ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Cum au devenit munţii Apuseni un ”Caritas” canadian al ”Gold Corporation” sub protecţia lui Băsescu şi a serviciilor, ”joc” la care riscăm să pierdem 2% dinPIB

”Roşia Montană este o necesitate, prin valoarea proiectului”

În anul 2004, Traian Băsescu a declarat public că realizarea proiectului de la Roşia Montană reprezintă o "datorie de onoare faţă de Tara Moţilor". Apoi, la începutul lunii octombrie acelaşi an, Traian Băsescu afirma că poluarea pe care o va presupune exploatarea aurului prin tratare cu cianuri, aşa cum intenţiona să o realizeze Roşia Montană Gold Corporation este mai puţin dăunătoare decît munţii de steril şi dinamitarea muntelui, folosite de compania de stat minieră care exploata atunci zăcămintele. Lucrurile nu s-au oprit aici. În 5 noiembrie 2004, într-un interviu acordat cotidianului Ziua, întrebat fiind dacă susţine proiectul Roşia Montană, Traian Băsescu a răspuns: „Da, pentru că în momentul de faţă nimeni nu a dat o alternativă oamenilor din zonă”. El unde era? Apoi, în 8 octombrie 2004, într-o conferinţă de presă organizată la Cluj, Traian Băsescu s-a declarat un susţinător deschis (nici măcar semi-colorat) al proiectului Roşia Montană: „după informaţiile pe care le am, Roşia Montană este o necesitate, prin valoarea proiectului şi a alternativelor de locuri de muncă create în zona. Cred că este un proiect bun, care ar putea să meargă înainte”.

Tot atunci, Traian Băsescu a declarat că ar fi o abordare "uşuratică" aceea care susţine ”să nu se facă nimic”, fără a oferi însă o soluţie economică în zonă: "bănci extraordinar de mari din lume susţin proiectul şi sînt gata să îl finanţeze. Este un argument că băncile respective nu s-ar băga într-un proiect în care să se compromită". Dar acestea se pot face prin comisioane, cadouri mărunte – ca un teren, o casă şi birou pentru fata cea mare, care tocmai ajunsese notar public. Sau pentru campania electorală personală, ori a cuiva din neam şi pentru mulţii alţii. Bani erau destui, aveau băncile şi fondurile de investiţii. Politicieni şi ziarişti ”băsişti”, de asemenea.

Aşa că lucrurile au mers înainte: în 6 ianuarie 2005, într-un interviu acordat cotidianului Adevărul, Traian Băsescu a declarat referitor la proiectul Roşia Montană: „Sincer, îl susţin, mi se pare realist şi necesar. În acelaşi timp, după ce am făcut afirmaţia că trebuie realizat proiectul, am primit foarte multe reacţii împotriva lui. Au fost tot timpul reacţii care n-au adus şi argumente. Ieri am avut o discuţie cu directorul pentru România al Băncii Mondiale şi ştiu că se fac evaluări pe acest proiect. Nu m-aş mai grăbi să spun că trebuie făcut, ci trebuie aşteptat pîna cînd toate evaluările sînt făcute. Eu cred că pentru zonă nu este o soluţie rea”. Pantru a afla că, de fapt, totul era la început: în februarie 2005 Traian Băsescu a declarat într-un cerc restrîns că „Roşia Montană mi-a fost sugerată de Radu”. Adică de Radu Berceanu, un adevărat ”Prinţ de Aur” al ”Gold Corporation”.

