ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Dej şi comuniştii români au continuat politica lui Stalin, de ocupaţie a României şi după moartea lui

”Mîna de fier” a lui Dej

Tovarăşul Teohari Georgescu, fost ministru al Internelor, cel care căuta să-şi arate devotamentul faţă de partid din închisoare, scriind conducerii de partid că a semnat cu mîna lui trimiterea la închisoare a peste 100.000 de ”duşmani ai poporului”, a fost eliberat în 1956 fără să fie judecat, deşi Securitatea descoperise, între altele, că luase mită, ca ministru de interne pentru eliberarea de paşapoarte pentru evreii care doreau să emigreze şi că 42 de femei fuseseră nevoite să-i accepte avansurile sexuale, în schimbul unor recompense: de la eliberarea din penitenciar a rudelor, la acordarea de paşapoarte pentru plecări definitive şi pînă la avansări  în aparatul Ministerului Afacerilor Interne, a lor sau  a soţilor lor. Era “descompus moral”, dar devenise în închisoare extrem de docil şi mai putea fi deci util, aşa că a fost numit director al Combinatului Poligrafic “13 Decembrie”, locul în care lucrase în vremea ilegalităţii ca zeţar.

Mai puţin norocos, Vasile Luca a fost în toamna anului 1954 judecat şi condamnat. Conform înţelegerii prealabile cu Iosif Chişinevschi, trimis de “tovarăşul Ghiţă” să-i promită că se are în vedere o uşurare a situaţiei lui, Luca a făcut o ”figură frumoasă” la proces, recunoscînd toate învinuirile fanteziste care i-au fost aduse, în speranţa unei sentinţe blînde. Dar a fost condamnat la moarte.

Alexandru Voitinovici, şeful completului de judecată îşi amintea în 1968: “I-am urmărit figura după ce am dat citire sentinţei şi figura sa era complect descompusă”. Pe moment, Luca n-a fost în stare nici măcar să-şi scrie cererea de graţiere. Pedeapsa i-a fost totuşi comutată după cîteva zile, din dispoziţia lui Dej, la muncă silnică pe viaţă. În 1961 era deţinut la Rîmnicu Sărat, unde i se amenajase într-o celulă un mic banc de tîmplărie, pentru a-şi omorî timpul. Înnebunise de tot, iar urletele şi înjurăturile sale răsunau deseori, în liniştea penitenciarului, unde domnea o tăcere absolută, deţinuţilor fiindu-le cu desăvîrşire interzis să vorbească. Din acest motiv, a şi fost transferat de acolo. Peste doi ani, la Aiud, un infarct avea să-i fie fatal.

Ana Pauker era liberă, dar izolată, fiind  continuu şi atent supravegheată de către Securitate. Bolnavă de cancer, avea să moară în 3 iunie 1960. Acesta era contextul în care Dej rememora la deja citata şedinţă a Biroului Politic din martie 1961 episodul “devierii de dreapta” din partid: “Cînd s-a făcut cotitura, tovarăşi, în legătură cu pezevenghii aceştia? Atunci, cu reforma bănească. Prima înţepătură atunci a fost. Au fost demascaţi în prima şedinţă. Pe urmă ne-am dus la Moscova, cînd ne spuneau că nu s-a ivit o mînă de fier în România. După ce ne-am întors de la Moscova, noi am organizat plenara”.

Profitînd de antisemintismul tot mai pronunţat al lui Stalin şi de încrederea pe care liderul de la Kremlin începuse să o arate faţă de stalinismul său conservator, Gheorghiu-Dej primise în primele luni ale anului 1953 “undă verde” pentru eliminarea totală a vechilor săi adversari, în frunte cu Ana Pauker. Nimic nu s-a petrecut la întîmplare, fiecare pas fiind dirijat şi urmărit atent de Moscova. Procesul “devierii de dreapta”, ca şi cel al “lotului Pătrăşcanu” se înscriu în tiparele înscenărilor staliniste care au avut loc în acei ani în toate ţările satelite ale Uniunii Sovietice, cu deosebirea că victimele acestor procese, Pătrăşcanu şi Luca, şi-au primit pedeapsa după moartea lui Stalin, de la Dej. Acesta nu-l putea ierta pe primul pentru că era mai inteligent decît el şi pe al doilea pentru că nu i s-a supus.

Preluarea puterii absolute de către Dej s-a desfăşurat sub controlul sovieticilor

Ca şi condamnarea lui Pătrăşcanu, această eliminare a vechiului grup “moscovit”, venit în România ”pe tancurile sovietice” s-a făcut sub controlul sovietic. Ea a lăsat loc la putere aproape în exclusivitate comuniştilor români.

