ISTORIA FĂRĂ PERDEA, Marius Oprea | Ceauşescu, Securitatea şi cutremurul din ‘77

Ceauşescu, prezent aproape tot timpul în stradă (şi la televizor)

Era momentul toastului preşedintelui nigerian, la banchetul oficial în cinstea înalţilor oaspeţi, cînd un secretar din suita lui Ceauşescu s-a apropiat de acesta şi i-a şoptit ce se petrecuse în România. Ceauşescu nu s-a pierdut cu firea, ci l-a anunţat, în particular, pe şeful statului nigerian că trebuie să întrerupă vizita abia începută şi să se întoarcă în ţară, informîndu-l asupra motivelor. Cîteva minute mai tîrziu banchetul s-a încheiat şi soţii Ceauşescu s-au urcat în avion, decolînd spre România.

O pană de curent generală însoţise cutremurul, astfel încît Bucureştiul părea mai devastat decît era în realitate. Sub imperiul panicii şi în lipsa comunicaţiilor, întrerupte, s-a răspîndit zvonul că întreaga capitală e la pămînt. De la bordul aeronavei, Ceauşescu a fost infomat în legătură cu situaţia şi a dat dispoziţia instituirii stării de necesitate, prin decret prezidenţial. În zilele care au urmat, o rară solidaritate s-a manifestat în România. Din dispoziţia tovarăşului, s-au deschis porţile zăvorîte ale rezervelor strategice şi populaţia a fost aprovizionată cu alimente primare, s-a lucrat continuu la restabilirea reţelelor de utilităţi. Şi, în ciuda legendei că s-a descurcat cu resurse proprii, România a primit şi ajutoare din afară, care au fost distribuite în toate zonele afectate.

Ceauşescu a vizitat des zonele devastate, dînd dispoziţii pentru scoaterea victimelor de sub ruine. Era prezent aproape tot timpul în stradă, dar şi la televizor. Nu o să ştim niciodată cît a fost propagandă şi cît a fost sinceră compasiune, în aceste acţiuni. Cert e că au fost eficiente. A fost mobilizată armata, s-au întreprins căutări intense ale supravieţuitorilor din zecile de blocuri prăbuşite. Crucea Roşie internaţională a trimis ajutoare, mai ales echipe de căutare, cu cîini dresaţi, care au însoţit echipajele de pompieri români în scoaterea viilor şi a morţilor din clădirile transformate subit în moloz.

S-a acreditat, mai ales după Revoluţie, ideea că din ordinul lui Ceauşescu s-ar fi sistat mai devreme decît era cazul căutarea şi scoaterea supravieţuitorilor, ceea ce e, totuşi, fals. La vremea respectivă, aceste căutări s-au prelungit chiar cu mult peste limita de supravieţuire în general acceptată în urma cutremurelor.

Legendele urbane ale cutremurului. Sorin Crainic, mai tare decît Toma Caragiu

Astfel, în acele împrejurări, un tînăr român a fost scos de sub ruine după 11 zile de la cutremur, încă în viaţă. Îmi aduc aminte, deşi aveam 12 ani, de tînărul de atunci, pe numele său Sorin Crainic. Am văzut la televizor cum Ceauşescu l-a vizitat în spital şi i-a adus portocale, iar medicii socoteau supravieţuirea sa drept un miracol. A doua zi, imaginea a fost publicată şi în ziarul ”Scînteia”. Povestea sa, larg popularizată, a aruncat în umbră moartea Doinei Badea, a lui Toma Caragiu, a regizorului Alexandru Bocăneţ, a scriitorilor Alexandru Ivasiuc şi A.E. Baconski. S-a dat astfel un curs ”propagandistic” evenimentelor, al căror tragism trebuia estompat: ”dăuna” construcţiei socialismului.