Ce se întîmpla la Curtea lui Băsescu

”Prinţul de Aur” Berceanu fusese anterior ”Prinţul Negru” al rafinăriilor, ”Zeul Mercur” al Şoselelor şi apoi a devenit, prin avizul pe care l-a dar afacerii ”Gold Corporation”, Zeul Cianurii şi Prinţ Suzeran al Roşiei Montane. Dezvoltarea acestei mega-afaceri cu miros de migdale amare a fost posibilă numai  datorită semnăturii fostului ministru al Industriilor din guvernarea CDR, Radu Berceanu. În noiembrie 1999, în calitate de ministru al Industriilor în guvernarea Convenţiei, cînd răposaţii ţărănişti în frunte cu Radu Vasile se distrau în maşini guvernamentale fără a înţelege nimic din ceea ce se petrece cu ţara şi cu ei, Berceanu a aprobat companiei Gabriel Resources avizul de exploatare a perimetrului aurifer, acesta fiind actul oficial de demarare a investiţiei de la Roşia Montană.

Nu numai Radu Berceanu a susţinut această afacere, ci şi fostul deputat PD, Alexandru Sassu, care, în calitate de preşedinte al Comisiei parlamentare ce analiza cazul Roşia Montană, a ţinut să sublinieze în dese rînduri avantajele acestui proiect. Dar la Curtea Aurului nu era întotdeauna linişte: în 28 octombrie 2004, Emil Boc, primarul PD al Clujului a declarat la Realitatea TV că este categoric împotriva finalizării proiectului de exploatare auriferă de la Roşia Montană. Dar alegerile au costat. Şi funcţia rezultată, apoi: în ianuarie 2006, atitudinea de împotrivire a lui Emil Boc s-a păstrat, spre cinstea sa, deşi nu a mai fost atît de categorică: ”trebuie să se găsească o cale de mijloc între conservarea patrimoniului de acolo şi exploatarea raţională a zonei. Eu susţin conservarea şi exploatarea potenţialului turistic al zonei, dar trebuie rezolvată şi cealaltă parte. N-am discutat în partid proiectul «Gabriel Resources»”.

În schimb, Alin Tişe, prefectul Clujului şi finul lui Boc s-a întîlnit în luna ianuarie 2006 cu directorul Roşia Montană Gold Corporation (RMFC), Alan Hill. Alin Tişe a declarat că a fost vorba de o întîlnire strict informală. De această întîlnire s-a ocupat GMT, compania de publicitate care a realizat spoturile publicitare de promovare a proiectului Roşia Montană şi (asta cred că poate spune ceva), tot aceeaşi companie care a organizat campania electorală a preşedintelui Traian Basescu.

Pe vremea discuţiilor ascunse pentru vînzarea Apusenilor, atitudinea ministrului mediului Sulfina Barbu (actualmente membru în Colegiul CNSAS) a fost de la bun început evazivă, ea preferînd să facă declaraţii prin care nici nu susţinea proiectul pe faţă, dar nici nu i s-a împotrivit. Sulfina Barbu a fost acuzată în mai multe rînduri că este o susţinătoare a proiectului de la Roşia Montană. Cele mai dure acuzaţii au venit din partea lui Eugen David, preşedintele Alburnus Maior, un ONG care a militat activ împotriva proiectului de la Roşia Montană şi fără de care acesta ar fi izbîndit şi ar fi distrus munţii. În 1 februarie 2007, Ministerul Mediului a înaintat oficial titularului de proiect RMGC (adică ”Gold Corporation”) formularul care conţinea ”comentariile şi sugestiile”, rezultate în urma ”dezbaterilor publice”. Preşedintele Alburnus Maior, Eugen David, declara în 13 februarie 2007, că “ministerul condus de Sulfina Barbu a reuşit să producă 678 de pagini de înşiruiri ilogice de nume şi notaţii, fapt ce denotă lipsa de profesionalism şi dă dovadă de părtinire a MMGA, în procesul de evaluare a impactului asupra mediului”.

