ISTORIA FĂRĂ PERDEA. De la cartelele lui Ceauşescu, la „coşul zilnic” al lui Iohannis

Viaţa, între cartelă şi cincinal

Sub imperiul ”plăţii datoriei externe” a României, dar şi invocînd o iluzorie ”risipă cu alimente”, ultimul deceniu al regimului comunist s-a scurs, ca şi primul deceniu de după instaurarea lui, sub pecetea ”cartelei”. Într-o zi cenuşie a sfîrşitului anului 1988, cînd am primit primul meu salariu de profesor-stagiar (2120 de lei) la Vulcan, o comună de lîngă Braşov, mi-am notat ce puteam cumpăra cu ei, adică în ce consta raţia lunară: 300 grame de pîine pe zi, apoi 0,5 kg carne de porc cu os şi grăsime, dar şi aceea de negăsit, 600 grame mezeluri, o jumătate de pachet de unt, adică 100 de grame, o jumătate de kilogram de brînză, 10 ouă, 0,7 litri ulei, 1 kilogram zahăr, 1 kilooram de pui (de fapt o pungă cu doi-trei, pentru că puii socialismului erau tare mici...).

În acelaşi timp, ”presa de partid” anunţa cu mare pompă că Institutul de Cercetări în Domeniul Chimiei, condus de tovarăşa savant de renume mondial Elena Ceauşescu va introduce în fabricaţie carnea tocată artificială. Mii de tone de şuncă sintetică erau deja pe piaţă, dar nu se atingea mai nimeni de ea: avea un pregnant miros şi aromă de masă plastică, ţinută la soare. În Capitală, continua construirea uriaşelor “circuri ale foamei”, devenite astăzi Mall-uri. În 1983, fondul Monetar Internaţional anunţa o înrăutăţire a nivelului de trai din ţara noastră cu 20%, faţă de nivelul anului 1982. Categorii de produse alimentare de bază, nu mai puţin de 220 sortimente, se scumpiseră cu 35%. În România începuse să roadă, ascuns, foamea. Din 1984, fiecare judeţ era obligat să-şi asigure necesarul de hrană, din propria producţie. A urmat un dezastru. Terenurile din multe judeţe nu erau propice cultivării cerealelor, cum în altele nu se cultivau fructe.

La Braşov, de pildă, unde trăiam atunci, în „ţara cartofului” nu creştea grîul, aşa cum în sud cartofii erau o raritate. Măsura a lovit în  alimentarea populaţiei, afectată de crize periodice şi de lipsa cînd a unui anume produs, cînd a altuia. Ceapa, de exemplu, lipsea aproape cu totul de pe piaţă în 1988, cînd am ajuns eu repartizat profesor de ţară la Vulcan, de unde am reuşit, într-o zi, să vin cu o adevărată captură acasă: am avut dreptul să cumpăr de la CAP 5 kile de ceapă şi 30 de kilograme de cartofi, pentru că însoţisem copiii în chinuitoarea ”practică agricolă de toamnă”, o robie anuală şi inutilă la care erau supuşi toţi elevii patriei. A fost o problemă să aduc ”marfa” acasă: pe atunci, raţia de benzină era de 20 de litri per maşină,  pe o lună, cu o coadă imensă. Astfel, în România societatea socalistă multilateral dezvolată se dezvolta multilateral în penuria care năştea uneori imagini apocaliptice. Am văzut, student fiind, cum ţăranii erau bătuţi de miliţieni în Gara Basarab, cum le erau smulse amărîtele de sacoşe de rafie din mîini, cu tot cu franzele şi cum cei bătuţi se rugau, ”lasă-mă, tovarăşu, că am copii acasă...”. Din spate, ca pe un front, şeful de post al gării veghea ca nici un subofiţer (în subordine cu doi-trei soldaţi din trupele lor) să nu defecteze. Şi nu am văzut nicio milă.

