ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea. Istoria Francmasoneriei de la începuturile instaurării comunismului explică cum au putut sta alături marele campion Patzaichin şi impostorul Baranga

Prin moartea lui Ivan Patzaichin, s-a spus într-un comunicat al Marelui Maestru Stelian Nistor, publicat de MEDIAFAX zilele trecute, că Francamsoneria a înregistrat o mare pierdere, acesta fiind membru cu grad 33 al Supremului Consiliu al Lojei. Acum doi ani, scriam despre cazul lui Laurenţiu Baranga, şef al Oficiului pentru Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor şi fost adjunct la ORNISS, reţinut pentru că şi-a falsificat diplomele de studii, începînd cu diploma de Bacalaureat. Ce caută, la un loc, un mare campion şi un impostor? Ce i-a adus alături pe doi oameni, atît de diferiţi? Societate ”discretă”, francmasoneria a avut o istorie tumultoasă. Ceea ce s-a întîmplat între francmasonii din România, la finele celui de-al doilea război mondial, înainte ca masoneria să intre ”în adormire”, arată cum pot sta alături, unii de alţii, oameni atît de diferiţi.

Cazul lui Laurenţiu Baranga a scos la iveală legături ascunse între instituţiile statului şi această societate ocultă. El este un exemplu al conexiunii dintre serviciile de informaţii (atît SRI cît şi SIE) cu masoneria. Acum doi ani, arătam că nu mă mai mir că Florian Coldea, un repetent de la Politehnica din Timişoara a ajuns ”eminenţa cenuşie” a Serviciului Român de Informaţii, păpuşarul ”binomului” şi artizan al ”statului paralel”, atîta vreme cît Laurenţiu Baranga, un personaj fără liceu terminat, a fost timp de un deceniu gestionarul accesului la secretele statului român şi ale NATO, ca director adjunct al ORNISS, de unde ”guvernul lui Iohannis” l-a promovat la Oficiul Naţional pentru Combaterea Spălării Banilor. Înainte de promovarea sa în fruntea ORNISS, impostorul Baranga a candidat în 2012 la Senat în Vîlcea, judeţul de baştină al lui Cîţu şi Vîlceanu, din partea Forţei Civice a lui Mihai Răzvan Ungureanu, fost şef al SIE. Ce caută oameni atît de diferiţi, la aceeaşi masă?

Ce anume îi poate aşeza alături, în cadrul aceleiaşi structuri oculte, de putere şi influenţă? Ceea ce s-a întîmplat în interiorul Francmasoneriei din România de la finele războiului, pînă la intarea ei în ”adormire” forţată, oferă unele răspunsuri. Atunci, era vorba prea puţin de onoare şi patrie şi mai mult de parvenire, putere şi bani. Nici acum lucrurile nu stau cu mult diferit. Cu excepţia unora precum marele campion Ivan Patzaichin şi a altora, sînt probabil mulţi Baranga printre francmasonii de azi, cînd, se ştie, societatea ocultă este împănată de ofiţeri acoperiţi sau rezervişti din serviciile secrete.  O explicaţie a atracţiei românilor faţă de masonerie a dat-o chiar fostul Mare Maestru din perioada interbelică, Jean Pangal, într-o confesiune tîrzie din exil: : ”noi nu sîntem o ţară de masoni. Noi nu putem păstra secretul timpului. Noi sfîrşim totdeauna prin a batjocori însemnele şi embleme transmise de Cruciade. Ne lipseşte gravitatea. Nu avem sentimentul iniţierii, nici voluptea misterului. Nu putem trăi în opoziţie. Nouă ne trebuie puterea publică, marşul, uniforma, parada şi muzica”.

