ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Acum 70 de ani: crearea ”Serviciului Bande”, cea mai crudă unitate din Securitate, care folosea împotriva partizanilor cîini dresaţi să atace şi ucidă oameni

”Timpul afară se încălzeşte, pădurile vor înverzi, va deveni mai uşor pentru bandiţi…”

Cînd s-a creat această unitate de elită la Securitate, în fruntea ei a fost numit Pavel Aranici ajuns, prin transfer, de la CC, Secţia Organizatorică, la Direcţia Generală a Securităţii Poporului, în înalta funcţie de director al ”grupelor de lucru” cu atribuţii foarte clar definite prin chiar titulatura de “Serviciul Bande”. Din acest ”colectiv” făceau parte, pe lîngă ofiţeri de securitate şi comandanţi ai dispozitivelor din teriroriu ale unităţilor de trupe ale Securităţii, şi compartimente specializate din Miliţie. Din civil, Pavel Aranici a ajuns brusc locotenent-colonel, grad pe care îl primea odată cu funcţia. Cele două i-au adus un salariu realmente substantial: documentele Securităţii din acel timp relevă că salariile ofiţerilor Securităţii, fixate prin Decizia secretă a Consiliului de Miniştri 47 din 29 ianuarie 1949 erau substanţiale. Un locotenent colonel cu funcţie de director ajungea la nu mai puţin de 55.000 lei pe lună net, ceea ce reprezenta circa 12 salarii medii pe economie. La salariu se adăugau alimente gratuite lunar, în cuantum de 800 lei, lemne gratuite în valoare de 3.000 lei pentru lunile de iarnă, ca şi cazarmament gratuit (inclusiv ciorapi, chiloţi, izmene, batiste şi prosoape, ca să nu mai vorbim de uniforme, cizme, porharturi, mantale etc). Aşa cum dovedesc situaţiile ulterioare ale salarizărilor în Securitate, pe parcursul timpului această situaţie a rămas neschimbată.
  
Eforturile autorităţilor comuniste pentru lichidarea “bandelor” din munţi au fost, la acea vreme, substanţiale – în special datorită aurei legendare care era atribuită de marea masă a populaţiei grupurilor de rezistenţă, dar şi datorită sprijinului efectiv pe care acestea îl găseau, în special în anii 1949 – 1950, în zonele lor de acţiune. Pericolul unei fraternizări efective a ţăranilor din satele de munte cu “partizanii” nu era deloc de neglijat, mai ales în contextul izbucnirii răscoalelor în tot mai multe sate româneşti, ca urmare a impunerii cotelor agricole. Prima oară, problema înfiinţării unui compartiment special în cadrul Securităţii care să se ocupe de “lichidarea bandiţilor” s-a pus la o consfătuire a cadrelor din conducerea Direcţiei Generale şi a Direcţiilor Regionale ale Securităţii Poporului, la 1 martie 1950.

Stenograma acestei importante consfătuiri consemnează, între altele, o intervenţie pe tema grupurilor de partizani anticomunişti, apaţinînd chiar şefului DGSP, generalul Pintilie Gheorghe, care remarca: “aceste situaţii nu sînt noi: s-¬au petrecut şi în Uniunea Sovietică, că şi acolo în perioada de după primul război mondial, după Marea Revoluţie din Octombrie şi în perioada creării gospodăriilor agricole colective s-au creat bande organizate, subversive, sabotaje mai mari şi mai mici, care au instigat şi provocat rebeliuni. Aceasta ne arată că lucrurile nu sînt noi pentru noi, că atunci cînd am pornit pe acest drum de construire a socialismului, ştiam că vom întîmpina aceste încercări ale duşmanului (…) De ce am ţinut să vă arăt aceste aspecte? Pentru că m¬-am gîndit că timpul afară se încălzeşte, că în curînd pădurile vor înverzi, va deveni mai uşor pentru bandiţi şi am avut şi vara trecută un aspect general, de o încrîncenare a luptei, şi în condiţiile acestea putem să ne aşteptăm din nou la o încrîncenare a acestei lupte, la o ascuţire a acestei situaţii. Trebuie în mod conştient să ştim să vedem ce avem în faţă, ca să fim pregătiţi pentru a întîmpina aceste situaţii şi a le întîmpina nu ca pompierii aşa cum am ajuns să fim în vara trecută, ci a le întîmpina ca organe de Securitate ale Poporului. Să preîntîmpinăm toate aceste situaţii, trebuie să le prevedem”. În limba lui română stricată, Pintilie Gheorghe (Pantelei Bodnarenko), vechiul agent NKVD încerca să găsească o soluţie pentru ”lichidarea bandiţilor”.