Între timp, mai în spate, la Izvor se înălţa Casa Poporului. Bieţii ţărani fuseseră un simptom al unei boli mai grave. Treptat, s-a instalat un haos total, s-au introdus controale în gări şi pe şosele, pentru a depista „traficul ilegal de alimente”, o infracţiune care nici măcar nu era prevăzută de Codul Penal. Începea o epocă nouă. Ţăranii continuau în număr şi mai mare, disperaţi, cu toate riscurile, să cumpere pîine de la oraş şi erau fugăriţi de Miliţie nu numai prin gări, ci prin tot oraşul. Orăşenii se duceau să dea zahăr şi ulei pe la ţară, contra ouă, brînză şi carne. Supravieţuiam, înveliţi în toate păturile casei iarna şi veseli vara; dar nu era viaţă adevărată. Cea mai mică, măruntă distracţie era deajuns pentru o lună, nici că puteai imagina altceva, pentru că nu exista termen de referinţă. Nu mai eram nici măcar un popor în acea vreme. Eram de fapt o pilitură de fier, adunată în preajma unor magazine de alimente-magnet, unde fiecare întreba pe fiecare ”ce se dă?” Acum, însă, am dat uitării acei ani. Sîntem măcinaţi în grijile tranziţiei şi ale unui ”coş zilnic”, pe care n-avem bani să-l umplem. I-am uitat şi pe toţi cei stinşi atunci, mai ales armata de copii subnutriţi şi abandonaţi prin maternităţi, de mame care nu-i doriseră, dar care au fost silite să-i nască, pentru că şi natalitatea avea propriul ei ”plan cincinal”.

Cei trei ”F” ai anilor ’80: foame, frică, frig

An de an, senzaţia de foame, de fapt grija obsesivă pentru a „găsi” de mîncare, sporea, în vreme ce în alimentări nu se mai găseau decât picioare de porc, conserve cu mazăre, apă minerală medicinală, oţet şi creveţi vietnamezi, hrana se raţionalizase şi mai drastic: raţiile lunare, la început cumva îndestulătoare şi oarecum variate, avînd darul să confere cît de cît o siguranţă a zilei de mîine s-au împuţinat treptat, ajungînd pînă la cuantumul pe care l-am descris mai sus şi apoi, în unele cazuri, la situaţia în care unele produse „nu s-au mai băgat”, pentru că nu mai erau stocuri. Statul devenise restanţier faţă de cetăţenii săi, aşezaţi cuminte la rînd, încă după miezul nopţii.

Singura certitudine între adevărul oficial şi traiul la cozi, devenise frica tot mai apăsătoare. Regimul poliţienesc instaurat în România odată cu comunismul îşi făcea simţită din nou şi tot mai pregnant prezenţa: patrule mixte de miliţieni, „civili” şi „oameni ai muncii” din Gărzile Patriotice, păzeau, profilactic, fiecare intersecţie a oraşelor. Tăcută, dar eficientă, Securitatea îşi sporise acţiunile sale „specifice”, devenind cu atît mai activă şi ofensivă, cu cît viaţa noastră era mai grea. Poliţia secretă ne apăra de noi înşine. Şi îşi apăra Conducătorul.

Atunci, la finele anilor ’80, cu toţii aşteptam un miracol, cei mai optimişti prooroceau despre bolile lui Ceauşescu, dar nimeni nu credea că va cădea comunismul, aşa ceva era de neimaginat. Aşteptam şi să „scăpăm de datorii”, cu speranţa că o vom duce mai bine „după”. Într-adevăr, continua plata accelerată a datoriei externe a României, care a fost lichidată în 1988. Dar nu am simţit nimic. Ba, mint: am simţit gustul straniu al ”şuncii cu înlocuitori”. Tot în 1988, cum spuneam, Institutul de Cercetări în Domeniul Chimiei, condus de tovarăşa Elena Ceauşescu anunţa că va intra în fabricaţie carnea tocată artificială (un compus de soia, grăsimi animale obţinute din procesarea ugerelor de vită şi a copitelor de vită şi porc fierte, cu adaos de compuşi chimici, stimulatori de gust). Mii de tone de şuncă artificială livrate alimentarelor rămîneau neatinse, în schimb, cu toţii mîncam peştele congelat care se mai găsea. Era livrat en gros României Socialiste, care putea pescui la liber în largul coastelor africane, în schimbul AKM-urilor de la Cugir şi al tractoarelor de la Braşov. Iar China, contractînd camioane, ne livra bascheţi, treninguri, creioane cu gumă şi iarna multe artificii. Dar nu se mai bucura nimeni de ele.