De la Regele Ferdinand, la doctor Petru Groza

Masoneria din România, autodizolvată în 1937 din dispoziţia regelui Carol al II-lea, s-a refăcut în decembrie 1944, în cadrul unui mare Convent al masonilor de Rit Scoţian Antic şi Acceptat. Dar, aşa cum se scrie chiar într-o ”istorie oficială” a Lojii R.S.A. A. în România din 2006, document emanat din partea Supremului Consiliu, atunci cînd ţara a intrat sub dominaţia sovieto-comunistă ”mulţi dintre francmasoni s-au dovedit fideli noilor realităţi sociale şi politice din România, reorientîndu-se şi confirmîndu-şi utilitatea noii puteri. Comuniştii doreau controlul total al activităţii lor în interesul propriu, încercînd să le valorifice astfel solidaritatea universală”. Istoria de scurtă durată de după răzoi a Francmasoneriei a fost minată însă de ambiţii, afaceri şi corupţie.  

La finele anului 1944, după cum am arătat, s-a oficializat activitatea masoneriei, după şapte ani de întrerupere. Noul regim nu a întreprins nimic împotriva ei. Cum se scrie în istoria citată, ”comuniştii doreau controlul total al activităţii lor în interesul propriu, încercînd să le valorifice astfel solidaritatea universală. Dr. Petru Groza a menţinut autorizaţia de funcţionare” a Francmasoneriei. Se respectau astfel însă chiar indicaţiile lui Stalin, care susţinea o politică ”provizorie” de ”menajare a Ordinului”. În mod paradoxal, mulţi masoni au devenit comunişti şi mulţi comunişti au intrat în masonerie. Cei mai bătrîni dintre masonii activi în anii interbelici credeau cu naivitate că renaşterea unei Mari Loje Masonice Naţionale este posibilă într-o Românie comunistă. Unii au plătit cu moartea în închisoare această naivitate.

Pînă la acest deznodămînt, scurta istorie a masoneriei postbelice din România, privită cu reticenţă de Supremele Consilii din occident, de la care nu au mai primit nicio recunoaştere, a fost presărată cu scandaluri interne.  

Renaşterea masoneriei după război este legată, între alţii, de numele lui Micael Noradunghian. Noradunghian s-a născut în 1873 la Constantinopol, a fost inginer şi diplomat în ştiinţe economice la Paris şi Bruxelles. Originar dintr-o familie bogată de dregători armeni ai Imperiului Otoman, a ajuns mai întîi la Londra şi apoi la Paris, cu ajutorul unchiului său, Gabriel Noradunghian, fost ministru de externe al sultanului Abdul Hamid al II-lea, în contextul pogromului împotriva armenilor. De aici, Micael Noradunghian, iniţiat de unchi în masonerie, în care urcase deja toate gradele, a venit în România, în  1920, din sarcina Spremului Consiliu al Franţei, pentru ”redeşteptarea” ordinului masonic din România, cu încuviinţarea Regelui Ferdinand.

Noradunghian a primit în 1928 cetăţenia română, acordată de Alexandru Vaida-Voevod, el însuşi mason, pentru "servicii însemnate aduse ţării". Socotindu-se însă că masoneria ar trebui condusă de un român, Mare Maestru al Lojei a devenit Jean Pangal, iar Noradunghian, susţinut de prietenul său René Raymond, Marele Maestru din Franţa, a devenit Suveran Mare Comandor de Onoare al Lojei Masonice de Rit Scoţian Antic şi Acceptat din România.

În septembrie 1944, după ce Marele Maestru Pangal, care dizolvase Loja în 1937 nu s-a mai întors în ţară din misiunea diplomatică în Portugalia, Noradunghian, care se bucura de un prestigiu imens între masoni, a reînviat Supremul Consiliuiar el a fost ales Suveran Mare Comandor Ad-Interim, ceea ce l-a pus în conflict cu Marele Maestru ”de iure” din exil, Jean Pangal. După cum se recunoaşte şi în ”istoria oficială” a Lojei Masonice de Rit Scoţian Antic şi Acceptat, ”anii 1945-1948 reprezintă epoca intensei colaborări dintre Francmasonerie şi regimul proletar, cînd un număr masiv de comunişti sînt iniţiaţi iar masoni de rang înalt ca fizicianul Horia Hulubei sau scriitorii Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea, N. D. Cocea sau Victor Eftimiu cooperează activ cu autorităţile”.