Un prim raport privind aceste acţiuni consemna, la 16 aprilie 1951, situaţia “bandelor” care acţionau pe teritoriul României. Astfel, se arăta că în regiunile Argeş, Timişoara, Sibiu, Braşov, Cluj, Bacău, Arad şi Suceava acţionau grupuri de partizani şi fugari răzleţi, care “au reuşit să scape urmăririi organelor noastre. În general, aceste bande îşi fac apariţia în satele de unde sînt originari bandiţii sau în împrejurimi, avînd ca bază de sprijin familiile, rudele şi cunoştinţele lor apropiate”. Printre măsurile preconizate, se stabilea ca “brigadierii silvici să fie făcuţi răspunzători de controlarea terenurilor ce le au în sarcină, pentru ca aceştia să sesizeze la timp forurile superioare despre orice apariţie a bandiţilor în raza lor; direcţiunile regionale de securitate să procure planurile lucrărilor forestiere din regiunea lor şi să ia măsuri de verificare şi împrospătare a reţelelor informative în rîndul lucrătorilor forestieri”.

Măsurile s-au dovedit cu totul insuficiente. Ca urmare, un amplu raport întocmit în “problema bande” consemna, în 16 septembrie 1952, o intensificare a acţiunilor partizanilor, puse pe seama “aprovizionării” lor pentru iarnă. Se arătau însă şi grave disfuncţionalităţi care au dus la compromiterea a numeroase “acţiuni operative” (exemplificate pe larg), cu toate că un ordin al Securităţii din 18 iulie 1952 solicitase, în speranţa unei coordonări a operaţiunilor, crearea unor grupe operative mixte la nivelul fiecărei Regiuni, care să aibă drept misiune specifică identificarea şi neutralizarea “bandiţilor”.

Fără prea mare succes, însă, în primul rînd datorită slabei calităţi a “agenturii informative”. Se arăta, într-un raport ulterior (din 16 februarie 1953) întocmit chiar de locotenent-colonelul Pavel Aranici cu privire la disfuncţionalităţile acţiunilor Securităţii împotriva partizanilor din munţi pe parcursul anului 1952, că “nu s-a pus accent pe crearea unei agenturi de calitate, folosindu-se o agentură de suprafaţă, necorespunzătoare, parte din agenţi fiind agenţi dubli sau deconspiraţi. Munca cu agentura nu a fost o preocupare a grupului operativ. Astfel, recrutările au continuat să se facă fără a se face un studiu al informatorului. Nu s-a ţinut legătura cu informatorii (…) Au fost cazuri de deconspirare a informatorilor, datorită modului defectuos în care se făceau întîlnirile. De exemplu, erau informatori care aduceau informaţiile la sediul de securitate al raionului, sau lucrătorul operativ mergea la întîlnire în uniformă”.

Toate aceste disfuncţionalităţi au fost cele care l-au determinat pe Alexandru Drăghici, odată cu reorgnizarea sistemului represiv pe care l-a coordonat, prin înfiinţarea Ministerului Securităţii Statului în 18 septembrie 1952, să ia măsura reorganizării întregului segment al activităţilor Securităţii împotriva “bandelor”, prin înfiinţarea unui serviciu special. Pavel Aranici a fost desemnat de Drăghici deci să conducă, din 1 octombrie 1952, în cadrul Securităţii, acest important serviciu menit să neutralizeze, prin orice mijloace, “bandele” din munţi.

”Iadul e acolo unde am fost eu”

Primele acţiuni ale lui Aranici arată că alegerea făcută de Alexandru Drăghici nu fusese greşită. Drăghici îl cunoştea de la Secţia Organizatorică, unde viitorul ministru, în calitate de membru al Biroului care conducea această Secţie (din 24 ianuarie 1950), l-a avut ca subaltern. De altfel, şi Elisabeta Gall, soţia lui Aranici recunoaşte că a avut, la rîndul ei, relaţii foarte bune cu Marta Drăghici, soţia ministrului de interne, care era şefa ei directă la sectorul de Cadre al CC al PCR, unde doamna Aranici a găsit un loc de muncă la biroul secţiei externe, ca secretară a lui Dumitru Coliu. Oricum, probabil că ambele relaţii au cîntărit, în momentul în care Pavel Aranici, după un scurt stagiu de numai două săptămîni la Ministerul Forţelor Armate, ajungea la gradul de locotenent-colonel (avansat de la sergent) şi ocupă funcţia de director în Securitate.