Pe trenurile supraaglomerate ale patriei era o aventură fiecare călătorie. Autobuzele practic nu mai circulau – excluzînd cursele muncitoreşti. În mici oraşe s-au utilat corespunzător cantinele de fabrică. În capitală s-au proiectat deja menţionatele uriaşe „circuri ale foamei”, clădiri circulare având cupole largi, profilate ameninţător pe cerul cenuşiu. Singurele magazine din care se mai putea procura hrană erau celebrele magazine „Gospodina”, unde se găseau meniurile profesorului Mincu, doctorul lui Ceauşescu şi ministrul sănătăţii al lui Iliescu, meniuri în care vedete erau chiftelele de stavrid – cu solzi şi oase tocate. El a fost inventatorul  ”alimentaţiei sănătoase”, fără carne şi grăsimi, de maxim 3000 de calorii, lăudate în ”Era Socialismului”, de tovarăşa Hilegard Puvak. Şi ea a ajuns după 1989 ministru al Reformei Europene în guvernul Văcăroiu, a fost şi prima delapidatoare a fondurilor UE.

În acei ani uitaţi, cu program la televizor de două ore, telejurnalul de o jumătate de oră anunţa, în sunetul corurilor care preamăreau Conducătorul şi ne informa cît de bogată şi prosperă a ajuns ţara. Dar nici acum nu sînt cunoscute şi au rămas aşa cifrele reale ale moralităţii infantile de atunci. Nu se cunoaşte nici rata reală a a natalităţii, sau a îmbolnăvirilor cronice cauzate de subalimentaţie, precum a bolnavlor de TBC, ”boala sărăciei”. Aceste date erau secrete de stat şi divulgarea lor era considerată infracţiune. Cei care regretă ”anii comunismului” ori se mint pe sine (şipe ceilalţi), ori au uitat. Şi uitînd, minciuna redevine adevăr, ca în epoca lui Ceauşescu. Singurul adevăr admis atunci era cel al presei şi al documentelor de partid, în care „oamenii stau strîns uniţi în jurul Conducătorului iuibit” şi „sînt beneficiarii unor condiţii de trai din ce în ce mai bune”. După aceste date oficiale, în 1989 fiecare român consuma lunar 4,2 kilograme carne, 1,4 kg. grăsimi, 11,3 litri de lapte şi produse lactate la discreţie, 2 kilograme zahăr. O minciună şi un vis, niciodată împlinit al ”epocii Ceauşescu”. De fapt, cifrele reale erau cele de pe cartele. La fel se întîmplă în zilele noastre, cînd iluzia bunăstării poartă alt nume: ”coş zllnic”.

”Coşul minim”, o minciună maximă

O ”minciună adevărată” este în zilele noastre ”coşul minim de consum lunar”  al românului. La fel de mare cum e acum ”creşterea pensiilor” cu 10%. ”Clasa muncitoare” care a ”construit socialismul”, peste 3,27 milioane de români,  are pensii mai mici de 1.500 de lei şi pentru ea această creştere anunţată, în loc de cei 40% prevăzuţi prin lege, nu acoperă de fapt nici rata inflaţiei din perioada septembrie 2019-septembrie 2020. Astfel, ”coşul zilnic” al părinţilor şi al bunicilor noştri devine de fapt mai sărac, chiar şi după această aşa-zisă ”creştere”, la fel de falsă în valoarea ei reală, ca şi vestita ”creştere zero” a guvernului Văcăroiu. În el nu  mai au loc, de ani de zile, bunurile de care vorbeşte Institutul Naţional de Statistică. Pensionariii îşi plătesc utilităţile, cumpără medicamente şi din ce le mai rămîne, mîncare. Din ce în ce mai puţină, ori mai proastă, pentru că veniturile lor reale scad. Ceea ce se prevede în ”coşul minim de consum lunar” al INS şi ceea ce ei pot să-şi cumpere de fapt, seamănă cu ceea ce ”consuma” în documentele de partid un român şi ceea ce era, de realitate, conţinut în raţia lui lunară, nici aceea întodeauna acoperită.