Acum, după cum ştim, s-au mai tot produs în acei ani ”dezbateri publice”. Unele, plătite de ”Gold”, care ridicau în slăvi investiţia. Altele, şi cele mai importante, s-au dezbătut în stradă. Vizibilă tot timpul a fost însă lipsa de fermitate a unui minister care ar fi trebuit să apere ”mediul”. Munţii. Pe toţi românii, şi nu trecutele şpăgi luate şi cele viitoare, promise. În 17 ianuarie 2005, ministrul mediului, Sulfina Barbu, l-a însoţit pe prim ministrul Călin Popescu Tăriceanu într-o vizită oficială în Ungaria, ţară în care proiectul Roşia Montană a fost întotdeauna foarte criticat. În context, Sulfina Barbu a declarat că „ministerul mediului nu va face rabat de la nici un fel de prevedere a legii. Suntem pentru promovarea investiţiilor, dar pentru acele investiţii care au cele mai bune tehnologii şi cele mai bune metode, astfel încât impactul asupra mediului să fie minim". În aceeaşi ordine de idei, în 17 iunie 2005, ministrul mediului, Sulfina Barbu declara că demersurile canadienilor în privinţa proiectului Roşia Montană s-au concretizat prin studiul de impact asupra mediului, însă derularea proiectului e abia la ”început de drum”. Un drum care a fost pavat cu intenţii de aur şi, de bănuit, cu şpăgi pe măsură.

Studiu asupra mitei

Pînă în la începutul anului 2006, decizia politică asupra proiectului ”Gold” nu era, cu toate eforturile pediştilor şi a lui Băsescu, una favorabilă. UDMR putea ieşi de la guvernare, într-o situaţie politică şi aşa fragilă. Sulfina Barbu nuanţa de pe atunci problema, spunînd fără să vrea, ce era de spus: la proiect nici nu exista, încă pe atunci, la atîţia ani de la cererea pentru avizare, un ”studiu de impact asupra mediului, care de fapt este cheia problemei”. Ulterior acesta s-a făcut, dar aprobarea lui n-a putut fi cumpărată cu valiza, precum conştiinţa cîte unui liberal sau pedelist sau pesedist, din ”Comisia Roşia Montană” care, ca atîtea altele, s-a întrunit pentru a nu avea nicio finalitate. Afacerea a fost de la început şi pînă la capătul ei una ”transpartinică”. ”Gold Corporation” a crezut că, prin a cumpăra politicieni, cumpără voturi pentru proiect. Dar în România lucrurile merg tocmai invers...

În 15 februarie 2006, în cadrul unei conferinţe de presă, Sulfina Barbu a declara referitor la proiectul Roşia Montană că „Ministerul Mediului si Gospodăririi Apelor analizează acest proiect conform legislaţiei româneşti, care este conformă legislaţiei europene din domeniu. Proiectul va fi analizat tehnic, foarte amănunţit, avem şi specialişti dintr-o ţară care este membră a UE, care contribuie la această evaluare, mă refer la Ungaria, ţară ce participa la tot proiectul de evaluare a impactului asupra mediului şi am stabilit de comun acord să participe şi experţi independenţi care să supervizeze această procedură de evaluare. (...) Nu ştim care sunt intenţiile titularului de activitate. După ce vom avea studiul de evaluare a impactului asupra mediului şi  acest lucru va fi anunţat publicului şi mass-media, pe baza analizei tehnice, ne vom pronunţa pro sau contra proiectului respectiv şi, subliniez încă o dată, că vom respecta legislaţia.”

S-a respectat? Nu. Dar nu din vina Guvernului de atunci. Începînd cu luna iunie 2005, Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor nu a mai parcurs nici o etapă în procedura de evaluare a impactului şi de emitere (sau de interzicere) a acordului de mediu pentru proiectul Roşia Montană, pentru că nu primiseră de acolo mai nimic, iar în 11 aprilie 2006, în timpul unei întîlniri cu Comisarul European de Mediu, Stavros Dimas, ministrul mediului, Sulfina Barbu, a confirmat că procedura de evaluare a impactului asupra mediului (EIM) pentru proiectul de exploatare a aurului din Roşia Montană este suspendat.