În legătură cu tînărul salvat s-a ţesut rapid o adevărată legendă urbană, afirmîndu-se ba că a fost ţinut în viaţă de mama sa, care l-a aprovizionat ”în secret” cu alimente ca să-l facă ”vedetă”, ba că, aflîndu-se în momentul cutremurului într-un bar, ar fi avut de mîncare şi de băut din belşug, sub ruine. În realitate, aşa cum a povestit peste ani Sorin Crainic, al cărui moment de glorie a fost legat numai această miraculoasă supravieţure, l-au ţinut în viaţă gîndul permanent că e prea tînăr pentru a muri, cît şi rugăciunile mamei sale, care pe tot parcursul celor 11 zile nu a părăsit ruinele, insistînd ca fiul ei să fie căutat în continuare, pentru că ea simte că e în viaţă. Dar despre acestea nu se putea scrie ”la ziar” şi nu puteau fi povestite nici la televizor.

Alte ”legende urbane” au vorbit mai apoi despre faptul că Nicolae Ceauşescu ar fi dat ordin să se degajeze rapid ruinele, încărcînd bascule de moloz şi cadavre. Ceea ce e fals. În realitate, în acele momente Nicolae Ceauşescu a fost destul de aproape să atingă o cotă de popularirtate apropiată de cea din 1968. Ceea ce l-a împiedicat a fost că apărea deja tot timpul însoţit de Elena, pe care românii au urît-o instinctiv, din primele momente. Şi pe bună dreptate.

Ceea ce a amplificat aceste ”legende urbane” a fost şi trista realitate că Nicolae Ceauşescu s-a folosit foarte repede de cutremur, pentru a începe ”sistematizarea” Bucureştiului şi distrugerea a numeroase monumente şi, mai ales, lăcaşe de cult. Ceea ce a întunecat cu totul acele ceasuri de umanitate, cînd i-a dus portocale tînărului Sorin Crainic, aflat pe patul de spital.

Cutremurul n-a sporit credinţa în Partid, ci pe cea în Dumnezeu

În toate aceste împejurări speciale de după cutremurul din 4 martie 1977, Securitatea continua să fie atentă la toţi şi la toate. Rapoarte zilnice asupra comentariilor şi stării de spirit a populaţiei continuau să fie sintetizate şi unele dintre acestea ajungeau şi pe masa lui Ceauşescu, atunci cînd se considera că ele prezintă interes pentru ”conducerea superioară de partid şi de stat”, aşa cum începuse să fie el numit în documentele Securităţii (pentru a o include astfel aici şi pe deja omniprezenta tovarăşă Elena, a cărei putere începea să fie simţită).

Dacă se schimbase ceva în ”paradigma” psihologică a românilor după 4 martie 1977, a fost aceea că, în loc să continue să se educe în spiritul ”omului nou”, ei au reînceput să meargă în număr mare la biserică. Teama sădită de cutremur a avut drept efect un aflux mare de credincioşi şi o mai cuvenită atenţie acordată celor sfinte. Indiferent de culte, oamenii şi-au reîntors faţa către Dumnezeu.

În acest context, cel mai mare scandal iscat imediat după cutremurul din 4 martie 1977 în Bucureşti a fost legat de demolarea Bisericii Enei, scăpată ca prin minune de distrugere, lăcaş de cult care se afla vis-a-vis de Hotelul Intercontinental, în apropierea blocului Dunărea, în mare parte prăbuşit. Dar despre asta voi scrie mîine, cînd voi arăta şi că, inclusiv specialişti americani, sosiţi în Bucureşti după cutremurul din 4 martie 1977, i-au sădit în cap lui Ceauşescu (prin intermediul Securităţii) abordarea lor pragmatică, potrivit căreia e mai uşor să demoleze şi să construiască de la zero, decît să consolideze. Pentru ei, nu conta valoarea istorică. Nu era istoria lor.

Cutremurul din 1977 atrăsese atenţia lumii întregi asupra României şi în alt mod: cel al solidarităţii creştine, extrem de manifestă în rîndul cultelor neoprotestante. Astfel, după 4 martie 1977, acestea (în special baptişti, adventişti de ziua a 7-a, penticostali şi creştini după Evanghelie) au primit substanţiale ajutoare băneşti din străinătate, îndeosebi din Statele Unite, ceea ce nu a scăpat atenţiei Securităţii. Aceasta constatase de altfel, prin serviciul ei specializat de supraveghere a cultelor că, din nefericire, cutremurul din 4 martie 1977 nu sporise credinţa în Partid, ci pe cea în Dumnezeu.

