ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | Acum 71 de ani, în România s-au reinventat lagărele de concentrare, unde mii de oameni au pierit de frig, prin înfometare şi istovire

Prin Decretul nr.6 din 6 ianuarie 1950, citit în Marea Adunare Naţională de C.I. Parhon şi promulgat de Prezidiul MAN la 13 ianuarie 1950, se hotăra înfiinţarea coloniilor (lagărelor) de muncă. Lagărele şi-au încep activitatea la 14 ianuarie 1950. Numai în cinci ani, între 1950 1954, au fost trimişi în ele, după date oficiale, 22.077 de oameni. În realitate, numărul a depăşit 70.000.

”Tovarăşul Teo trimite oamenii pe care justiţia nu-i condamnă în lagăre”

Pe la începutul anilor ’50, în intimitatea unei şedinţe a Biroului Politic al partidului, tovarăşul Chivu Stoica îl lăuda în aceşti termeni pe ministrul de interne Teohari Georgescu: “dacă Teo n-ar fi introdus în jandarmerie, în poliţie elemente populare, nu ştiu unde am fi ajuns astăzi. El a călcat peste statute şi legi, a mers pe o linie revoluţionară şi a avut bune rezultate în aparatul de stat al Internelor care se întăreşte, a făcut Securitatea pe care poţi să te bizui şi care trimite pe oamenii pe care Justiţia nu-i condamnă, în lagăre”.

6 ianuarie 1950 este o dată de referinţă în ”lupta de clasă”, proces în care comuniştii au elaborat un complex de legi cu caracter secret care să reglementeze un nou tip de detenţie, pentru care nu era necesară pronunţarea unei sentinţe penale : trimiterea în ”lagăre de muncă”. Decretul nr. 6, elaborat în această zi neagră şi promulgat în 14 ianuarie 1950 de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, sub semnătura savantului C.I. Parhon, un exemplu al ”trădării intelectualilor” trecuţi cu arme şi bagaje în slujba ocupaţiei sovieto-comuniste a României, a statuat înfiinţarea unităţilor de muncă, instrumente “pentru reeducarea elementelor duşmănoase RPR şi în vederea pregătirii şi încadrării lor pentru viaţa socială, în condiţiunile democraţiei populare şi construirii socialismului”.

În aceste ”unităţi de muncă”, adevărate lagăre de concentare, puteau fi trimişi, pe lîngă foştii deţinuţi politici în legătură cu care Securitatea considera că “la expirarea pedepsei nu se dovedesc a fi reeducaţi”, “acei care prin faptele sau manifestările lor, direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară, îngreunează sau încearcă să îngreuneze construirea socialismului în RPR, precum şi acei care, în acelaşi mod, defăimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu constituiesc sau nu pot constitui, prin analogie, infracţiuni”. Practic, deci, oricine intra în ”vizorul” Securităţii, care dealfel era aceea care stabilea cine ajunge acolo. Trimiterea în ”unităţile de muncă” era dispusă prin decizii ale MAI, pe o durată de minimum 6 luni, pînă la 2 ani. Ea putea fi redusă “în raport cu rezultatele reeducării” (ceea ce nu s-a întîmplat niciodată), sau prelungită, pînă la 5 ani.

Astfel, au apărut pe teritoriul României lagărele, numite în timp şi în funcţie de tipul lor de organizare ”unităţi”, ”colonii” sau ”batalioane de muncă”. Decizia de înfiinţare a lagărelor a fost luată, după cum arăta Teohari Georgescu în cuvîntul său în faţa şefilor din Securitate în 28 februarie 1950, la nivelul conducerii partidului comunist: “Am spus că nu putem trimite în Justiţie elementele contra cărora nu avem fapte concrete, dovezi. Sigur că aici nu poate fi vorba decît de o lipsă a noastră. Partidul nostru şi Guvernul, în grija pe care o are de a asigura buna desfăşurare a muncii în ţara noastră, a tuturor oamenilor cinstiţi, s­a gîndit să dea pentru organele noastre posibilitatea ca acele elemente care nu puteau fi încadrate în texte de lege, ca acelea din codul penal, pentru că, aşa cum spunea un tovarăş, nu aveam dovezile concrete, s­a venit cu o lege care permite Ministerului nostru ridicarea tuturor acelor care agită, care duc activitatea duşmănoasă, care duc activitatea împotriva regimului nostru şi care nu se încadrează în texte de lege, dar duc această activitate. Să­i trimitem să se obişnuiască cu o muncă, cu o altă viaţă”. Şi dacă nu o fac, să moară acolo, ar mai fi trebuit să adauge.