Acest ”coş minim”, în fapt un indicator de calcul al sărăciei a fost introdus în România prin Ordonanţă de urgenţă, în 24 noiembrie 2000. Calculul se făcea pentru o familie de 2,8 persoane şi cuprindea strictul necesar pentru întreţinerea acesteia. În funcţie de el, trebuia să se calculeze venitul minim garantat, pensiile şi ajutoarele sociale. Dar s-a constatat curînd că salariul minim nu acoperea costurile unui asemenea ”coş minim” al unei vieţi decente, cu toate eforturile Institutului Naţonal de Statistică de subevauare a lui, aşa că printr-o altă ordonanţă de urgenţă, în martie 2004 s-a renunţat pur şi simplu la acest ”coş”, ca indicator pentru calcularea veniturilor minime. Era pe atunci la putere guvernul Năstase, iar interesele campaniei electorale erau mari, dar chiar PSD-ul era conştient de faptul că realitatea îi este în totalitate defavorabilă: coşul zilnic arăta cît de mare este diferenţa între media decentă a cosumului pentru o familie de români şi cît îşi permite aceasta de fapt, dintr-un salariu minim. 

Printr-o altă Ordonanţă de urgenţă, în 23 martie 2004 se renunţă la calcularea coşului minim de consum lunar. Oricum, ”coşul minim de consum” arăta cît ar trebui să consume românul şi cât îşi permite de fapt. La 1 mai 2015, un proiect de Hotărâre a guvernului privind creşterea salariului minim la 1250 de lei a readus în atenţie acest ”coş zilnic”. Mediafax calcula pe atunci că într-o familie în care ambii soţi sunt plătiţi cu salariul minim şi întreţineau un copil, se putea cumpăra într-o lună ceva lapte şi carne (nu prea multă), trebuiau să împartă lunar săpunul, pasta de dinţi, un detergent dintre cele mai ieftine şi 13 ouă. Toate acestea, fără a mai plăti chiria (sau, Doamne fereşte, vreo rată la bancă), fără a da bani pe haine, încălţăminte şi transport, sau a lua în calcul luxul îmbolnăvirii, care presupune medicamente, ori cumpărarea unei jucării sau a unei cărţi. Pentru aşa ceva, rămînînd tot la consumul unor produse alimentare din cele mai ieftine, salariul minim ar fi trebuit să se ridice undeva la 1.600-1700 de lei.  

Cînd Klaus Iohanis a venit la putere, ajungînd preşedinte în 2014, în România erau aproximativ 1,2 milioane de angajaţi cu salariu minim şi peste jumătate dintre copiii lor trăiau la limita  sărăciei, iar unii chiar în sărăcie extremă, arăta  World Vision România. În mediul rural, media copiilor săraci era de 74%, aceasta fiind şi principala cauză a abandonului şcolar. Propunînd proiectul ”România educată”, fostul profesor de fizică ar fi trebuit să ia în calcul că educaţia şi sărăcia sînt două săbii care nu vor încăpea niciodată în aceeaşi teacă. Dar e într-adevăr decent ca fiecare să vorbească despre ceea ce se pricepe. Dacă preşedintele Klaus Iohannis a avut prin natura profesiei tangenţe cu educaţia, sărăcia pare să n-o fi experimentat deloc, niciodată.

”Coşul zilnic” al românului este în continuare gol şi nu sînt şanse ca, în afara spaimei de Covid-19, autorităţile să ni-l umple curînd cu ceva. Institutul Naţional de Statistică lua în calcul la începutul anului 2017 că un ”coş minim de subzistenţă” pentru familia cu 2,8 persoane era de 1.842 lei la oraş şi 1.600 lei în mediul rural, dar se contrazicea cu Institutul Cercetării Calităţii Vieţii, unde specialiştii arătau că pentru un necesar minim de trai e.nevoie de 2.273 de lei la oraş şi 1.831 la ţară (acolo mai multe bunuri vin din gospodăria proprie). În ianuarie 2020, salariul minim a ajuns abia la 2230 de lei, dar atît e salariul brut. Salariul net, efectiv banii pe care românul cu salariu minim îi primeşe în mînă a fost calculat la 1346 de lei. Adică, raportat la creşterea inflaţiei, a preţurilor produselor şi serviciilor din ”coşul zilnic” faţă de calculele făcute în 2017 de INS şi ICCV asta înseamă un coş pe jumătate gol, sau pe jumătate plin – depinzînd de cine vorbeşte, opoziţia sau puterea. Dar ”coşul” tot uşor şi sărac rămîne.

