ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: ”Blocul cadrelor” de la Salcia - singurul vestigiu al lagărelor din România. Restul au fost distruse, de ”blocul cadrelor” încă vii, din Securitate

”Formaţiunea 0957” şi alte ”formaţiuni”, al căror şir a fost rupt

Comandamentul lagărelor din Balta Brăilei, unde au lucrat, începînd din 1951, zeci de mii de oameni (aici aflîndu-se la muncă forţată între 3 şi 5.000 de deţinuţi, în funcţie de nevoi), majoritatea deţinuţi politici, a avut aceeaşi soartă, după Revoluţie, ca multe alte locuri de detenţie politică din România: a fost distrus. Mai bine spus, ”s-a privatizat”. Acum, în locul în care era clădirea propriu-zisă a Comandamentului, inclusiv o sală festivă la subsolul căreia erau ”amenajate” celule de arest, cît şi o baracă lungă, de cărămidă, pentru deţinuţii de la ”munci interioare”, clădiri care mai existau la începutul anilor '90, cînd am apucat să le văd, se află o cramă.  Aici se produce un soi local de vin roze-închis, din soiul de struguri numit ”Codreanca”. Nicio urmă nu mai aminteşte de punctul de comandă al lagărelor de odinioară.

Sigurul vestigiu rămas e blocul de care am pomenit. Are două scări şi două etaje şi era destinat ”cadrelor”, ofiţeri şi subofiţeri ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor, care şi-au dus traiul aici, în pustietăţile Dobrogei, în locul ascuns în pădure, la mai puţin de două sute de metri de şosea. Drumul de acces e păzit şi azi de ruina unui corp de pază. Cele două clădiri nu s-ar spune că au fost ce au fost, dacă nu eşti cît de cît familiar cu ”geografia penitenciară” a locului. Altfel, şi interiorul clădirii arată diferit de un bloc obişnuit de locuinţe.

A fost de fapt un şir de garsoniere şi apartamente cu două camere ”decomandate”, de dimensiuni mici, fără bucătărie şi baie. Acestea din urmă erau ”la comun”, cîte două pe fiecare palier al blocului. Spre deosebire de interiorul camerelor, zugrăvite în alb şi cîndva parchetate, spaţiile comune au păstrat amprenta cazonă: un mozaic de beton gri, ”stropit” şi lustruit, iar pe pereţi, în fostele băi şi bucătării, pînă la un metru şi jumătate, o vopsea urîtă, de un verde-oliv, cum se vedea pe vremuri în mai toate locurile de anchetă şi detenţie.  Aceeaşi vopsea se mai regăseşte pe insulă, la Salcia, unde se mai păstrează ruinele fostei uzine electrice, ale unui atelier mecanic (pe care o plăcuţă spune că a fost ridicat în 1961-1962), ca şi ale unui bloc în care au fost încartiruiţi soldaţii din cordonul de pază al deţinuţilor. Aceste urme ale lagărelor din Balta Brăilei sînt singurele vestigii care au mai rămas, din cîte ştiu (şi nu cred că mă înşel) din toată salba de lagăre şi colonii de muncă din România, care au presărat cu cadavre şi morminte fără cruce locurile în care s-au aflat.

Clădirile păstrate sînt departe de a fi socotite monumente istorice; de altfel, celelalte urme ale lagărelor din Baltă au fost distruse în anii comunismului, iar cele care au scăpat, fiind o vreme refolosite de IAS-urile din zonă, acum au căzut demolate, sub tăvălugul ”privatizării” terenurilor fertile a ceea ce a devenit, în anii comunismului, ”Insula Mare a Brăilei”, ”perla” agriculturii socialiste.

De ce nu s-au păstrat aceste ”locuri ale memoriei”, şi de ce dispar ele, încetul cu încetul şi, de fapt, dispărînd ca loc, dispar şi din memorie? Răspunsul nu ţine doar de nepăsare. În primii şapte ani post-comunişti, nu a existat niciun interes politic, pentru conservarea lor. S-ar spune că, dimpotrivă. Majoritatea fostelor lagăre şi puşcării politice din trecut, care nu mai erau în funcţiune, au dispărut într-un mod care poate fi socotit deliberat. Transformate mai întîi în IAS-uri, după desfiinţarea lor totală sau parţială, odată cu graţierea deţinuţilor politici în anii 1963-1964, după ce s-au golit treptat de ”populaţia” lor, care constituia mîna de lucru la îndiguiri, desecări, lucrări agricole, creşterea animalelor şi recoltarea de stuf, clădirile au rămas de izbelişte după 1989. Numai localnicii sau cei ce trecuseră pe acolo le cunoşteau istoria cea adevărată. Altfel, luaseră un chip cu totul nou. De pildă, fostul penitenciar de la Rîmnicu Sărat, la care am să mă refer mai jos, devenise după închiderea sa la finele anului 1962 un banal depozit de legume, al Întreprinderii de profil din localitate. Pînă în 1989, aici se depozitau ceapă, varză şi cartofi, pe timpul iernii. Celulele constant reci asigurau mediul ideal, pentru păstrarea lor în bune condiţii.