Zadarnic însă. În iunie 1948, masonii ”sînt întrebaţi oficial cînd vor intra în concediu, pentru a putea participa la muncă patriotică de reconstrucţie a ţării, perspectivă care i-a speriat de moarte şi o parte din ei pleacă în străinătate, cu documente şi arhive”. În 18 iunie 1948, guvernul Grza a decis printr-o circulară a Ministerului de Interne închiderea lojilor masonice, socotite ”organizaţii burghezo-moşiereşti, cosmopolite şi antipatriotice”. Masonii apropiaţi regimului comunist, precum N.D. Cocea, l-au sfătuit în vara anului 1948 pe Micael Noradungian să renunţe la activitate ”în secret” şi să închidă toate lojile. Ceea ce acesta a şi făcut, dar zadarnic – din 1049 şi pînă în 1951, cînd a avut loc o tentativă de ”retrezire” a masonieriei, francmasonii din România au ajuns pe ”listele negre” ale Securităţii. Noradunghian, ca şi Alexandru Vaida Voevod, cel ce-i acordase cetăţenia, fiind batrîn, paralizat şi bolnav de inimă, a fost cruţat şi a murit acasă, în 27 Februarie 1951.

La moartea lui Noradunghian, un grup de 17 masoni cu grade superioare au încercat retrezirea ordinului şi au fost imediat arestaţi, pentru ”activitate de trădare şi spionaj desfăşurata pe teritoriul R.P.R. în cadrul Francmasoneriei şi în favoarea statelor imperialiste, precum şi pentru crimă de ameninţare a păcii Popoarelor”. Mulţi dintre francmasonii care n-au reuşit să fugă din ţară la momentul potrivit erau deja închişi din 1949 şi numeroşi dintre ei au trecut la ”Orientul etern” în închisoare.

Masoni comunişti sau comunişti masoni?

Pînă la deznodămîntul de mai sus, Francmasoneria a fost îndeaproape urmărită de poliţia secretă comunistă, unii dintre masonii cu grade superioare fiind recrutaţi ca agenţi ai acesteia. Astfel încît în disarele fostei Securităţi sînt multe ”note” cu privire la activitatea internă a lojelor, care aruncă o lumina deloc favorabilă asupra unor masoni de frunte – exact cum s-a întîmplat şi în zilele noastre cu masonul fără bacalaureat Baranga, care a ajuns director adjunct la ORNISS şi apoi şeful Oficiului pentru Combaterea Spălării Banilor şi unul din personajele importante ale serviciilor secrete, care, nu se ştie cum, l-au promovat şi l-au susţinut, deşi s-a dovedit a fi un impostor.

Într-o asemenea notă din 13 octombrie 1947, se arată:  ”săptămîna care a trecut a fost interesantă în evenimente masonice: 4 noi loji au primit aprobarea de a se înfiinţa”. Era vorba de lojele Dacia, Umanitatea, Înţelepţii din Heliopolis şi Loja Victoria, ultima ”sub preşedinţia Fratelui Semo”. Acesta din urmă, Ilie Semo, fusese în anii interbelici şi în perioada războului directorul revistei ”Cinema pentru toţi” şi secretar al Uniunii Caselor de Filme. După desfiinţarea acestora de către comunişti, Semo a intrat în Partidul Muncitoresc Român şi, în urma ”reorientării” sale politice a fost numit director general la Cemtrometal Bucureşti. Exista o mare febrilitate între francmasoni: începuse lupta pentru succesiunea lui Micael Noradunnghian, care era clar că nu-i va mai conduce mult – avea 74 de ani şi era deja bolnav.