Reprezentanţii cultelor neoprotestante au depus după cutremur, ca urmare a finanţărilor primite, circa 50 de cereri la Departamentul Cultelor, prin care solicitau, în diferite locuri din ţară, redeschiderea unor lăcaşuri de cult mai vechi, sau achiziţionarea de imobile, ori construirea unor noi lăcaşuri de cult. Nu li se oferise niciun răspuns şi, în toamna anului 1977, au început să protesteze – cum proteste deschise şi vehemente, inclusiv la nivelul clerului ortodox, iscase şi demolarea Bisericii Enei.

Sîcîitorii pastori neoprotestanţi şi ”strîngerea şurubului” la Bucureşti

Pastorii cultelor neoprotestante, dintre care unele au fost ulterior trecute în ”ilegalitate” de autorităţile comuniste de la Bucureşti, erau exterm de vocali în susţinerea punctelor lor de vedere. Cum sintetizează un „raport strict secret” prezentat conducerii Ministerului de Interne de către serviciul specializat al Securităţii în 28 septembrie 1977, ”în cadrul cultelor neoprotestante există o stare de spirit necorespunzătoare, datorită soluţionării cererilor lor privind eliberarea autorizaţiilor pentru construirea de biserici, achiziţionarea unor imobile pentru servicii religioase, refacerea celor afectate de seism.

Unii conducători de cult pretind că îşi realizează cu greu sarcinile, uneori fiind puşi în dificultate, în contactele cu reprezentanţi ai organizaţiilor cultice din străinătate, faţă de care nu totdeauna pot susţine cu argumente convingătoare drepturile şi libertăţile religioase de care se bucură credincioşii neoprotestanţi şi nu pot justifica folosirea ajutoarelor materiale valutare, primite după cutremurul din 4 martie a.c. Profitînd de această situaţie, invocă incompetenţa conducătorilor de la Culte, în soluţionarea problemelor cu care se confruntă şi incită pe credincioşi să organizeze adunări religioase în case neautorizate, în alte zile decît cele stabilite prin reglementările în vigoare, creînd premizele unui climat de dezordine”.

Puterea neoprotestanţilor nu putea fi ignorată, prin prisma legăturilor lor externe. Penticostalii din Mediaş, de pildă, se prezentaseră de exemplu în număr mare pe 27 august 1977 la Departamentul Cultelor de la Bucureşti, încercînd să forţeze aprobarea construirii unei noi case de rugăciune, ameninţînd că în caz contrar 600 de penticostali vor veni cu copiii lor în Capitală, spre a-şi susţine doleanţa în faţa ”conducerii superioare de partid şi de stat". Manifestări şi presiuni similare se făceau simţite şi judeţul în Caraş Severin, ori în oraşele Beiuş şi Uricani. 

Pe de altă parte, mult mai deranjantă era ”acţiunea externă” întreprinsă de acestea: ”în străinătate au fost declanşate mai multe acţiuni tendenţioase, ostile chiar, la adresa recunoaşterii drepturilor şi libertăţilor religioase din România: articole în revista Creştinismul Azi din America, emisiuni ale postului de radio Europa Liberă etc. Centrul de studiere a religiei din Anglia şi-a exprimat intenţia să elaboreze o carte albă, privind încălcarea drepturilor şi libertăţilor neoprotestanţilor din ţara noastră, pe care să o înainteze membrilor Comitetului Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Geneva”.

Simpatia arătată la cutremur faţă de drama României nu putea fi confundată, aşadar, cu vreo urmă de simpatie faţă de regimul politic de la Bucureşti, iar acesta a răspuns curînd cu aceeaşi monedă: în România Socialistă, Ceauşescu şi Securitatea lui au început să ”strîngă şurubul”. Dacă au fost nemulţumiri ale cultelor neoprotestante, le-au infiltrat şi controlat cu informatori ori le-au interzis de-a binelea, dacă au protestat oameni de cultură, pentru demolarea unor clădiri de patrimoniu în locul consolidării lor, pur şi simplu au desfiinţat Direcţia Monumentelor Istorice, care se ocupase pînă atunci de costisitoarea lor restaurare.

Ceauşescu a trecut, curînd după cutremurul din martie ’77, la ”reconstrucţia României”, după mintea lui. Iar ce-a ieşit, s-a văzut în deceniul următor, al ”Epocii de Aur”.