ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | Afacerile postrevoluţionare ale Securităţii (I)

Încep acum un serial, în trei episoade, care conţine o poveste ”de succes”. Personajele ei sînt foşti securişti. Pentru ei, Revoluţia a avut sens : după scurta perioadă de derută din decembrie 1989, regrupaţi în jurul noii puteri politice – Frontul Salvării Naţionale – securiştii nu doar că s-au salvat pe sine, dar, beneficiari ai unor vaste ”reţele” de relaţii şi informaţii, cu acces la sume mari de bani, ei s-au aflat în ”avangarda” privatizării României. Pentru ei, Revoluţia a însemnat într-adevăr libertate : dispăruse legea ”ilicitului”. Au cîştigat libertatea de a se îmbogăţi.

Vila din strada Plantelor

Pe strada Plantelor din Bucureşti se ridica la finele anilor ’90 un imobil nou, spre deosebire de restul caselor interbelice, de pe stradă. Compus din subsol, parter şi trei etaje, el adăposteşte o întreagă poveste, în strînsă legătură cu subiectul de mai sua– şi anume “afacerile postrevoluţionare ale Securităţii”.

Pe toată perioada construrii sale, blocul a fost proprietatea Societăţii Comerciale ROMCAN ENTERPRISES SRL, cu sediul declarat pe undeva pe Şoseaua Pantelimon. Firma, ca şi blocul, aparţin lui Nicolae Boroi şi asociaţilor săi: soţia, Mariana şi cetăţeanului canadian Thomas Gradek. Familia Boroi mai avea pe atunci alte trei firme, dintre care una de import de medicamente.

Nicolae Boroi s-a născut în 22 februarie 1948 în comuna Roata de Jos din judeţul Giurgiu. Pînă în 1989 a fost în misiune de spionaj în Canada, sub acoperirea de ataşat comercial, iar după retragerea sa în România a fost cadru activ al Serviciului de Informaţii Externe, cu gradul de colonel. Deşi statutul său militar îi interzicea acest lucru, el şi-a folosit atît relaţiile interne, cît şi legăturile externe pentru a derula afaceri a căror cifră este greu de precizat, dar poate fi sugerată de dimensiunile imobilului din strada Plantelor 36.

În acelaşi bloc locuia, în două apartamente, familia Giotoiu. Ion Giotoiu s-a născut la 3 iulie 1950 în comuna Pleniţa din Dolj şi a avut o carieră similară cu cea a lui Boroi. Fost securist, apoi ofiţer în Serviciul de Informaţii Externe (unde vecinii săi ştiau că ar fi fost ”jurist”) şi-a înfiinţat, împreună cu rude şi cunoştinţe, printre care un coleg ofiţer din SIE, Ioniţă Constantin şi cu cetăţeanul libanez Jaafar Hassan Ali, firmele Girom şi Agragirom.

Afacerile au mers bine. Ioniţă Constantin şi-a deschis alte cîteva firme de producţie şi transport, ca şi reţeaua de case de schimb valutar Welcome. Cel puţin la fel de prosper, pe lîngă cele două apartamente cumpărate fără acte de la colegul său Boroi în Plantelor 36, fostul securist Giotoiu avea în 1997 cinci autoturisme: un Renault 19 şi un Volkswagen Golf, un Nissan Patrol, un Audi A4 Quatro şi un Toyota Land Cruiser, ultimele trei noi-nouţe. Ion Giotoiu avea de umblat mult: la Beia, în judeţul Braşov, cumpărase după 1990 peste 100 hectare de teren agricol de la saşi care au părăsit România, precum şi 8 hectare de pădure, transformate în teren propriu de vînătoare. Şi-a mai luat turme de oi şi porci, a importat 100 de vaci de lapte de rasă, ca şi o instalaţie de prelucrare a laptelui în valoare de peste o jumătate de milion de mărci.