Sub pretextul că nu i s-a dat gradul promis (32), arăta nota citată, Semo, masonul-comunist, ”marchează o răceală faţă de Suveranul Mare Comandor Noradunghian” şi masonii din lojele nou înfiinţate, pro-comuniste, pe care le controla şi care ”vor fi eventual manevrate” pentru a-l înlocui pe bătrînul mason cu un alt Mare Maestru, în persoana lui Mihail Arţăreanu, pe care se angajase să-l susţină. Despre Arţăreanu, autorul notei care a ajuns la poliţia secretă comunistă spunea ”este un politician (se spune că a simpatizat cu legionarii mai întîi, pînă ce aceştia au pierdut partida, şi apoi cu naţional-tărăniştii, pînă ce a văzut că nu mai este nici o speranţă de vreun minister, sau altă funcţiune, cînd a luat hotărîrea de a pătrunde în Francmasonerie, aproximativ acum 2 ani, pentru a-şi realiza scopuri bine definite, atît de ordin afacerist, cît şi orgolios”.  El ”nu va precupeti, desigur, nimic pentru a ajunge la acest apogeu al Marei Loji”, la care ”în cazul acestei candidaturi, desigur, voturile delegaţilor la Convent se vor împărţi şi ”se pare că dorinţa lui Arţăreanu, de a ajunge cu tot dinadinsul Mare Maestru, din motivele binecuvîntate mai sus expuse, va da naştere la multe surprize de ultimă oră. În acest joc, desigur că Arţăreanu se va folosi de colaboratorul său Semo care, la rîndul său, va avea şi el de căştigat, fie titlul de Pro Mare Maestru sau altă calitate de Mare Demnitar”.

Despre Ilie Semo, acelaşi informator-mason al poliţiei secrete comunist arăta că e ”ziarist de profesie, avînd şi alte meserii de ocazie, este un element desrul de abil, cu putere de convingere, dar fără moralitate”. ”Destinul vieţii sale se împleteşte cu o întîmplare petrecută cu ani în urmă, la Paris, cînd, aflîndu-se întîmplător pe Champs Elisee într-o mulţime de oameni care cîntau Intemaţionala, a fost arestat şi condus cu tot cortegiul la comisariat. Se pare că ar fi fost condamnat la o scurtă pedeapsă, dar ar fi fost graţiat de către Preşedintele Republicii, după cum şi alţii, care făcuseră cerere de graţiere şi obtinuseră aceeaşi achitare. În România, sub regimul guvernării antonesciene, are carnet al Centralei Evreieşti (care-l scutea de trimiterea în lagăr sau la munca forţată – n.n.)”.

Imediat după 23 august 1944, Semo reintră în Francmasonerie. Degringolada leului îl face să întrezărească o seamă de posibilităti de afaceri. Folosindu-se de calitatea sa de orator al lojii ”Iubirea de Patrie”, exercită presiuni ”asupra noilor fraţi şi a celorlalti fraţi care, în naivitatea lor că Francmasoneria conţine oameni cinstiti şi îi încredinţează averile lor. Încărcat de lei şi valută, Semo pleacă la Budapesta, pentru a antama diferite afaceri. Îşi asociază un alt frate, Gustav, aventurier şi el din fire (azi fugit din ţară, în unna intrigilor şi denunţurilor, care i-au atras un proces penal) şi pornesc la drum. Este inutil de spus că ambii asociaţi se înşeală între ei, ceea ce aduce o despărţire între aceştia (Gustav raportează forurilor masonice”, ceea ce l-a făcut pe un fruntaş mason să i se adreseze lui Semo, ”spunîndu-i în plin Consiliu Federal: eşti un escroc”. La o şedină ulterioară, din 13 iunie 1948, cînd majoritatea masonilor fie erau deja comunişti, fie simpatizanţi, ”s-au ridicat apoi o serie de masoni, care l-au criticat aspru pe Semo, producîndu-se în felul acesta un mare vacarm. Semo a fost acuzat de a fi trădător, sperjur necinstit, că uzează de numele P.M.R.-ului, în interese personale etc. După terminarea cuvîntărilor, Marele Maestru l-a invitat pe Scmo să-şi ceara ienare. ceea ce acesta a făcut”

