ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: Dumitru Şteanţă, ”partizanul” care a cîştigat milioane din ”rezistenţa anticomunistă” pe hîrtie şi a dus la pierzanie zeci de oameni

”Nu vei, schimba dumneata, tinere, niciodată ordinea din România!”

Dumitru Şteanţă participase, ce e drept, la începutul verii anului 1945 la o şedinţă de constituire a organizaţiei ”Haiducii lui Avram Iancu”, într-o casă dintr-un sat năsăudean, alături de Gavrilă Olteanu, fostul său comandat din Batalionul ”Iuliu Maniu”, acum fugar ca şi el şi un anume ”doctor Gherman”. După şedinţă, a început să bată ţara, împărţind manifeste în numele ”orgnizaţiei”, pe care le multiplicase la o tipografie din Vatra Dornei. Între timp, Olteanu a fost arestat şi s-a sinucis în arest, cu o pastilă de cianură cusută în haină – ceea ce nu l-a împiedicat pe Şteanţă să-şi continue acţiunea, de a căuta sprijin pentru o organizaţie care se născuse moartă. A constatat că lumea îl crede şi îl ajută, socotind că ajută o ”cauză patriotică”, de luptă pentru eliberarea ţării de sub bolşevism.

Era o iluzie, în care oamenii credeau pentru că aveau nevoie să creadă, în acele timpuri în care orizontul se îngusta, spre o singură cale: ”dictatura proletariatului”. Reuşind în cele din urmă să ajungă chiar la generalul Aurel Aldea, a reuşit ulterior să-şi procure inclusiv o uniformă militară. După cum scria un amplu raport al Securităţii din septembrie 1956, an în care Şteanţă se afla într-o celulă din Aiud, document care-i reconstituia peregrinările, ”hainele militare cu însemnele gradului de sublocotenent şi le-a procurat de la Alexandrescu Ioan, iar ordinul de serviciu printr-un ostaş de la serviciul geografic militar”, beneficiind de sprijinul generalului Aldea. Astfel ”înarmat”, avînd asupra sa şi o sumă de manifeste semnate ”Haiducii lui Avram Iancu”, în care se consemna un ”plan de luptă nr.1” din 15 iulie 1945, care preconiza paşii eliberării de sub Armata Roşie ocupantă, continua să bată ţara, în căutarea ”sprijinului” pentru organizaţia-fantomă. A primit în această perioadă bani de la Toader Todoaşcă, Ioan Alexandrescu şi Gheorghe Kintescu, precum şi de la Alexandru Todea, preot din Reghin – viitorul cardinal, dar şi de la mulţi alţii.

Documentul citat îi relevă pe cei mai importanţi oameni contactaţi de Şteanţă şi arăta că acesta ”a luat contact cu Virgil Negrescu, căruia i-a dat manifeste, i-a vorbit despre organizaţia Haiducii lui Avram Iancu şi a făcut schimb de informaţii cu el şi care a promis că, în caz de concentrare (pentru începerea luptei de eliberare – n.n.) se va putea conta pe el cu oamenii lui, cît şi cu materiaele explosive, cu care va fi dotat în unitatea de geniu din care face parte”. Dumitru Şteanţă s-a mulţumit, pînă una-alta, cu un ”ajutor financiar” de 5.000 de lei. Cu această ocazie, a cunoscut-o pe ”Tony”, doamna Tonegaru, care la rîndul ei se recomanda drept ”reprezentantă” a generalului Rădescu, aflat în exil. ”Prin doamna Tonegaru a cunoscut pe doamna Ungureanu, căreia la 29 august 1945 i-a predat manifeste, apoi pe farmacista Teodora Ionescu de la Spitalul Militar Regina Elisabeta, căreia în două rînduri i-a lăsat manifeste şi au avut întîlniri în oraş. L-a vizitat pe Anghel Capră, ducîndu-i o scrisoare de la Gavrilă Olteanu, pentru care a primit 56.000 de lei. În casa lui Anghel Capră a cunoscut pe Ivaşcu Ion şi Radu Portocală (lider liberal – n.n.). De cîte ori venea, arăta mamfeste şi, fără ştirea lui Anghel Capră, în casa acestuia a depus întreg materialul (teancurile cu manifeste, pe care le tipărise clandestine, la Năsăud şi Vatra Dornei, cu un an înainte – n.n.). ”Cu ocazia acestor vizite, prin inginerul Bălan Sache Iuliu l-a cunoscut pe losif Pasarou, i-a vorbit despre organizaţia Haiducii lui Avram Iancu, i-a lăsat manifeste şi i-a cerut sprijin material, pentru care însă a fost amînat”.

