ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea/ Dumitru Mazilu, de la echipa ”conspiratorilor”, pînă la TAB-ul de pe care striga ”Jos Iliescu!” şi ”Moarte Securiştilor”

Asaltul teroriştilor asupra Comitetului Central

Cu nervii întinşi la maximum, din anii de arest la domiciliu şi apoi de detenţie la Alexandria, prin care trecuse în ultimele ore ale represiunii, din care nu ştia dacă va scăpa cu viaţă, Dumitru Mazilu, odată ajuns în echipa ”reformiştilor” care încropeau guverne prin sălile CC-ului, a încercat să ”limiteze dezastrul”, să pună ordine în haos şi să se opună unei restauraţii a comunismului, în varianta în care o doreau Ion Iliescu, Silviu Brucan, Alexandru Bîrlădeanu şi ceilalţi foşti semnatari ai ”Scrisorii celor şase”.

N-a reuşit – eşecul său final s-a consumat la manifestaţia publică din 12 ianuarie 1990, cînd, suit pe un TAB, Mazilu a rostit ”moarte securiştilor”. Atunci, o voce din mulţime, o tînără bine ”instruită” anterior, l-a întrebat ce-a făcut în ultimii cinci ani, acuzîndu-l că a fost şef al Securităţii de la Băneasa. Mazilu s-a prăbuşit, moral, în cîteva secunde – liderul unei mişcări anticomuniste a fost lichidat din faşă, cu cîteva cuvinte bine ţintite.

Odată cu prăbuşirea lui ca lider al luptei împotriva restauraţiei comuniste, în cîteva secunde, dizidenţa din interiorul acesteia a încetat şi echipa care a ”dat lovitura de stat” revoluţiei române şi-a putut pune planul în aplicare. Singura piedică a devenit ulterior pentru echipa lui Ion Iliescu începerea manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii, oază declarată ”liberă de neocomunism”.

Pînă atunci, merită să trecem în revistă parcursul lui Dumitru Mazilu prin zilele Revoluţiei, cu atît mai mult cu cît el nu a făcut parte dintr-o echipă anume şi perspectiva lui asupra evenimentelor poate că este una din cele mai obiectivate. După ce, întors de la televiziune, a constatat haosul care domnea pe culoarele Comitetului Central, unde la fiecare colţ se făcea cîte o listă pentru un guvern, Mazilu spune că în 23 decembrie, ”pe la orele 12,00, Generalul Guşe m-a informat că sîntem chemaţi la MApN (eu, Guşe şi Iulian Vlad). Eu am declarat că voi rămîne în Sediu cu tinerii revoluţionari. Între timp, cîţiva colonei de la MApN au propus ca tinerii să părăsească Comandamentul. N-am fost de acord. Abia cu 24 de ore înainte, din partea Armatei şi Securităţii se trăgea în popor. Din ţară, veneau ştiri contradictorii. În multe locuri se instalau noi organe locale, în baza mesajului CFSN. În jurul orelor 22.00 Biblioteca Centrală Universitară şi clădirea Creţulescu erau în flăcări. Am cerut generalului Iulian Vlad să trimită pompierii, de trei ori. A patra oară am chemat Comandantul Pompierilor, să vină să stingă. Era la 3 dimineaţa. Au venit cînd totul era sfîrşit.

La orele 2.00 noaptea un comando a pătruns în Sediu. Mai mulţi tineri au fost împuşcaţi între ochi, pe întuneric. Luminile au fost stinse. Am cerut colonelului Rădulescu să-i dezarmeze pe cei din camera Comandamentului. Generalul Stănculescu a trimis în ajutor unitatea Colonelului Cernat. Am adus la cunoştinţa D-lui Iliescu ce s-a întîmplat. Dînsul ne-a propus să venim la MApN. În jurul orelor 14.00, ne-am deplasat cu un TAB. Lîngă MApN am fost opriţi, dezarmaţi şi aşezaţi pe marginea trotuarului, în linie. Un TAB şi-a îndreptat mitraliera către noi. Dintre blocuri au apărut cîţiva cameramani străini. Locotenentul major care ne oprise, ne-a cerut să urcăm în TAB şi ...am ajuns la MApN. Acolo ne-am ocupat la început de structurile locale. Am pregătit un text. Erau de faţă şi Brucan, şi Măgureanu. Mai puţin, a participat şi generalul Stănculescu. Pe la 2.00 noaptea ne-am culcat pe jos într-o sală de Consiliu.