Un comunicat al ministerului preciza: „începînd cu luna iunie 2005, Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor nu a mai parcurs nici o etapă în procedura de evaluare a impactului şi de emitere a acordului de mediu pentru proiectul Roşia Montană. Avînd în vedere că certificatul de urbanism a fost suspendat de instanţă şi apoi a expirat, MMGA se află în imposibilitatea continuării procedurii de evaluare a impactului asupra mediului şi de emitere a acordului de mediu, în lipsa unei documentări complete, condiţie ce nu este îndeplinită în situaţia în care certificatul de urbanism nu este valabil. Ca urmare, societatea a fost înştiinţată că este necesară obţinerea şi depunerea, la Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, a unui certificat de urbanism valabil”.

În luna aprilie 1997, o scrisoare a Bursei din Vancouver punea în alertă autorităţile române, cărora le solicita informaţii despre o companie minieră cu acţiunile tranzacţionate la această bursă – ”Gabriel Resources Ltd”. cu sediul în Denver, Colorado. Din informaţiile deţinute de Bursa din Vancouver, ”Gabriel Resources” deţinea mina de la Roşia Montană, în asociere cu societatea de stat Regia Deva. Bursa din Vancouver dorea să afle dacă informaţiile lor sînt adevărate. Mihail Ianas, la acea dată preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale, s-a adresat superiorilor lui din Ministerul Industriilor şi Comerţului, condus de Călin Popescu Tăriceanu, solicitîndu-i acestuia să investigheze cine a aprobat constituirea unei societăţi mixte în care este inclusă mina de la Roşia Montană şi dacă Gabriel Resources a adus într-adevăr o contribuţie echivalentă cu 80% din valoarea capitalului.

Răspunsul ministrului Tăriceanu, despre a cărui aşa-zisa ”implicare” în proiect s-a vorbit tendenţios, a fost de fapt următorul: ”o astfel de companie nu s-a constituit şi nici o investigaţie în acest scop nu este necesară (...) România este deschisă oricăror investitori străini care doresc să aducă în ţară capital şi tehnologii performante, mai ales în domeniul minier, şi ne afirmăm toată disponibilitatea de a sprijini orice acţiuni de cooperare cu parteneri străini, cu condiţia respectării stricte a legislaţiei române”.

Da, într-adevăr, asemenea informaţii privind firmele străine investitoare nu puteau fi controlate de către guvern. Ar fi fost treaba serviciilor secrete, să cerceteze asemenea asocieri, care aveau ca obiect să spolieze resursele naturale ale României – chiar conform cu Legea Securităţii Naţionale, la care nimeni nu a făcut apel, la vremea respectivă. Aceasta, pentru că ar fi trebuit să se aresteze unii pe alţii, pentru luare de mită, începînd cu băieţii din ”servicii”, care au pus umărul la greu, pentru a sprijini ”Caritasul” aurifer din Apuseni, inventat de Frank Timiş, proprietarul ”Gabriel Resources”. Un ”Caritas” de tip nou, pe acţiuni, pus în funcţiune la Bursa Aurului de la Vancouver, pe spinarea Munţilor Apuseni. Despre asta însă putem să vorbim cît trăim, că tot nimic nu se întîmplă. Nu degeaba, această încercare de a fura aurul României a intrat în istorie, fără urme – fără să plătească cineva, pentru şpăgile luate şi promisiunile care au încurajat şi girat afacerea care aduce a escrocherie a lui Frank Timiş.

S-ar putea să plătim în schimb noi, cetăţenii României, dacă ”Gold Corporation” va cîştiga procesul pe care l-a intentat României la Curtea Internaţională de Arbitraj de la Washington. Şi nu e deloc puţin – 5, 75 miliarde dolari, adică, echivalentul a 2% din PIB-ul ţării, adică, aproximativ cît plăteşte statul român anual pentru Educaţie. Ca şi în cazul ”Bancorex”, ”Eurocolumna”, ”Dacia Felix” sau ”FNI”, cel care plăteşte e poporul. Niciodată n-a fost altfel, în ”economia de piaţă” a României, care aduce mai degrabă cu ”Caritasul” – în care, iniţiaţii cîştigă întotdeauna, iar fraierii plătesc.