca şi Teohari Georgescu”. Dej nu uita: pentru că îl apărase pe Luca şi rămăsese fidel Anei Pauker, chiar şi după prezentarea concluziilor raportului Comisiei de la Finanţe, Teohari Georgescu avea să fie şi el sacrificat. Un prim pas era etichetarea lui drept împăciuitorist. Dar evoluţiile erau rapide şi curînd abaterea fusese înlocuită de un cuvînt rostit cu spaimă de orice comunist: deviere. După anchetarea de către Comisia CC-ului, cei doi au fost debarcaţi din funcţiile de partid şi au fost arestaţi: Vasile Luca în 14 august 1952, iar Teohari Georgescu şase luni mai tîrziu.

Ana Pauker devenise de-acum o pradă uşoară. Un cancer la sîn, tratat şi operat la Moscova în 1950,  i-a micşorat atenţia faţă de vechiul său rival Gheorghiu Dej. După ce acesta a primit ”undă verde” pentru eliminarea de la putere a ”jidancei”, odată cu intrarea lui Stalin în faza obsesiilor lui antisemite, fusese izolată, era urmărită şi avea să fie anchetată în stare de arest de către Securitate (pentru o scurtă vreme, trei săptămîni, de la sfîrşitul lunii februarie şi pînă în aprilie 1953, după moartea lui Stalin). Cu ”colţii” smulşi şi ghiarele tăiate, “leoaica” de altădată, legendă vie a mişcării comuniste din România, devenise peste noapte o pisică bătrînă şi bolnavă. Pe care Dej a lăsat-o în libertate, iar ea a asistat, cu furie şi neputinţă, la spectacolul puterii lui.

”Nu plînge! Dacă Stalin ar fi trăit, tu erai moartă!”

În arestul Securităţii, Vasile Luca şi Teohari Georgescu s-au dezmeticit cu greutate. Pînă nu demult “în fruntea bucatelor”, se vedeau dintr-o dată aruncaţi în temniţă şi supuşi interogatoriilor. Celor îmbrăcaţi în uniformele Securităţii nu părea să le pese nici de funcţiile deţinute anterior de ei, nici de ameninţări şi nici de insistenţa cu care foştii miniştri şi membri ai Biroului Politic cereau să vorbească cu “cineva din conducerea de partid”. Iată ce îşi amintea în 25 martie 1968 colonelul de securitate Francisc Butyka, şef al anchetei “lotului de la Finanţe”, despre comportamentul lui Vasile Luca în prima perioadă după arestare: “În primele două sau trei luni de zile, eu personal am efectuat ancheta lui Vasile Luca. De la început a fost foarte impulsiv. Mereu întreba de ce a fost arestat. De multe ori izbucnea în plîns şi înjura”.

La rîndul său, Teohari Georgescu solicita frecvent hîrtie şi creion, pentru  a-i adresa lungi scrisori “tovarăşului Ghiţă”, în încercarea disperată de a scăpa de urmările “devierii de dreapta”. Înţelegînd că fondul acuzaţiilor care i se aduc constau în susţinerea Anei Pauker şi a lui Vasile Luca, fostul ministru de interne se disculpa încă din 15 septembrie 1952, înainte de arestarea sa, arătînd într-o scrisoare către conducerea de partid următoarele: “În timpul şedinţei din 13 martie 1952, m-am găsit pe o poziţie comună cu Luca şi Ana, cerînd să se micşoreze vinovăţia lui Luca datorită convingerii că acuzaţia lui Luca de deviator nu este întemeiată şi a influenţei pe care Ana şi Luca au avut-o asupra mea în decursul timpului. De exemplu, pe atunci Ana îmi tot spunea: nimeni nu este mai breaz, dacă vom controla toate sectoarele de muncă toţi va trebui să fie criticaţi de le va merge fulgii, sau Luca este un tovarăş bun. Toate acestea m-au împedicat să văd gravitatea faptelor lui Luca”.

Dar era prea tîrziu. Disculpările nu serveau la nimic, pentru că de etichetarea ”deviatorilor” se ocupase Moscova, de aplicarea ”sentinţei” se ocupa cu o imensă satisfacţie Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar soarta lor fusese deja hotărîtă. Ana Pauker a fost arestată de Securitate la două zile după Teohari Georgescu, în 20 februarie 1953. Atacată anterior cu vehemenţă de presa de partid, citată la Praga în noiembrie 1952 pe lista complicilor sionişti ai lui Slanski, acuzată implicit de pregătirea unei conspiraţii antisovietice mondiale, ea avea să pice pe mîna unui ambiţios şi dur anchetator, Vasile Negrea. Ca şi Vasile Luca, ea a negat de la bun început acuzaţiile de deviere de dreapta care i s-au adus. Ancheta a fost însă repede stopată. Deşi era considerată inspiratoare a grupului deviatorilor, Ana Pauker a fost eliberată după moartea lui Stalin, datorită intervenţiilor telefonice ale lui Molotov, la exact două luni de la arestare (în 20 aprilie 1953). Scoasă din arestul Securităţii, ea a fost însoţită pînă la cabinetul lui Alexadru Moghioroş, care i-a adus la cunoştinţă gestul de mărinimie al lui Dej şi moartea liderului de la Kremlin. În biroul tapisat cu pluş roşu al lui Moghioroş, tovarăşa Ana a început să plîngă. ”Nu plînge”, i-a spus uşor maliţios acesta, apostrofînd-o drept ”proastă”. ”Dacă Stalin ar fi trăit, tu erai moartă”.