ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Ce s-a petrecut în România la 6 martie 1945, Vladimir Putin, noul Stalin al Moscovei, vrea să repete în Ucraina, după 77 de ani

În urmă cu 77 de ani, la 6 martie 1945, Regele Mihai îşi exprima acordul pentru formarea unui guvern aşa-numit ”de largă concentrare democratică”, de fapt condus de comunişti şi aliaţii lor, avîndu-l în frunte pe dr. Petru Groza. Era rezultatul presiunilor directe, exercitate asupra Regelui de procurorul general al URSS Andrei Ianuarevici Vîşinski, emisar special al lui Stalin, trimis la Bucureşti în acest scop. A început, de la acea dată, un proces rapid de ”sovietizare” a României, adică de legitimare a ocupaţiei sovieto-comuniste a ţării. În trei ani, România avea să capete un alt chip, după expresia lui Stalin: ”acolo unde armatele noastre vor ajunge, se va instaura şi sistemul nostru social”. Adică, cel bolşevic.

”Premiul” promis de Stalin, cu care acesta îi ţinuse în şah atît pe Rege, cît şi pe politicienii vechilor partide din România, a fost pămîntul românesc al Transilvaniei, eliberat cu sîngele armatei române, aflată în primele rînduri, dar care a fost menţinut pînă în primăvara anului 1945 într-o stare de incertitudine administrativă, de către ocupanţii militari ai Armatei Roşii. La 8 martie noul guvern român solicită guvernului sovietic (şi primeşte aprobarea) de a reinstala administraţia românească, în Transilvania. Permisiunea a intrat în vigoare a doua zi – şi la trei zile, după ce Regele acceptase guvernul Groza.

 

Ca lucrurile să fie clare şi să se vadă ”cine-i şeful”, la 13 martie 1945 a avut loc la Cluj, în prezenţa emisarului lui Stalin, A.I. Vîşinski, şedinţa solemnă a guvernului român prezidat de Petru Groza, care marca recuperarea deplină a Transilvaniei de Nord. Cu festivităţile de rigoare, care-l glorificau pe Stalin şi ”Armata Roşie biruitoare”. Jertfa de sînge a armatei române, însă, nu e pomenită. Sesizînd, în urma memoriilor primite de aliaţi de la Maniu şi Brătianu, sensul numirii acestui nou guvern care nu avea o reprezentare populară, ci era practic voinţa ocupanţilor ruşi, ambasadorul american de la Moscova, Averell Harriman, a solicitat în 14 martie guvernului sovietic discutarea situaţiei din România în cadrul unei comisii tripartite. Trei zile mai tîrziu, în 17 martie, guvernul sovietic respinge ca ”nefondat” demersul american. Între timp, în ţară, avea loc – pentru a abate atenţia de la ilegitimitatea acestui guvern – legiferarea reformei agrare (22 martie) care de fapt consfinţea o situaţie de fapt, întrucît sub presiunea agitatorilor comunişti, trimişi în lumea satelor, avusese loc deja un proces dezorganizat de expropriere. Ţăranii nu s-au putut bucura însă prea mult de pămîntul primit, în cîţiva ani ei fiind supuşi procesului de colectivizare forţară a agriculturii. 

 

În viaţa politică, ocupanţii sovieto-comunişti aplică principiul ”divide et impera”: ei sprijină crearea unor dizidenţe din partidele istorice, care urmau să fie atrase la guvernare alături de comunişti. Astfel, la 1 iulie se desfăşura la Bucureşti Congresul grupării liberale condusă de Gheorghe Tătărescu, care acceptă colaborarea cu comuniştii, deşi declară că se opun ”oricărei forme de naţionalizare, etatizare sau socializare”. Pe care însă au cauţionat-o, fără nicio opoziţie ulterior. La fel, din Partidul Naţional Ţărănesc s-a desprins o grupare condusă de Anton Alexandrescu, dispusă la colaborare cu guvernul pro-sovietic.