De la privatizarea comunismului, la distrugerea urmelor lui sîngeroase

După acelaşi tipic, fostele lagăre din anii '50 de pe traseul Canalului, de pildă, au fost reutilizate, în anii '80 cam în acelaşi scop, al folosirii mîinii de lucru gratuite, pentru proiectul faraonic al lui Ceauşescu. Numai că acum ea se numea ”muncă patriotică”, pentru uteciştii aduşi aici în ”tabără”, sau ”concentrare militară”, pentru cei trimişi la un stagiu ”la Canal”, de la locurile de muncă de prin ţară. După ce şi-au atins scopul, aceste foste lagăre au fost demolate, peste vechiul ”platou” pe care se suna adunarea s-a trecut cu plugul şi terenurile ”s-au redat agriculturii”. Dacă în anii comunismului aceasta era o măsură conştientizată politic de ştergere a unui trecut sîngeros, în anii ”tranziţiei” acelaşi proces a fost mascat prin ”privatizare”.

Din lagărul cel mai apropiat de Constanţa, din comuna Ovidiu, de pe un pinten stîncos de pe marginea lacului se mai poate vedea platoul betonat de adunare a deţinuţilor, cît şi urmele barăcilor şi ale clădirilor administrative, demolate pentru reutilizarea materialului de construcţie. Iar terenul a fost cumpărat, de un ”dezvoltator imobiliar”, cu trei acţionari (doi cetăţeni israelieni şi un fost preşedinte de Consiliu Judeţean) care are în proiect ridicarea pe locul fostului lagăr a unui cartier de vile. La Valea Neagră, tot pe fostul Canal, un misterios ”dezvoltator imobiliar” a cumpărat clădirile în picioare ale lagărului de aici, folosit cu aceeaşi destinaţie de colonie penitenciară, pînă în pragul căderii comunismului. N-a dezvoltat nimic, dimpotrivă: a început, fără să termine, demolarea clădirilor. A rămas în picioare doar fosta clădire de la şosea, unde deţinuţii care primeau permisiunea veneau ”la vorbitor” sau să-şi ridice pachetele. La Periprava, în fostul comandament al lagărului funcţionează, de mulţi ani, o pensiune de lux.

Numai unde a fost lagărul de la Salcia. n-a ”cumpărat” nimeni. Acolo, Insula Mare a Brăilei a fost luată, cu totul - mai întîi, de Triţă Făniţă, apoi urmaşii acestuia au vîndut-o unor oameni de afaceri arabi. Clădirile, cîte mai sînt şi le-am menţionat mai sus, sînt nişte ruine fără nume, fără personalitate.  Doar localnicii, dacă stai şi îi descoşi, îţi spun povestea lor.   

Într-o situaţie similară se afla în 2005 şi penitenciarul de la Rîmnicu Sărat. Am văzut închisoarea înainte de a ajunge preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, pe care îl creasem şi îi cunoşteam lunga istorie. Fiind părtaş şi martor al înfiinţării Memorialului Sighet, am socotit că rostul ei e să devină muzeu – cu atît mai mult, cu cît am văzut cît de bine era păstrat ”mobilierul” interior – celulele, uşile, lucrăturile originale din fier forjat ale balustradelor, luminatorul celularului, pînă şi cercevelele ferestrelor erau de pe vremea în care aceasta a funcţionat ultima oară ca penitenciar. Deşi la Rîmnicu Sărat au fost închişi ţărăniştii cei mai ”recalcitranţi” (Ion Mihalache şi Constantin Hagea, de pildă, au murit acolo, Coposu şi Diaconescu au supravieţuit), cît şi duşmanii personali ai lui Dej (doctorul Plăcinţeanu, ”logodnicul” lui Lica Dej, sau Vasile Luca, morţi tot acolo), după 1997 nu s-a făcut nimic pentru salvarea lui. S-a dezvelit doar o placă pe zidul exterior, pe care se spunea că acolo a murit Ion Mihalache. Dar, ceea ce nu ştiau cei care au dezvelit placa (şi nu i-a interesat) era istoria cît se poate de ”recentă” a locului.