O asemenea avere era greu de acumulat de către Giotoiu, doar din profiturile firmelor sale şi din salariul de colonel al Serviciului de Informaţii externe, sau din economiile de securist. El a primit substanţiale credite de la BANCOREX, chiar fără garanţii, a participat în condiţii preferenţiale la operaţiuni de fixing, schimbînd mari sume de lei în valută şi invers, la aceeaşi bancă, bineînţeles, contra comision. Avea de cîştigat, din relaţiile cu directorul băncii: ca să se închidă cercul, cine credeţi că domicilia, din 1996, în apartamentul F al blocului din strada Plantelor nr.36? Cristina Tereza Temeşan, fiica lui Temeşan Răzvan Liviu, fostul director al BANCOREX – şi, din 1993, colonel al Serviciului de Informaţii Externe – ”coleg” cu Giotoiu şi Boroi. Apartamentul se afla la etajul 2, faţă în faţă cu cel al fostului ofiţer de securitate Nicolae Boroi, proprietarul blocului…     

”Privatizarea” Securităţii

Din nefericire, istoria de mai sus nu constituie o excepţie pentru tranziţia la economia de piaţă în România. Povestea din strada Plantelor este însăşi povestea acestei tranziţii, în care privatizarea unor segmente importante ale fostei Securităţi se îmbină cu reuşitele spectaculoase în afaceri ale fostei nomenclaturi comuniste.

După 1989, ofiţerii fostei Securităţi s-au împărţit în trei mari categorii. Prima îi cuprinde pe cei care au reuşit în viaţă ca politicieni sau oameni de afaceri. A doua, pe cei care au reuşit în viaţă, dar şi în carieră, ajungînd, de la gradul de căpitan, maior sau colonel dinainte de 1989, la cel de general şi chiar de şef al unei structuri de informaţii din România, funcţii care aduc, pe lîngă un trai îmbelşugat, dulcele sentiment al puterii. În a treia categorie intră “fraierii”, retraşi din orice activitate, care preferă să trăiscă, pur şi simplu, din pensie, la care uneori mai adaugă veniturile gospodăriei părinteşti de la ţară sau, în cazurile cele mai fericite, o activitate lucrativă, de genul celei de consilier la firme de pază şi protecţie sau şef de personal la întreprinderi mici şi mijlocii.

Practic, această împărţire reflectă grila “sociologică”, aş spune, a componenţei fostului aparat de Securitate înainte de 1989. Primele două segmente sînt ocupate în genere de ofiţeri “afirmaţi” la începutul anilor ’70, mulţi aduşi la Şcoala de Securitate Băneasa cu promisiuni, dintre studenţii şi absolvenţii bine clasaţi ai facultăţilor.

De pildă, generalul Alexandru Tănăsescu, despre care am mai scris la Mediafax, a absolvit cu brio Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti în 1967, fiind încadrat la absolvire cercetător la Institutul de Studii Istorice şi Sociologice pînă la 3 ianuarie 1973, cînd a fost încadrat în fosta Direcţie Generală de Informaţii Externe. Această politică activă a fost concepută, foarte probabil, de fostul şef al Departamentului Securităţii Statului, generalul Iulian Vlad, care în 1969, an de apogeu al reformelor structurale din DSS, ocupa funcţia de şef al Direcţiei de Învăţămînt.

Cea de-a treia categorie, am putea spune atipică în contextul evoluţiei generale a aparatului este dominată de oameni care au ajuns în Securitate în urma unor “conjucturi”, percepute şi de ei înşişi drept un compromis  asumat pentru o viaţă ceva mai bună sau, pur şi simplu, de ofiţeri recunoscuţi în trecut pentru incompetenţa lor. Fără îndoială, cea de-a treia categorie aparţine istoriei. Primele două, însă, continuă să pună în practică o cutumă atribuită de legende instructorilor KGB-ului: “unii scriu istoria; noi o facem”.