 

În ţară, se menţineau aparenţele unei vieţi normale – cu toate jafurile Armatei Roşii eliberatoare şi intimidărilor la care erau supuşi vechii funcţionari, în cadrul unei politici generale de comunizare a administraţiei – în special a aparatului poliţienesc şi a Armatei. Comisia Aliată de Control (sovietică) a cerut şi a obţinut îndepărtarea vechiului corp ofiţeresc român, ”vinovat” pentru participarea la războiul anti-sovietic. Astfel, din 17.000 de ofiţeri, cîţi număra armata română la 23 august 1944, au mai rămas 3.000, restul fiind ”deblocaţi”, după termenul folosit atunci. Necesarul de cadre creat a fost realizat prin ”promovarea” excepţională în rîndurile armatei a soldaţilor şi subofiţerilor din cele două divizii de prizonieri de război, constituite în URSS în 1943 (”Tudor Vladimirescu” şi ”Horia, Cloşca şi Crişan”). Din rîndurile acestor unităţi, care îşi demonstraseră ”fidelitatea ideologică” faţă de comunism şi URSS, s-au recrutat atît cadre pentru armată, cît şi pentru forţele represive, puse sub directa înrîurire a comuniştilor, odată cu numirea ilegalistului Teohari Georgescu în fruntea Ministerului de Interne, la 6 martie 1945 (de notat că un ofiţer provenit din aceste două divizii, generalul Marin Dragnea, a condus pînă în ultimii ani Asociaţia Veteranilor de Război din România, fiind singurul general român decorat de către Vladimir Putin, chiar şi după intrarea României în NATO). 

 

La fel ca armata, corpul poliţienesc a fost drastic epurat. Astfel, avînd încadraţi 16.531 comisari şi sub-comisari, Poliţia română, la cererea Comisiei Aliate de Control, adică a sovieticilor, a trebuit să reducă numărul lor la mai puţin de 4.000. după îndepărtarea ”idezirabililor”, adică a celor care erau susceptibili de a nu îndeplini dispoziţiile represive ale comuniştilor, s-au făcut din nou angajări, în limita a 20.000 de posturi, aprobate de factorii militari sovietici, prin ”filtrul” cărora trecea orice astfel de decizie. Au ajuns astfel în poliţia de siguranţă mii de tineri ”militanţi comunişti”, recrutaţi în primul rînd pe criteriul fidelităţii, care alături de ilegalişti total devotaţi sovieticilor, majoritatea dintre ei ”şcoliţi” ca agenţi NKVD, au format nucleul viitoarei Securităţi. Cu cele două pîrghii la îndemînă, Armata şi Internele, ”sovietizarea României”, adică aducerea ei într-o nouă formă de organizare social-politică putea fi mai lesne îndeplinită, de guvernul-marionetă Petru Groza. De altfel, în toate ţările din estul şi centrul Europei au fost trimise directive specifice ale NKVD, care prevedeau toţi paşii de urmat de către comunişti în cucerirea şi consolidarea puterii lor şi pentru distrugerea, pas cu pas, a instituţiilor democratice din ţările ocupate de Armata Roşie. 

 

Se instaurase un climat de nesiguranţă, menţinut programatic de autorităţi, pentru că era mai uşor pe acest fond să fie distruse vechile structuri ale statului, fără o opoziţie organizată. Dar aceasta exista, şi semnele ei umplu zeci de mii de pagini de rapoarte ale Siguranţei comunizate, din acea vreme, ca şi consemnarea arbitrariului ocupaţiei militare ruse. De pildă, un raport secret din 12 februarie 1945 consemna că ”în ziua de 3 februarie a.c., doi indivizi îmbrăcaţi în uniforme sovietice au oprit maşina turism a domnului ministru subsecretar de stat al agriculrurii, Zăroni. între Sibiu şi Sălişte. Domnului ministru subsecretar de stat i s-au luat cu forţa bagajele şi maşina. Domnul ministru subsecretar de stat, care era însoţit de un nepot al domnului vicepreşedinte al Consiliului, Petru Groza, a venit pe jos pînă Ia Sibiu. S-a găsit maşina domnului ministru, tamponată, într-o curte, în Sibiu, unde a fost lăsată”. Bineînţeles că nu s-a întreprins nimic pentru prinderea făptaşilor. Primul ministru Groza a fost mulţumit că prietenul, fostul administrator al moşiei sale şi nepotul i-au scăpat cu viaţă.  