Am discutat că Ceauşeştii ar trebui arătaţi la TV. Am aflat că soţia mea era într-o stare încordată la Sediul CC (de unde, conform unei depoziţii de la Comisie a lui Dan Iosif, ”dispăruse Mazilu şi apăruse nevastă-sa. Ea a distrus, sub masca nebuniei, toate documentele, ne-a rupt telefoanele. Într-un tîrziu a venit Mazilu şi a luat-o cu un TAB” – n.n.). Faptul îl confirmă chiar Mazilu: ”În după amiaza zilei, m-am deplasat cu Dl. Lupoi la CC să-mi iau soţia, care era într-o stare gravă. Am adus-o la MApN”. Isteria cuprinsese lumea – nu doar în stradă, ci şi în sediile puterii, care se autodefinea treptat, în această atmosferă, contaminată de psihoza teroriştilor ”loialişti” ai lui Ceauşescu, de teama persistentă de Securitate – oferind imaginea unui ”vid de putere” perfect, în care, după cum relata un alt protagonist principal al evenimentelor, Dan Iosif,  ”din revoluţia asta superbă am făcut o latrină, fiecare vrea să fie mai important: Petre Roman este părintele revoluţiei, Mazilu spiritul revoluţiei: după 25 decembrie, a venit Mazilu şi m-a numit: Conducătorul suprem al CC-ului, cu misiunea: să apărăm aici cuceririle revoluţionare. Am stat aici pînă în 5 ianaurie, cînd guvernul se muta în Piaţa Victoriei şi s-au cărat lucrurile de aici”.

Mazilu n-a fost de acord cu execuţia Ceauşeştilor

Dumitru Mazilu n-a fost consultat cu privire la execuţia Ceauşeştilor. I-a fost comunicată doar decizia luată, în 24 decembrie: ”Pe la prînz pe la 1.00, Dl Roman mi-a spus că s-a hotărît un proces rapid, pentru judecarea cuplului dictatorial. Am fost de acord. Nu mă gîndeam atunci că vor fi executaţi. La doi ani de la Revoluţie, Dl. Brucan a afirmat că aş fi fost şi eu de faţă, cînd s-a luat hotărîrea. Nu, nu am fost. Pe la 18.00, Dl.Brucan mi-a arătat Comunicatul în legătură cu procesul şi executarea cuplului dictatorial. Eu eram pentru un proces public. Nu mai ştiu dacă eu aveam dreptate.

La 26 Decembrie, în jurul orelor 10.00, s-au propus primele funcţii în noile organisme de conducere. Dl. Ion Iliescu, preşedinte; eu, prim –vicepreşedinte; Dl Roman, prim –ministru. Eu mi-am manifestat atunci nedumerirea în legătură cu ultima propunere. Am considerat că nu era o personalitate cunoscută. Prima manifestaţie s-a organizat la 26 Decembrie, la prînz (a Frontului Democratic, constituit la Timişoara, care cerea în continuare ”fără comunişti” în noile structuri de putere). Nu ne erau prea cunoscute scopurile ei. Dl. Brucan a redactat un Comunicat, prin care preciza că FSN o consideră o provocare.