De fapt, mult mai aproape de ”coşul minim lunar” pe care şi-l permite o familie din România, prin prisma realităţii vieţii cotidiene este acela stabilit în 23 ianuarie 2019, pentru o familie cu doi copii: 2.600 de lei pentru mediul urban şi 2.100 de lei pentru mediul rural. Această valoare a fost fixată de către Comisia de Insolvenţă la Nivel Central, care a publicat în Monitorul Oficial decizia prin care s-a instituit valoarea coşului minim lunar al unei familii, ”pragul minim sub care nu pot fi stabilite cheltuielile pentru asigurarea unui nivel de trai rezonabil”. Numai că această valoare este ”suma de bani din veniturile debitorului, care nu poate fi oprită pentru plata datoriilor, deoarece îi este necesară pentru acoperirea cheltuielilor indispensabile asigurării traiului zilnic pentru sine şi familia sa”. Altfel spus, pentru românii aflaţi în faliment declarat, ori în executare silită. Acest ”coş zilnic” al falimentului este de fapt cel pe care şi-l pot permite şi cei care au salariul minim pe economie, de 1350 de lei. Sîntem deci o ţară cu aproximativ un milion de familii în situaţie de faliment nedeclarat.

Coşul românului şi farfuria zburătoare

În Parlament s-au purtat din nou discuţii asupra acestei utopii a tranziţiei, care e ”coşul minim de consum lunar” şi, după îndelungi negocieri prin care s-au băgat în el tot felul, mai ales prin prisma pandemiei care ne-a arătat şi cît de dependenţi sîntem de anumite bunuri şi servicii, la fel ca şi de hrană, s-a ajuns la suma de 6900 de lei, pentru o familie cu un copil. E un venit practic imposibil de atins de către cei aproximativ şapte milioane de angajaţi şi vreo 4,9 milioane de pensionari, ca să un mai vorbim de cei 15% dintre români, care sînt deja declaraţi, din toamna anului trecut, ca aflîndu-se într-o stare de ”sărăcie severă”.

Nu se întrevede ca aceste procente să scadă, ci dimpotrivă. Şomajul tehnic prelungit pentru o treime din români, criza economiei de pe urma pandemiei va uşura şi mai mult ”coşul” zilnic. Pentru acesta, nu se găsesc bani; s-au găsit însă 8 miliarde de lei, pentru a compensa pierderile marilor companii, în timp ce 150.000 de mici ”sereleuri” şi alte afaceri de familie şi-au pus lacăt. În aceste condiţii, cînd criza nu a început încă de-a binelea, adoptarea unei legi privind ”coşul zilnic” în Parlament este la fel de realistă ca şi cum s-ar dezbate spre legiferare asupra dimensiunilor farfuriilor zburătoare care pot survola România. 

Statisticile sînt necruţătoate, şi ele sînt cele care rămîn în istorie, nu discursurile ori controversele politice mărunte. La acest capitol, Klaus Iohannis rămîne şi el repetent, ca mulţi alţi oameni politici, în faţa istoriei, căci om de stat s-a dovedit demult că nu e, oricît ar încerca. ”Proiectul” său ”de ţară” cu ”România educată” (şi unicul, dealtfel, pentru două mandate) a rămas pînă astăzi o simplă hîrţoagă, care nu va încăpea nici măcar într-o notă de subsol a istoriei. Preşedintele pare că nu înţelege, de fapt, care sînt problemele reale ale României.

Preşedintele Iohannis a patronat recent redactarea şi aprobarea ”Strategiei naţonale de apărare a ţării”, care e lipsită total de viziune pragmatică, abundînd în schimb în clişeele de limbaj ale ”noii securităţi”. În ea nu se spune nimic despre sărăcie, care e cea mai mare ameninţare la adresa stabilităţii unui stat. Măsurile de combatere a sărăciei ar fi trebuit măcar să figureze ca un punct de reflecţie în Strategia de apărare a ţării, în care despre ea, printre toţi ”vectorii” şi ”ameninţările asimetrice”, nu se spune mai nimic. Şi nu e de loc în regulă. Sărăcia l-a dat jos pe Ceauşescu, dar sărăcia poate naşte şi tirani. Dar Klaus Iohannis n-a predat istorie.