Pînă prin 1991, a aparţinut, cum am spus, fostei Întreprinderi Judeţene de valorificare a fructelor şi legumelor. Apoi a fost cumpărată, la privatizarea ILF-ului local, de o firmă de investiţii imobiliare din Bucureşti, cu filiale prin multe judeţe, care a participat la licitaţie. Nu ştiu cît au dat pe ea, ştiu doar că în acţionariatul firmei erau inclusiv persoane care făcuseră parte direct din Securitate, cît şi altele care erau în ”siajul” ei. ”Patronii” intenţionau să deschidă acolo o fabrică, în care să confecţioneze paleţi de lemn, bolţari de beton, plasă de Buzău şi alte materiale de construcţii prefabricate. Scop în care au şi amenajat nişte anexe exterioare şi au început o ”microproducţie” începînd cu paleţii. Urmau să schimbe profund şi iremediabil şi interiorul, distrugînd practic întregul ansamblu. Am reuşit să preîntîmpin acest fapt, cînd am ajuns preşedinte al IICCR (actualul IICCMER), cumpărînd practic (prin Ministerul Culturii) întreaga închisoare, după ce am obţinut în prealabil o adresă de la minister, prin care se atesta că respectiva clădire e clasificată ca monument istoric şi nu se pot face modificări şi lucrări acolo, fără aviz. Cu această adresă în faţă, proprietarii au fost mult mai dispuşi să o vîndă.

A durat mult, a fost obositor. Eu, pe de altă parte, ştiind că nu aveam dreptul legal să facem o asemenea achiziţie (şi nici banii) am purtat discuţii la Ministerul Culturii şi la Secretariatul General al Guvernului, avînd aprobarea verbală a prim ministrului pentru această iniţiativă, pentru a găsi formula legală prin care să intrăm în posesia clădirii. Nu prea conta proprietarul, atîta vreme cît statul o recupera de la nişte securişti, care nu-şi ascundeau intenţia de a o şterge de pe faţa pămîntului. În cele din urmă, a fost cumpărată de Ministerul Culturii şi apoi dată în administrare Institutului. N-am mai beneficiat apoi de niciun ban, pentru investiţii, au început scandalurile politice, schimbările în guvern. Oricum, pînă în 2008 singurul lucru pe care l-am putut obţine au fost bani pentru lucrări de întreţinere, am acoperit ceva găuri prin acoperiş, am curăţat curtea, curtea interioară, clădirea propriu-zisă. Am amenajat-o în aşa fel, încît în incintă s-au putut susţine Şcoli de vară, de către IICCR. Dar atît. Iar din 2008 a început criza, din 2010 am fost înlăturat de la conducerea Institutului.

Mă bucur să aflu acum că fosta închisoare de la Rîmnicu Sărat va fi, în fine, reabilitată cu fonduri europene. Din păcate, a rămas singura. Pînă şi ruina ”blocului cadrelor” de la ”Formaţiunea 0957 Ostrov-Dăeni”, fostul comandament al lagărelor din Balta Brăilei, are un proprietar, acelaşi cu cel ce deţine, cum am aflat, circa 500 de hectare de vie, prin partea locului. Era vorba să aducă muncitori zilieri, pentru vie. Dar muncitori nu mai sînt.

Ceea ce au în comun, în soarta lor, toate aceste ”blocuri ale cadrelor”, respectiv clădirile propriu-zise ale fostelor lagăre şi închisori politice, cu excepţia celor de la Sighet şi Rîmnicu Sărat, e că ele au fost şterse de pe faţa pămîntului. Sau se şterg acum, încet. Fortul 13 Jilava se distruge încet şi sigur. La penitenciarele încă în funcţiune, s-au făcut ”renovări”, iar vechile uşi de la celule, de exemplu, aşa cum erau ele şi folosite inclusiv în anii comunismului, au fost înlocuite, casate, distruse. La fel, mobilierul – paturi, zeghe, gamele, cătuşe. Nu se mai găseşte nimic. Am rămas cu ”blocul cadrelor” în ruină, dar şi cu ”blocul cadrelor” vii, care fac zid în faţa memoriei şi distrug ”pas cu pas” orice urmă palpabilă a comunismului.  După ”privatizarea comunismului”, s-a trecut la distrugerea urmelor lui sîngeroase.