În acea zi, eu am lucrat - împreună cu cîţiva jurişti - Decretul-lege privind constituirea şi atribuţiile CFSN. A doua zi ne-am mutat la Palatul Victoria. Prima şedinţă de lucru a început la ora 10,.00. Mai întîi am propus o hotărîre prin care activităţile de partid nu mai erau îngăduite în instituţiile guvernamentale. A fost aprobată fără obiecţii. Apoi s-au stabilit comisiile CFSN şi s-au propus preşedinţii lor. La orele 17.00, la 27 Decembrie, a avut prima sesiune a CFSN. Eu am prezentat Decretul-lege de constituire, care - după unele discuţii - a fost adoptat. În zilele care au urmat, am constituit Comisia Constituţională, pe care o conduceam, şi am elaborat principiile constituirii noilor structuri politice şi de putere, astfel: Am propus alegerea unui Parlament, alcătuit din două Camere: Camera Deputaţilor şi Senatul; Am propus ca primele alegeri să se organizeze pentru Constituantă; Am propus abrogarea reglementărilor represive din vremea dictaturii şi am lucrat la elaborarea noilor Decrete-legi, inclusiv a celui privind libera circulaţie a cetăţenilor; Am elaborat principiile privind constituirea şi funcţionarea sistemului pluripartit am lucrat la elaborarea reglementărilor juridice privind constituirea partidelor politice.

Toate aceste propuneri au fost discutate în Comisia Constituţională şi aprobate de Comisie. Ele au fost împărţite şi susţinute de Domnul Ion Iliescu şi, apoi, au fost aprobate de Consiliul Frontului Salvării Naţionale”.

”Cine sînt teroriştii ? Şi, în general, dacă au fost sau nu terorişti?”

Acesta este chiar al treilea subtitlu al scrisorii trimise de Mazilu comisiei senatoriale, parte a textului în care relatează punctul său de vedere, în legătură cu subiectul teroriştilor, care a fost multă vreme o obsesie pentru populaţia şi mass-media din România. Mazilu afirma: ”Prima dată, tinerii din Piaţa Palatului, cînd a început canonada, pe la 18.00, -18.15, la 22 decembrie, i-au numit astfel pe cei care trăgeau în popor. Denumirea s-a preluat şi repetat, apoi. Deci, sensul dat atunci teroriştilor viza persoanele care trăgeau în demonstranţi. După datele de care dispuneam atunci, au existat terorişti. Ei erau cei care-i apărau cu fanatism pe cei doi. Tatuarea numelui Ceauşescu pe pieptul unora dintre ei explică aceasta. Ei erau străini. Închişi la culoare, vorbind nu prea bine româneşte. Cel puţin în zece cazuri am fost informat că răniţi fiind, au fost internaţi în spital. Ei erau cei care au ucis tineri militari şi civili pe întuneric în sediul CC în noaptea de 23 spre 24 Decembrie. Între ochi, cu arme speciale.

La o altă întrebare, ”Cine a tras? Armata sau Securitatea?”, Mazilu răspunde tot singur, în scris: ”Şi armata; şi Securitatea. Securitatea (unităţi ale acesteia), mai ales după 22 decembrie. De unde concluzia? Faptul că şi la TV şi la CC se trăgea din locuinţe cu mitraliera, erau neîndoielnic, case conspirative şi de întîlniri... Toate concluziile au dus, atunci, la existenţa unui Plan de Guerilă urbană: simulatoarele în puncte cheie, telefoanele de derutare, foc concentrat în punctele cheie.