Revenind la activitatea sa în fruntea Serviciului “Bande” din Direcţia a III-a din Ministerul Securităţii Statului, cîteva documente relevă primele acţiuni derulate de Pavel Aranici ca securist. Primul lucru pe care îl face este un raport de activitate, dublat de o evaluare critică a acţiunilor în această direcţie înaintea numirii sale în funcţie. “Dare de seamă despre rezultatele obţinute în problema bandelor de la data de 1 iulie 1952 la 13 ianuarie 1953”, pe care o prezintă în cadrul unei şedinţe cu conducerea Ministerului Securităţii Statului. Este un document mult mai complet – şi cu măsuri concrete – decît cele anterioare pe acest subiect, care s-a păstrat în arhivele fostei Securităţi. Aranici începe cu o enumerare a bandelor care acţionau pe teritoriul României. Relatează mai întîi situaţia de la “Regiunea Braşov”, unde acţiona cel mai cunoscut şi puternic grup de partizani, condus de Ion Gavrilă – Ogoranu, “compusă din 11 elemente”. În luna septembrie, fuseseră descoperite două sălaşe ale grupului; “în prezent – afirmă Aranici în ianuarie 1953 – s-a întocmit un plan de acţiune informativ – operativ”. Continuă prin a prezenta activităţile cunoscute ale grupurilor Şuşman, din Regiunea Cluj, Arsenescu – Arnăuţoiu din Muscel, Petru Vitan din Hunedoara, Dumitru Işfănuţ din Caransebeş, grupul Pop – Oniga din Maramureş, precum şi a altora de mai mică importanţă. Se întrevăd şi primele succese, în urma unor “combinaţii informative”, ca şi a instalării de posturi capcană pe traseele cunoscute şi prezumptive ale “bandiţilor”, în urma cărora unii sînt prinşi vii (cazul lui Ghiţă Pop din Galaţi) sau sînt ucişi (Dan Constantin, Ion Lefterache şi alţii). Pentru prima oară, Aranici schiţează un tablou complet al acţiunilor “partizanilor” şi a măsurilor concrete întreprinse împotriva lor, care au dat rapid rezultate.

Un “Referat asupra operaţiunilor întreprinse împotriva bandelor de către organele Ministerului Securităţii Statului pe ultimul semestru al anului 1952”, întocmit de un grup de ofiţeri de la Serviciul de Inspecţii al Securităţii constata o îmbunătăţire a activităţii în “domeniu”. Dar lucrurile erau însă departe de a funcţiona perfect. Ofiţerii inspectori constatau că “pe lîngă lipsurile ce s­au manifestat în domeniul muncii informative, la nereuşita unor acţiuni a mai contribuit şi modul cum s­au comportat trupele operative. În unele acţiuni intreprinse cu trupele operative, s­au manifestat lipsuri grave, care au izvorît în primul rînd din organizarea defectuoasă, făcută în mod birocratic, fără simţ de răspundere. Astfel, în acţiunea de la Vest de Cluj, în care a fost angajat un colectiv de peste 3.000 de oameni pe o zonă cu perimetrul de peste 130 km a eşuat, din cauza aplicării mecanice a planului întocmit de sus. Planul în forma sa iniţială prevedea 6 zile pentru prima etapă de scotocire. Deşi după 3 zile de scotocire s­a semnalat că bandiţii au apărut în alt sector şi deci era necesar a se schimba dispozitivele, nu s­a făcut aceasta, pentru că planul prevedea 6 zile scotocire, dîndu­se astfel posibilitatea bandiţilor să se retragă spre nord, cîştigînd timp. Acţiunea desfăşurată în Regiunea Cluj a dovedit o dată mai mult existenţa deficienţelor în pregătirea specifică şi militară a ostaşilor. În întreaga acţiune nu s­a păstrat nici un fel de conspirativitate, comenzile dîndu­se cu glas tare, în aşa fel încît bandiţii puteau să audă de la distanţe mari aproprierea trupelor care scotoceau şi deci să ia şi măsuri de prevenire. Tot în această acţiune, o mare parte a ostaşilor n­au păstrat disciplina focului, nu au ştiut să folosească focul la distanţă mică, fapt pentru care s­au soldat accidente, prin rănirea a 4 ostaşi, prin imprudenţă. În general acţiunea s­a desfăşurat foarte defectuos, aşa încît deşi în cursul celor 28 de zile de acţiune, s­a luat contactul cu bandiţii de 26 de ori şi nu s­a reuşit să se prindă decît cu multă greutate 2 bandiţi, şi aceştia infirmi (unul şchiop şi unul orb). Mai există încă tendinţa periculoasă din partea unor tovarăşi, de a fugi după glorie, astfel cînd obţin informaţii de valoare trec la exploatarea lor, fără a încunoştiinţa şi celelalte organe, urmărind ca eventualele rezultate să şi le atribuie ca merite personale. Acest lucru a dus la discuţii neprincipiale care s­au soldat în unele ocaziuni cu lipsă de conlucrare între Securitate şi Miliţie. La întocmirea statisticilor şi rapoartelor către eşaloanele superioare, trimise în urma diferitelor acţiuni, s­a deformat realitatea. Astfel s­a constatat că au fost prinşi unii bandiţi de organele de Miliţie şi raportaţi de organele de Securitate ca fiind prinşi de ei, precum şi invers”.