Pînă la moartea lui Stalin, la instrumentarea proceselor staliniste din România participaseră direct şi activ consilierii sovietici din Ministerul Afacerilor Interne, care aveau “fir direct” cu Moscova. O declaraţie dată de fostul şef al anchetei “lotului Luca”, colonelul Francisc Butika în faţa unei comisii speciale a Comitetului Central, care ancheta (în secret) în 1967-1968 ”abuzurile din timpul lui Dej” arăta că “în acea perioadă noi am avut consilieri sovietici, care de la început au preluat iniţiativa. Şi ca regulă, şi în alte probleme de pînă atunci nu s-a întreprins nimic, fără ajutorul lor. Toate planurile de anchetă, inclusiv întrebările, erau traduse în limba rusă şi urmărite de consilieri, în desfăşurarea lor. Întrebările puse la începutul anchetei (nu numai în cazul Luca) erau formulate de dînşii”.

Colonelul Butyka fusese însărcinat cu conducerea anchetei în ”dosarul Luca”, fiind delegat de la Comisia Controlului de Partid, unde pînă atunci se ocupase tot de anchetarea ”devierii de dreapta”, a ”lotului de la Finanţe” şi de la Banca de Stat, care a decapitat şi lipsit de expertiză, pentru ani buni, sistemul financiar-bancar al României Populare, pînă ce intrarea în criză a acesteia l-a silit pe Dej să-i scoată din închisoare pe toţi aceşti specialişti, condamnaţi numai pentru nenorocul de a fi fost subordonaţi lui Vasile Luca şi să-i repună în funcţii. În achetarea lui Luca, Francisc Butika era secondat de maiorii Gheorghe Mezei şi Teodor Rus, iar legătura cu consilierii sovietici se realiza fie prin generalul Vladimir Mazuru, responsabilul Secţiei de anchete a Securităţii, fie direct la cabinetul ministrului de interne Alexandru Drăghici.

Ofiţerul de securitate Gheorghe Enoiu, unul dintre cei care au participat de la bun început la constituirea şi anchetarea “lotului Luca” îşi amintea în 1968 că “în jurul datei de 1 aprilie 1952 am fost chemat, împreună cu alţi ofiţeri din Secţia de anchete şi ni s-a făcut cunoscut că va trebui să lucrăm într-o problemă specială şi să dăm în primire toate lucrările pe care le-am avut pînă atunci. Am fost duşi de consilierul sovietic Ţiganov la generalul Pintilie Gheorghe, unde era şi generalul Mazuru Vladimir”. Astfel, sub atenta îndrumare a sovieticilor, încetul cu încetul laţul se strîngea în jurul “deviaţioniştilor”. Unul dintre anchetatorii “lotului Luca”, ofiţerul de securitate Petre Socol, declara în 24 martie 1968: “Uneori se aplicau şi măsuri de constrîngere fizică, din ordin superior, respectiv al ministrului de interne, sau la cererea consilierilor sovietici de a-i încălzi pe arestaţi. Cunosc că au fost bătuţi tov. Aurel Vijoli, Iacob, Craiu şi alţii”.

Unul dintre cei care au suferit astfel de tratamente, Iacob Alexandru, îi declara anchetatorului Anghel Marin: “În cazul în care voi fi grav bătut cu vergeaua de oţel, aşa cum mi s-a pus în vedere, voi căuta să mă situez pe poziţia de a declara şi atunci numai adevărul, iar dacă nu voi putea rezista, voi născoci minciuni”. Un informator introdus în celula lui Iacob nota ulterior: “A spus că el a fost bătut şi a avut nopţi nedormite. În urma bătăii pe care a primit-o, spune că a declarat lucruri inventate. În această perioadă, cînd a fost scos la anchetă a fost lăsat odată în camera de anchetă singur. El a observat pe birou o jumătate de lamă, s-a ridicat de la masă, a luat lama şi a început să-şi taie gîtul, dar nu i-a reuşit, deoarece între timp a revenit anchetatorul cu alţi ofiţeri, care l-au luat la rost”. Ion Craiu, un alt arestat din “lotul de la Ministerul Finanţelor” care a suportat “încălzirea” recomandată de consilierii sovietici pentru a da mărturii împotriva lui Vasile Luca, declara în 26 mai 1954: “Am fost bătut şi ţinut 40 de zile şi nopţi nedormit, fiind astfel forţat să semnez procese verbale ce nu cuprind declaraţiile mele”.