 

Nici condamnarea la moarte şi executarea mareşalului Antonescu n-a fost trecută cu vederea. Siguranţa din Iaşi raporta: ”Sîntem informaţi că în noaptea de 17 spre 18 mai 1946, după ce s-a anunţat la radio sentinţa în procesul fostului mareşal Ion Antonescu, în oraşul Iaşi, pe ambele trotuare de pe strada principală, din faţa grădinii Copou, s-au scris de către necunoscuţi, cu creta, următoarele lozinci la adresa guvernului: - Trăiască Mareşalul Antonescu - Vrem moarte lui Petru Groza - Vrem spînzurarea lui Petru Groza - Vrem Basarabia - Vrem hotarele României din anul 1938 - Vrem România Mare - Jos cu Petru Groza. De asemenea, s-au mai scris multe expresii pornografice. Poliţia oraşului Iaşi face cercetări, bănuielile fiind asupra unor studenţi”. Pentru ca această opoziţe să nu devină un factor care să împiedice sovietizarea ţării, ocupantul sovietic oferea, pe de altă parte, şi destule circumstanţe, prin păstrarea unor aparenţe, care să dea speranţă în sensul continuării unei vieţi democratice relativ fireşti, şi în România – deşi n-aveau deloc în vedere aşa ceva. Astfel, la 6 iulie 1945 Regele Mihai a fost decorat cu ordinul ”Victoria”, cea mai înaltă distincţie militară a Uniunii Sovietice. În acelaşi timp, însă, cîteva zile mai tîrziu, pe 17 iulie, se înfiinţau în România societăţile mixte ”Sovrom”, în toate domeniile extracţiei de resurse naturale, navigaţie, transporturi, operaţiuni bancare, prin care bunuri şi bani din România luau calea Uniunii Sovietice, spoliind ţara, pe lîngă plata ”reparaţiilor de război”.

În afara României, la Palatul Cecilienhoff de la Potsdam, Harry Truman, I. V. Stalin şi Winston Churchill se întrunesc într-o conferinţă care discută soarta Europei postbelice. Din 28 iulie, deoarece conservatorii britanici pierd alegerile, Winston Churchill va ceda locul său premierului laburist Clement Aulee. Conferinţa de la Potsdam se va încheia la 2 august. S-a stabilit organizarea unor ”alegeri libere” în ţările aflate sub ocupaţie sovietică, astfel încît procesul de întărire a structurilor comuniste în aceste state, propaganda pro-comunistă, ca şi valul de presiuni şi intimidări la adresa partidelor democratice şi a fruntaşilor lor politici s-a intensificat. 

 

Aveau loc nenumărate încălcări ale regulilor democratice, astfel încît în 17 august 1945 Roy Melbourne, reprezentantul politic al S.U.A. la Bucureşti, declară că autorităţile de la Washington consideră în continuare drept ”nereprezentativ” guvernul dr.Petru Groza, iar în 19 august Le Rougetel, reprezentantul politic al Marii Britanii la Bucureşti, remite Regelui Mihai o notificare asemănătoare cu aceea a lui Melbourne. Ca urmare, pe 21 august Regele Mihai i-a cerut guvernului-marionetă comunist al lui Petru Groza să demisioneze. Refuzul acestuia l-a determinat pe Rege să înceapă o ”grevă regală”, refuzînd pînă la 8 ianuarie 1946 să semneze decretele guvernului. Între timp, prim-ministrul avea să fie primit la Moscova de către Stalin, între 4-13 septembrie 1945, iar celui din urmă aveau să-i placă ”glumele lui Groza”.  Era, însă vremea cînd măştile începuseră să cadă. La 21 septembrie 1945 Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc a convocat o conferinţă de presă, în care afirma că România se află sub ocupaţia sovieticilor şi guvernul dr. Petru Groza este impus de aceştia. Cenzura presei a interzis publicarea declaraţiilor sale în ţară. Cinci zile mai tîrziu, pe 26 septembrie, în cadrul primei reuniuni a Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe ai marilor puteri aliate, Viaceslav Molotov, ministrul de externe sovietic prezintă proiectul Tratatului de pace cu România şi ridică problema recunoaşterii de către americani şi britanici, a guvernului dr. Petru Groza. Ceea ce nu se întîmplă, dar procesul de sovietizare a ţării îşi urmează cursul – neexistînd pîrghii spre a fi oprit.  