Fireşte, acest raport întocmit de Serviciul Inspecţii din conducerea superioară a Securităţii arată numeroasele dificultăţi pe care le-a întîmpinat în “munca” sa colonelul Pavel Aranici. Primele dintre acestea au fost pricinuite de dificultatea de a te orienta, ca “nou venit”, într-o instituţie în care colaborarea era subminată deseori de suspiciune, iar şefii nu ezitau să-şi beştelească, la cel mai mic pretext, subalternii. Totuşi, un nou raport, prezentat conducerii Securităţii de Aranici la 8 mai 1953, prezenta acţiuni în urma cărora se arăta prinderea sau uciderea a 11 membri ai “bandelor” şi a 28 de fugari izolaţi, în primul semestru al anului. Totodată, se făcea un inventar al tuturor celor ce aleseseră calea muntelui pentru a lupta cu arma în mînă împotriva comuniştilor, specificîndu-se că numărul acestora se ridica la un total de 139 persoane identificate. Aranici propusese un plan de măsuri în care, pentru prima oară, se acţiona cu duritate împotriva rudelor celor fugiţi, pentru a le determina să trădeze pe cei pe care, prin legăturile de sînge, fuseseră pînă atunci înclinaţi să îi sprjine, punîndu-se la cale şi conspirarea unor agenţi ai Securităţii fie în călugări la Mînăstirea Sîmbăta, pentru capturarea grupului condus de Ion Gavrilă, fie în aşa-zişi fugari, care să urce în munte.

Cam aşa a arătat “munca” lui Pavel Aranici la Securitate. “Lichidarea” rezistenţei în munţi s-a petrecut sub comanda sa, dar abia după valurile de arestări şi înteţire a represiunii din 1958 – 1959, cînd ultimii fugari au fost prinşi, cu excepţia lui Ion Gavrilă Ogoranu). Unele dintre măsurile inventate de Aranici pentru a-i captura pe “bandiţi” au fost cu totul inumane. I se atribuie eliberarea în munte a unor haite de cîini, special dresaţi pentru a ataca omul, aşa cum procedaseră şi unităţi SS împotriva partizanilor lui Tito, dar el se face vinovat cu siguranţă de persecutarea la care au fost supuşi rudele celor ce aleseseră calea rezistenţei prin luptă armată împotriva comunismului. Asemenea fapte sînt consemnate nu numai în documentele Securităţii pe care le-a semnat, dar şi de impresionanta mărturie a lui Ion Gavrilă-Ogoranu, cel mai important ”bandit”, care a fost ”capturat” abia în 1976: “Dacă Securitatea s-a întors din munţi încă o dată cu mîinile goale, fără să ne prindă, şi-a revărsat întreaga ură prin masive arestări, atît în Făgăraş, cît şi în satele fostului judeţ, de-a valma, fără nici o logică”.

Iată cum decurgeau aceste arestări: ”Întîi, s-au năpustit asupra familiilor noastre, luînd din fiecare ostatici. Ni s-a trimis vorbă că dacă nu ne astîmpărăm, îi vor ucide (…) Unii vor muri în închisoare, ceilalţi vor veni din infern cu urme grele, nevindecabile, zvîrliţi la marginea societăţii (…) Sînt arestaţi preoţi, învăţători, notari şi o mulţime de ţărani. Totul a fost făcut cu o ură înverşunată împotriva a tot ce era inteligenţă, demnitate şi omenie (…) Se instituie o teroare asupra celor tineri. Fete şi băieţi sînt luaţi şi duşi la Securitate, unde mintea sănătoasă nu poate înţelege rostul chinurilor fizice şi morale suferite de aceşti oameni din acest nefericit colţ de ţară, nici să le descrie. Pentru ce se întîmpla în beciurile Securităţii, ar trebui reţinute doar cuvintele unei fete din Şercăiţa, care ieşise de-acolo cu mintea rătăcită şi care, cînd preotul din biserică vorbea despre iad, a spus: Părinte, iadul nu-i acolo unde spui dumneata, iadul îi acolo unde am fost eu”. Cel ce a dezlănţuit acest iad pe pămînt a fost Pavel Aranici.