”Troica” de la Bucureşti (Pintilie, Nicolski şi Bădică) putea trimite în lagăr pe oricine

Trimiterea în lagăr se făcea pe bază de ”liste”, semnate odată la cîteva zile de conducerea Securităţii : Pintilie Gheorghe, Alexandru Nicolski, şi ”tovarăşul” din conducerea nou-înfiinţatei (prin Decretul 6 al MAN) Direcţii a Unităţilor de Muncă, în cadrul Ministerului Afacerilor Interne. În martie 1950, în funcţia de director general al Unităţilor de Muncă (şi totodată director general adjunct al Direcţiei Recrutării şi Repartizării Forţei de Muncă) a fost numit Ilie Bădică. Aceste liste nominale erau trimise de Regionalele de Securitate din toată ţara la conducerea de la Bucureşti şi odată semnate, duceau la arestarea şi trimiterea în lagăr a tuturor celor trecuţi pe ele. 

Problema unor pedepse suplimentare faţă de cele aplicate prin sentinţe penale opozanţilor regimului preocupase de mai multă vreme Securitatea. În 1949, deci înainte de introducerea măsurilor aşa-zis admnistrative prin Decretul 6, se dispusese ca deţinuţii politici cu pedepse de peste un an, după expirarea acestora, să fie “depuşi” de către penitenciare “la organele de Securitate”. Aici, în cazul unui aviz negativ privind eliberarea, se stabilea să fie trimişi la muncă în mine şi se alegeau cu grijă “zonele unde vor fi trimişi cei cărora le expiră pedeapsa şi nu prezintă garanţie”.

Din ianuarie 1950 situaţia era mult schimbată: Securitatea avea la îndemînă un instrument represiv extrem de eficient, întrucît termenii generali folosiţi pentru a desemna categoria celor ce puteau fi internaţi în lagăre lăsa loc interpretărilor la îndemîna poliţiei politice, care nu a ezitat să îl pună deîndată în practică, în acord cu teza “ascuţirii luptei de clasă”. La o şedinţă de atunci a conducerii Securităţii, şeful acesteia, Pintilie Gheorghe (Pantelei Bodnarenko) secondat de Alexandru Nicolski (Boris Grunberg) arăta că “duşmanul de clasă din ţara noastră, fabricanţii şi moşierii expropriaţi, bancherii şi marii negustori, elemente deblocate şi epurate din aparatul de stat şi chiaburii, slugi ale imperialismului, caută prin orice fel de mijoace ca: zvonuri alarmiste, injurii, manifestări rasiale şi şovine, instigări, misticism religios, mergînd pînă la acte de teroare, sabotaj, diversiune, să creeze agitaţie, să alarmeze populaţia, să îndemne la nesupunere, să împiedice construirea socialismului”.

Tocmai de aceea, “în dezvoltarea art. 1 din Decret”, se precizau care “vor fi categoriile de cetăţeni care vor intra în obiectivele Securităţii cu propuneri de a fi trimişi în unităţi de muncă”. Era vizat “duşmanul de clasă”, adică ”cei care “lansează sau răspîndesc zvonuri alarmiste tendenţioase, duşmănoase, ascultă şi difuzează propaganda deşănţată a posturilor de radio imperialiste, toţi cei care aduc injurii PMR, conducătorilor săi”, ca şi URSS-ului şi lui Stalin. De asemenea, erau pasibili de internarea în lagăr cei ce frecventează “bibliotecile, concertele şi în general manifestările propagandistice ale legaţiilor imperialiste” sau întreţin legături cu funcţionarii lor şi familiile acestora, instigatorii la “manifestări rasiale şi şovine” şi la nesupunere şi neexecutare “în contra măsurilor guvernului”.

Astfel, denigrarea sau împotrivirea la colectivizare, colectări, planurile de însămînţări şi comasări, prozelitismul religios, transmiterea de ştiri “tendenţioase, alarmiste, duşmănoase prin corespondenţă internă sau externă” atrăgea trimiterea în lagăr. Aceeaşi măsură privea şi “elemente cu un trecut reacţionar cunoscut sau foştii expolatatori care ocupă încă în producţie posturi de răspundere” care dovedeau “delăsare gravă, nejsutificată prin incapacitatea lor profesională”. În privinţa modului de lucru, Pintilie Gheorghe arăta că Direcţia Generală a Securităţii Poporului va dispune prin decizie internarea în unităţi de muncă a persoanelor de mai sus depistate de Direcţiile Regionale din teritoriu. Această ”troică”, Pintilie-Nicolski-Bădică a îndoliat, prin deciziile ei arbirare de trimitere în lagăre de muncă începînd din 1950 a  ”duşmanilor de clasă”, zeci de mii de familii din România. Practic, oricine putea fi trimis în lagăr, numai în baza semnăturii celor trei – fără a se putea împotrivi, în vreun fel, pe vreo cale legală.