Procesul de privatizare la care Securitatea a participat activ este o copie la indigo a modului în care a decurs, pe numeroase segmente, aşa-zisa tranziţie în fosta Uniune Sovietică. Singura excepţie o constituie caracterul non-violent al acestui proces în cazul românesc. O posibilă explicaţie a acestui caracter non-violent este fidelitatea structurilor privatizate ale Securităţii faţă de protectorii lor, fidelitate sporită de faptul că aceste structuri au fost salvate şi recuperate după decembrie 1989 de noua putere, în condiţiile în care majoritatea populaţiei solicita dizolvarea şi tragerea lor la răspundere.

Băncile – ”puşculiţele” Securităţii

Presa a revelat la finele anilor ‘90, ca să ne întoarcem la exemplul de mai sus, cu strada Plantelor, faptul că protectorul ofiţerilor SIE Boroi şi Giotoiu a fost nimeni altul decît generalul Alexandru Tănăsescu, fost adjunct al şefului Serviciului de Informaţii Externe, cînd în această funcţie se afla generalul Ioan Talpeş. Pînă la trecerea sa în rezervă în decembrie 1999, Tănăsescu i-a apărat din răsputeri pe cei doi ofiţeri din subordinea sa directă, invocînd că ar fi implicaţi în obţinerea unor tehnologii de importanţă majoră pentru ţară – probabil cele pentru ultramoderna fabrică de procesare a laptelui de la ferma din Braşov a lui Giotoiu.

Mai mult, încălcînd nu doar regulamente militare, ci chiar bunul simţ, Tănăsescu a transformat-o peste noapte pe soţia lui Giotoiu, din simplu angajat civil în cadrul Ministerului de Interne în maior SIE. Generalul întreţinea şi el relaţii apropiate cu ”subordonatul” său Răzvan Temeşan, directorul BANOREX, cea mai importantă bancă cu capital de stat din România, de două decenii dispărută în urma acordării de credite imense, fără acoperire, îndeosebi unor firme la care figurează ca acţionari foste cadre ale DSS, precum Giotoiu, ca şi în mod direct unor ofiţeri din servicii de informaţii, magistraţi sau poliţişti.

Ca o paranteză, trebuie spus că a existat o atît de puternică infiltrare a securiştilor în mediile financiar-bancare, încît ea necesită o tratare separată de acest context al implicării lor în afaceri. Să ne amintim şi de falimentarea altor bănci: Dacia Felix, Bankcoop, Banca Internaţonală a Religiilor. Toate au fost ”puşculiţe” ale securiştilor, care s-au ”înfruptat” din ele. Tănăsescu avea de asemenea legături strînse, de prietenie, cu oameni politici precum Oliviu Gherman, Victor Hrebenciuc şi Adrian Păunescu.

Recapitulînd, se poate spune că acest caracter non-violent al transferului patrimoniului comunist din regimul proprietăţii socialiste în cel al proprietăţii private, fie că este vorba de fonduri, conturi, afaceri profitabile sau imobile îşi găseşte explicaţia în strînsa legătură între foştii securişti care au ales calea afacerilor, colegii lor rămaşi în structurile informative şi protectorii politici ai ambelor categorii, ei înşişi exponenţi ai vechii elite comuniste.

Între aceste verigi nu au existat relaţii concurenţiale, ci de colaborare, bazate, cum arată exemplul de mai sus, pe strînse relaţii personale, cu o istorie care are vechi rădăcini şi pe care momentul decembrie 1989 nu le-a modificat, ci le-a conferit o nouă dimensiune. Ridicarea pe noi culmi a acestei ”colaborări” între securişti, bancheri şi politicieni care le asigurau protecţia i-a îmbogăţit pe toţi. Ei şi-au împărţit practic ”avuţia naţională”, ”bunul întregului popor”. Au realizat ”marea reformă”. Dar, despre această ”colaborare” şi alte exemple ale acestui mare jaf naţional, în episodul următor.