Liderii s-au alăturat Revoluţiei, aşa cum au declarat. Unele unităţi şi grupe, NU. La întrebarea ”Cum pot fi aflaţi vinovaţii?”, pe care iarăşi singur şi-o pune, Mazliu răspunde: ”pentru cei de la Armată şi Securitate - prin cooperarea factorilor de decizie din aceste unităţi şi de la Centru. Este o problemă de ore să se afle ce unitate a fost, de pildă, în faţa Sălii Dalles şi a ucis tinerii la orele 17.00, pe 21 Decembrie etc. De asemenea, este o problemă de ore să se afle ce unitate de elită a pătruns în CC la orele 2.00 noaptea la 24 Decembrie. Cîteva dosare se pot încheia imediat: Dosarul martirilor striviţi în după amiaza zilei de 21 Decembrie; Dosarul altor crime comise în după amiaza zilei de 21 Decembrie şi în noaptea de 21 spre 22 Decembrie. Dosarul Valerian Bădoi, prima victimă din după amiaza zilei de 21 Decembrie. Întotdeauna prima victimă este întipărită în memoria individuală şi colectivă. Toţi militarii din acea unitate ştiu cine A TRAS”.

Un alt dosar pe care Mazilu îl vedea rapid investigat a fost dosarul Televiziunii, din 22-24 decembrie. El arăta că studiindu-se ”lista caselor conspirative şi de întîlniri din jurul TV, studiindu-se şi unghiurile de foc, ar dezlega una din cele mai oribile crime din zilele şi nopţile Revoluţiei”. Mai oferea asemenea soluţii punctuale, pentru găsirea celor ce participaseră la acţiunea de Comando din Sediul fostului CC din noaptea de 23 spre 24 decembrie”, de asemenea, prin anchete punctuale socotea că se poate face lumină în ”dosarul Pieţii Palatului, dosarul Academiei militare şi altele - aşa cum le-am prezentat în materialul predat la Procuratură, în ianuarie 1993”.

Cum ştim, asemenea anchete n-au avut loc: în primul rînd, morţii revoluţiei au fost îngropaţi relativ repede şi cei mai mulţi fără să li se facă autopsie, fără să li se extragă proiectilele din corp, fără să se stabilească unghiul din care au fost împuşcaţi – ceea ce a făcut, ulterior, tot mai grea ancheta asupra victimelor, pentru a stabili apoi făptuitorii (dar nu imposibilă, ea fiind realizată ulterior de generalul Dan Voinea).

La finalul scrisorii sale, Dumitru Mazilu adăuga ”două precizări, care se impun neapărat: cînd vorbim de vinovăţii, nu avem dreptul să includem întreaga Armată şi nici Securitatea, în ansamblu. Nu. Au fost unităţi, ofiţeri şi militari care au tras. Lor li s-a dat ORDIN, iar mulţi din cei care le-au executat n-au avut timp să analizeze dacă este corect sau nu. Alţii n-au avut curajul să se opună. Trebuie stabilit cu prioritate cine a dat ordinele ucigaşe. Dacă se merge din treaptă în treaptă se ajunge repede la Comandanţii care au semănat moartea. Apoi, este adevărat că fără ca Armata şi Securitatea, în ansamblu lor, prin ordinile G-lor Guşe şi Vlad, să se fi alăturat Revoluţiei, nu ştim cum ar fi evoluat lucrurile. Nu mă îndoiesc că e adevărat ce se spune: ar fi fost o baie de sînge. Experienţa altor ţări este limpede şi ne obligă la asemenea concluzie”. El adaugă: ”Cînd tunurile sînt îndreptate împotriva mulţimilor neînarmate, curajul multor luptători păleşte, iar masa intră în panică. Rămîn numai cei gata să moară. Şi ei mor cu adevărat”. Aşadar meritul Armatei Române şi a unităţilor Ministerului de Interne care au ales revoluţia este INDISCUTABIL. Adevărul privind răspunderile pentru consecinţele tragice din timpul Revoluţiei trebuie spus. Este timpul. Sînt cîţiva comandanţi de la MApN şi de la Ministerul de Interne într-adevăr vinovaţi. Numele lor este cunoscut şi trebuie adus la cunoştinţa ţării. Nu din dorinţă de răzbunare, ci din nevoia noastră de dreptate”.

Ce a căutat Mazilu pe TAB, în 12 ianuarie? ”Am fost drogat!”