Braţe de muncă gratuite, pentru iadul de la Canal

Nu numai ”lupta de clasă” era la baza Decretului nr. 6. El era menit să alimenteze ”obiectivele economice” ale regimului, Canalul Dunăre-Marea Neagră şi îndiguirile din Balta Brăilei, dar şi alte şantiere din ţară cu forţa de muncă gratuită a “duşmanilor poporului”, Securitatea răspunzînd cu dărnicie tuturor solicitărilor.

Audiat la Comitetul Central în 1968, Ilie Bădică, fostul director al Direcţiei Generale a Unităţilor de Muncă din MAI, avea să declare: “Arestările acestor deţinuţi se făceau după nevoi şi în special după nevoile Canalului Dunăre-Marea Neagră. Dacă la Canal trebuiau 5000 de oameni, tovarăşul Hosu, directorul general al Canalului, dădea telefon la tov.Teohari şi apoi intra în funcţiune aparatul colonelului Dulgheru, de la Direcţia de Anchete, care împarte sarcinile, stabilind ce număr de deţinuţi să aducă fiecare Regiune. Ştiu acestea pentru că lagărul de la Rahova [de triere a deţinuţilor – n.n] era anunţat dinainte să se ducă cu dubele la gară, să aştepte trenul x din regiunea y, adică arestările se făceau după nevoile Canalului şi nu după vina anumitor elemente duşmănoase ale regimului”.

Numărul total al celor internaţi în lagăre de muncă poate fi estimat la cel puţin 70.000, cu toţii victime ale măsurilor administrative utilizate de Securitate, în condiţiile în care doar un dosar de arhivă verificat arată că în perioada 4 ianuarie – 26 iunie 1952 s-au emis 118 decizii ale MAI, prin care s-au trimis în lagăre 3.963 oameni şi că numai în zilele de 3 martie şi 1 aprile 1952 s-a dispus internarea unui număr de 316, respectiv 437 persoane. Este greu de estimat numărul total al celor ucişi în cursul operaţiunilor Securităţii sau în timpul detenţiei în închisori şi lagăre.

Totuşi, am reuşit să identific în diversele arhive care deţin informaţii în legătură cu cei închişi, deportaţi sau supuşi domiciliului obligatoriu un număr de 640.762 persoane. Din cauza condiţiilor de detenţie din închisori, lagăre şi deportare o treime dintre ei şi-au pierdut viaţa pe parcursul lor – deci peste 200.000 de oameni.

Multiplicînd cu 3, numărul mediu al membrilor de familie ai tututor celor arestaţi sau trimişi în lagăre, care, în sistemul practicilor regimului, au avut direct de suferit diverse constrîngeri, de la pierderea locului de muncă la refuzul sau restrîngerea dreptului la învăţătură, numărul total al victimelor regimului comunist se poate estima ca fiind de 2 milioane de oameni. Practic, la nivelul populaţiei active din România acelor ani, un român din zece a trăit în mod direct traumele provocate de intervenţia brutală a Securităţii şi un român din şapte a avut de suferit de pe urma arestării unui membru de familie. Totalitarismul “scoate la iveală ce lasă în penumbră democraţia: şi anume că “la capătul drumului indiferenţei şi al conformismului apar lagărele de concentrare”, cum scria Tzvetan Todorov.

Cît despre ceea ce se întîmpla acolo, pot spune că în timpul regimului comunist, Securitatea şi-a meritat pe drept cuvînt atributul de ”bastion al terorii”. Ea a provocat, în egală măsură celor ce au supravieţuit represiunii, cît şi celor pentru care închisoarea sau lagărul au fost un drum fără întoarcere, suferinţe imposibil de descris, în întregul cruzimii lor şi deseori greu de imaginat, dacă nu ar fi existat supravieţuitori. Întoarsă din puşcărie, o femeie dintr-un sat făgărăşean l-a întrerupt pe preot, cînd acesta vorbea despre iad, spunînd celor adunaţi în biserică: oameni buni, iadul nu-i acolo unde spune părintele, ci unde am fost eu. Datorită Securităţii, ştim mai multe despre iad. Şi despre acest iad, o să scriu mîine.