Toate aceste brutalităţi n-au fost întîmplătoare. Torturarea arestaţilor s-a desfăşurat din ordinele şi sub controlul consilierilor sovietici Saharovski (viitorul şef al spionajului sovietic) şi Ţiganov, la rîndul lor coordonaţi de Moscova, şi cu participarea directă a ministrului de interne Alexandru Drăghici, care îi raporta mersul anchetei lui Dej. Liderul de la Bucureşti era personal implicat în derularea acesteia: “Absolut toate declaraţiile au fost trimise în 2 sau 3 exemplare conducerii de partid. Ele au venit înapoi cu observaţii sau îndrumări din partea tov. Gheorghe Gheorghiu Dej. Aceste observaţii au fost luate de anchetatori drept literă de evanghelie” (Francisc Butyka).

Astfel, Securitatea, îndrumată atent de sovietici a smuls de la cei 29 de arestaţi din “lotul Luca” şi de la cei arestaţi odată cu Teohari Georgescu minciună după minciună, adunîndu-le în “dosarele devierii”, o adevărată “Evanghelie după Dej” a istoriei PMR, după cum avea să fie consemnat acest episod în documentele oficiale de partid: “În 1952, partidul, în frunte cu Comitetul său Central, a demascat şi zdrobit cu hotărîre activitatea duşmănoasă a grupului fracţionist, antipartinic şi antistatal Pauker-Luca şi a chemat pe toţi membrii săi de partid, întregul popor muncitor, să respingă şi să condamne cu asprime activitatea criminală a acestora. Întergul partid a înfierat activitatea duşmănoasă a fracţioniştilor, făcînd zid în jurul conducerii leniniste a partidului...”.

Pînă la moarte, Dej şi-a supravegheat tovarăşii cu ajutorul agenţilor sovietici din Securitate, care-l supravegheau şi pe el

  După ce şi-a eliminat adversarii, Dej nu a renunţat la vechea sa pasiune pentru activităţile Poliţiei secrete. Retras pentru întreaga viaţă în obscuritatea intrigilor şi a rapoartelor confidenţiale, îi urmărea cu perseverenţă, cu ajutorul Securităţii, pe “tovarăşii săi de drum”, pierzîndu-şi încetul cu încetul încrederea în toţi cei care îl înconjurau. Această pasiune a devenit maladivă, din momentul în care liderul de la Bucureşti ordona chiar filajul vieţii intime a propriilor fiice. Cît despre “tovarăşii de drum, un raport secret al Secţiei Comitetului Central pentru controlul  muncii la Ministerul Forţelor Armate, Ministerul Afacerilor Interne şi Justiţie din aprilie 1968 consemna că în trecut s-a efectuat “urmărirea informativă a unor tovarăşi din conducerea partidului” la ordinul lui Dej.

Astfel, “maiorul Aliman Alexandru din Direcţia a XI-a a relatat că în anul 1955 a găsit în dulap dosare din care rezulta felul cum au fost supravegheate  deplasările tovarăşilor din conducerea partidulului şi persoanele cu care acestea veneau în contact. Colonelul Marcu Ion din Inspectoratul de Securitate Ilfov a arătat că, din ordinul lui Drăghici şi Pintilie Gheorghe, ofiţerii însoţitori de maşini întocmeau zilnic rapoarte de activitate, iar fostul colonel Szacso Alexandru a relatat că în 1957 era în posesia unui tabel pe care figurau numele tovarăşilor Nicolae Ceauşescu, Alexandru Bîrlădeanu, Ştefan Voitec şi alţii, cărora li se instalase tehnică de ascultare”.

În acelaşi raport, se consemna că Andrei Arghiropol, colonel din Direcţia tehnică, a recunoscut că prima sa misiune în Securitate “a fost interceptarea în 1949 a convorbirilor tovarăşului Gheorghe Gheorghiu Dej”, din ordinul lui Alexandru Nicolski şi Pintilie Gheorghe. Este de la sine înţeles că aceşti doi vechi agenţi sovietici operau la comanda Moscovei. Astfel, sub supravegherea lor, comuniştii români au preluat întreaga putere în România Populară, fiind cei care au continuat, fără nicio abatere, pentru încă un deceniu, politica de ocupaţie a ţării dictată de Moscova. Plasa ţesută cu migală în jurul membrilor conducerii partidului comunist cu ajutorul Poliţiei secrete l-a cuprins astfel şi pe Dej şi l-a ţintuit în ea pînă la moarte: păzindu-şi cu străşnicie puterea, era la rîndul lui păzit, spre a fi împiedicat să uite vreodată de unde a primit această putere.