 

Comuniştii îşi consolidează între timp rîndurile: la 16-21 octombrie 1945 au avut loc la Bucureşti lucrările Conferinţei Naţionale a Partidului Comunist Român, Gheorghe Gheorghiu-Dej fiind ales secretar general al partidului. Între timp, în Cehoslovacia avea loc ”naţionalizarea” industriei şi a băncilor, ceea ce avea să se repete în lunile următoare în Ungaria şi Polonia. În România, democraţia încă rezista. Pe fondul nemulţumirilor tot mai accentuate ale încălcărilor normelor democratice, la 8 noiembrie 1945, cu prilejul zilei Regelui, a avut loc o mare manifestaţie promonarhistă şi împotriva guvernului dr. Petru Groza. În Piaţa Palatului, grupuri de militanţi comunişti au provocat incidente sîngeroase, în urma cărora, după două zile, într-o reuniune a Frontului Naţional Democrat (blocul comunist) se cerea dizolvarea Partidului Naţional-Ţărănesc şi a Partidului National-Liberal şi arestarea lui Iuliu Maniu şi a lui Dinu Brătianu. 

 

Opoziţia puternică din România i-a silit pe sovietici la o concesie: între 1 şi 18 ianuarie 1946 avea loc la Bucureşti întrunirea unei ”comisii interaliate”, alcătuită din A.I. Vâşinski, Averell Harriman şi Archibald Clark Kerr, care determină numirea în guvernul Groza a unor reprezentanţi ai opoziţie şi implicit recunoaşterea lui de către Aliaţi: din 7 ianuarie, Emil Haţieganu din partea Partidului Naţional-Ţărănesc şi Mihail Romniceanu din partea Partidului Naţional-Liberal sînt cooptaţi în guvernul Groza, ca miniştri fără portofoliu, iar regele încetează ”greva regală”. 

 

Pe măsura accelerării intrării ţărilor ocupate de Armata Roşie în orbita Moscovei, Winston Churchill, care pierduse alegerile în Marea Britanie, a ţinut la 5 martie un discurs Ia Fulton, în statul american Missouri, în prezenţa noului preşedinte american, Harry Truman, spunînd că ”Uniunea Sovietică a instalat în Europa o cortină de fier”. Discursul marcheză oficial începutul ”războiului rece”, pe care însă ruşii îl declanşaseră deja, din primele zile ale ocupaţiei lor. Au urmat apoi în România aşa-zisele ”alegeri” din noiembrie 1946, pe un fond de continuă intimidare a opoziţiei democratice – şi nici aşa, comuniştii n-au cîştigat, fiind nevoie de falsificarea alegerilor şi atribuirea rezultatelor obţinute de către opoziţie comuniştilor, şi invers. După alegeri, sub pretextul unei înscenări realizate cu ajutorul Siguranţei comunizate, a fost interzis Partidul Naţional Ţărănesc, iar Iuliu Maniu, principalul lider al opoziţiei, a fost arestat. Ceea ce avea să se petreacă ulterior şi cu liderul liberal Dinu Brătianu. Ultima ”piedică”, înlăturarea regelui Mihai prin forţarea abdicării sale, s-a petrecut la 30 decembrie 1947, cînd, printr-o ”lovitură de stat” comunistă, a fost schimbată forma de guvernămînt în România, din monarhie în republică.

 

Paşii făcuţi de ocupaţia militară a ruşilor în România pentru plasarea ţării în orbita Moscovei au fost aceaşi, cu diferenţe de timp şi nuanţe, în toate ţările intrate după ”cortina de fier”. 

Datele problemei nu s-au schimbat: în zilele noastre, Vladimir Putin acţionează după aceeaşi reţetă, pentru că ruşii nu cunosc o alta. Ocupaţia militară e o condiţie, pentru că ”dreptul forţei” e socotit de Rusia drept cel mai sigur. Pe fondul ei, se produce restul: instalarea unui ”guvern-marionetă”, susţinut cu tancuri şi apoi, printr-o politică persuasivă, represivă şi manipulatorie, supunerea ţării şi plasarea ei sub orbita Moscovei. Ce s-a petrecut în România, la 6 martie 1945, Vladimir Putin, noul Stalin al Moscovei, vrea să repete în Ucraina, după 77 de ani.