La sfîrşitul memoriului său, Dumitru Mazilu ţine să clarifice episoade controversate din trecutul său şi mai ales momentele de la manifestaţia din 12 ianuarie 1990 cînd, căţărat pe un TAB, a cerut vehement ”moarte securiştilor” şi a obţinut semnarea decretului, abolit a doua zi, de scoatere în afara legii a partidului comunist: ”Cîteva clarificări necesare: N-am fost niciodată anchetator penal. Predînd la Şcoala Ministerului de Interne şi fiind şi director, acum 28 de ani, am fost ofiţer. N-am fost şi nu voi fi vreodată agentul vreunei Puteri străine. Mi-am slujit ţara şi poporul meu şi o voi face, în continuare, pînă în ultima clipă a vieţii.

N-am plătit Piaţa Universităţii, în 1990. Am sfătuit pe toţi cei care m-au consultat în acea perioadă să acţioneze numai prin mijloace paşnice, pentru a-şi promova convingerile. N-am avut nici o legătură cu evenimentele din septembrie 1991. M-au surprins aserţiunile Comisiei Parlamentare care le-a cercetat, aserţiuni care n-au nici o legătură cu realitatea. Este de neînţeles că la protestul ce i l-am adresat nu mi s-a răspuns nici acum.

Acţiunea de la 12 ianuarie 1990 n-am organizat-o eu. După cum am fost informat atunci, grupul iniţial era condus de Dl. Marian Mierlă, pe care nu-l cunoşteam. După cum ştiţi, acţiunea a fost paşnică, pînă la distribuirea băuturilor pe străzile alăturate. Am cerut Ministerului de Interne să stabilească cine a făcut-o. N-am primit răspuns. La a doua mea apariţie în Piaţa Victoriei, cînd am văzut caseta, eu însumi nu m-am recunoscut. Fusesem drogat. Lozincile se strigau de un grup de jos, iar eu le preluam mecanic: „Moarte pentru moarte” „Moarte securiştilor”- erau sloganuri care contraveneau convingerilor mele.

Încă din 1983 - după cum rezultă din documentele ONU - am militat la Comisia Drepturilor Omului pentru abolirea pedepsei cu moartea, mai ales în cazurile condamnărilor politice. Înaintea Anului Nou 1990, am trimis propunerea Dlui Iliescu, pentru abolirea pedepsei cu moartea. Dînsul acceptase propunerea, văzînd şi opiniile organizaţiei „Amnesty Internaţional”.

Dumitru Mazilu, fost ofiter de Securitate şi director al Şcolii de la Băneasa, a plecat, mai precis, a fost demis din această funcţie, iar succesorul său a fost Iulian Vlad, cel care, pe 20 decembrie seara, a semnat ordinul de arestare a lui Mazilu, deşi a negat acest lucru ulterior, dînd vina pe adjunctul său, Aristotel Stamatoiu. Iulian Vlad i-a purtat veşnic ranchiună lui Dumitru Mazilu, pentru episodul din 12 ianuarie, pe care l-a judecat, în urmă cu cîţiva ani, astfel: ”Apoi a urcat pe un tanc Mazilu şi a strigat: Îl vreţi pe Iliescu jos? Atunci jos Iliescu! şi Moarte securiştilor! Seara, îşi dă demisia din toate funcţiile politice şi, după două săptămâni, îşi anunţă retragerea din viaţa publică. Retragerea e un fel de a spune, pentru că este menţinut în mai multe funcţii. Acum, la 84 de ani, este profesor la o universitate particulară”. Personaj controversat şi contradictoriu, socotit probabil şi din acest motiv inclusiv instabil psihic, Dumitru Mazilu este, cu toate ezitările sale, din pricina unui ”trecut încărcat”, o sursă credibilă în restabilrea adevărului despre Revoluţie, pentru simplul motiv că n-a avut loc, pînă la urmă, în niciuna dintre tabere.