Ilie Semo, ”acest personaj ajuns preşedinte de loje, sub gradul său de moralitate”, pentru că ”sub nici un motiv nu i se putea acorda permisiunea de a forma loja Victoria” era considerat în acelaşi document al poliţiei secrete comuniste drept un ”infomator neonest”.

Dar chiar şi bătrînul Micael Noradunghian colaborase şi cu comuniştii, şi cu Siguranţa. Era însă socotit nesigur: ”acesta nu este slujitor onest al Instiruţiei şi, deşi a ajuns la o vîrstă înaintată, umblă încă după vanităţi. Acum, scurtă vreme, s-a prezentat împreună cu secondantul său Bohcelian Nubar la ministerul lui Mihail Ralea, solicitînd unui frate tînăr, intrat în ordin, ca să primească o decoraţie”. La Ministerul Artelor, condus de Ralea, Micael Noradunghian a intrat recomandîndu-se ”cu titlul de Suveran Mare Comandor, titularură de care tînărul funcţionar, de curînd intrat în Ordinul Francmasonic, nu avea de unde să o cunoască”. Se socotea că masonul ”unnăreşte bunăstare pentru resrul zilelor cîte le mai are de trăit, pentru care bătrînul Noradunghian este silit la acte atît în afara venerabilităţii pe care ar trebui să o aibe conducătorul Ritului Masonic Scotian, cît şi a unei elementare prestanţe morale”.

Împotriva tuturor francmasonilor s-a dezlănţuit foarte curînd Securitatea, imediat după înfiinţarea ei şi schimbarea ”liniei” de la Moscova. Un număr mare de ”fraţi”, cu excepţia celor care, ca Mihail Sadoveanu, au apucat să se dezică la timp şi să-şi arate atît adeziunea, cît şi utilitatea pentru comunişti, au înfundat temniţele.

Printre ei s-a numărat şi ”Sempo S. Ilie, fiul lui Santo şi Sarina”, originar din Calafat, ”mic brghez”, de 1, 83 m înălţime, cu părul cărunt şi ochii căprui, descris astfel în fişa lui penitenciară. Fostul mason cu ambiţii de mărire a intrat în vizorul Securităţii, fiind mai întîi condamnat administrativ la 60 de luni, iar ulterior, în 22 ianuarie 1955 a primit şi o pedeapsă penală, pentru ”crimă de război”, întrucît ”a contribuit prin scris la continuarea războiului contra URSS”. După ce trecuse prin Jilava, Văcăreşti şi Piteşti, a fost în cele din urmă eliberat, prin decizia Tribunalului Bucureşti, în 24 iunie 1955. A fost norocos, faţă de cei mai mulţi dintre masonii ”de grad superior” care, făcîndu-şi iluzii că ”progresismul” lor va fi tolerat de comunişti, le-au plătit scump, murind în detenţie.

Acuzaţia de apartenenţă la Francmasonerie a fost, în toată perioada comunistă, un factor incriminant. De pldă, pînă şi în cazul academicianului Andrei Oţetea, Comisia de vize şi paşapoarte, deşi era ”apreciat de instituţie ca un element bine pregătit profesional” şi se arăta că ”depune mult interes în munca profesională”, i s-a respins o viză pentru plecarea la un congres istoric în Italia, cu tema "Repertoriului izvoarelor istorice ale Evului Mediu", unde era trimis de Academia R.P.R. Comisia guvernamentală, în şedinţa din 10 iunie 1959, i-a respins viza: ”a făcut parte din Francmasonerie”.