Înarmat cu o carte de vizită de la liderul PNL Valer Roman, Şteanţă a încercat să pătrundă cît mai sus în cercurile liberale, solicitînd sprijin material. A încercat să se prezinte lui Onu Brătianu, dar acesta lipsea de acasă, drept care s-a dus la Gheorghe Brătianu, dar prudent, ”acesta nu s-a pronunţat dacă lupta lor este bună sau rea, însă i-a spus că PNL este un partid legal, nu se amestecă în acţiuni subversive, fiindcă ar avea de suferit şi că ei duc altfel lupta pentru ţară”. La ieşirea de la Brătianu, cel care-l adusese la partid, Radu Vîlsănescu, l-a prezentat lui Mihai Fărcăşanu, ”care s-a arătat entuziasmat de manifeste, s-a declarat de acord, i-a cerut detalii tehnice depre organizare şi a primit 20-30 manifeste”.

Pînă atunci, ”întreprinderea” lui Dumitru Şteanţă se bucurase de cele mai multe ori, de succes.  Chiar dacă uneori pleca doar cu promisiuni, recomandat din om în om, ajungea şi la unii dintre cei dispuşi să plătească ”pentru cauză”: ”Îndeplinind funcţia de curier, a vizitat oraşele Arad, Cluj, Timişoara, Sibiu, Braşov, Tîrgu Mureş, Brad, unde a luat contact cu diferite persoane, care-i fuseseră recomandate de Gavrilă Olteanu, de generalul Aldea şi altele, căutînd sprijin. La Cluj a luat contact cu generalul Moşoiu Gheorghe. La 1 noiembrie 1945 i-a vorbit despre organizarea Haiducilor lui Avram Iancu şi Gavilă Olteanu, i-a predat planul de luptă, dar generalul Moşoiu i-a răspuns: Nu vei, schimba dumneata, tinere, niciodată ordinea din România. Dar şi-a expimat dorinţa de a-l vedea pe Gavilă Olteanu”, cînd Şteanţă i-a repetat că este recomandat de generalul Aldea. ”A mai vizitat pe generalul Moşoiu Gheorghe în februarie 1946, stabilind că, arunci cînd generalul Aldea va trebui să facă legătura cu Haiducii lui Avram Iancu, va da o telegramă generalului Moşoiu Gheorghe, cu textul Să vină ordonanţa la Bucureşti. La întrevederea din martie 1946 i-a cerut armament. Generalul i-a răspuns că nu-i poate da din depozitele armatei, dar s-a hotărît ca, cu ocazia unei inspecţii, să ia contact cu Gavrilă Olteanu, stabllind adresele oamenilor de legătură”. Astfel, şi prudentul general Moşoiu a fost atras în complot – fapt pe care avea să-l plătească scump. 

Lupta anticomunistă ”pe bază de cotizaţie”

În plasa lui Şteanţă au mai căzut mulţi alţii. ”La generalul Moşoiu, a cunoscut pe Smaranda Brăescu, căreia i-a vorbit despre organizarea Haiducilor lui Avram Iancu, i-a dat 200 manifeste pentru Capitală, iar aceasta i-a spus că o va găsi la Ella Negruzzi şi i-a promis sprijin material. La Timişoara în noiembrie 1945 l-a vizitat pe episcopul Vasile Lăzărescu, căruia i-a lăsat 10 manifeste”. Episcopul a fost închis apoi la Cernica, unde avea să moară, în condiţii socotite suspecte, în februarie 1969. Înalta faţă bisericească îl îndrumase la un medic, căruia Şteanţă ”i-a vorbit despre oragnizaţie, i-a dat o serie de manifeste, primind 70.000 de lei”.

Reorientat spre înaltele feţe bisericeşti, Dumitru Şteanţă şi-a continuat peregrinările. Nu întodeauna cu succes. ”La Sibiu a vizitat pe I.P.S. Mitropolitul Nicolae Bălan, dîndu-i prin secretarul acestuia dosarul organizaţiei, dar i s-a restituit, spunîndu-i-se că mitropolitul nu-l poate primi”. De fapt, oamenii deveniseră circumspecţi, pe măsură ce represiunea anticomunistă se înteţea. Se temeau, pe bună dreptate, de provocări. ”La Arad, a luat contact cu colonelul Neferu, recomandat de generalul Aldea, dar acesta a refuzat să stea de vorbă cu el”. Cu toate acestea, bani continuau să ”pice”: ”La Braşov, a vizitat pe Valer Roman, i-a predat cîteva manifeste, a primit de la acesta 50.OOO lei, l-a îndemnat să continue lupta, să constituie echipe de şoc pentru alegeri şi l-a recomandat Iui Radu Vîlsănescu”, iar acesta din urmă ”i-a mai promis sprijin material şi l-a recomandat un avocat la Dej, pentru organizarea judeţului Someş”. Dar Şteanţă n-avea de gînd să se ocupe cu aşa ceva.

A încercat să-i atragă de partea lui şi pe legionari, cărora le-a soliciat ajutorul, cunoscînd cîţiva lideri locali ai mişcării la Brad, Arad şi Cluj. Fără succes, însă: aceştia l-au ”mirosit”, i-au făcut formal promisiuni, dar ”n-au dat urmare cererilor lui”. La fel de prudent s-a arătat şi liderul ţărănist Ilie Lazăr, după cum se arătase şi Iuliu Maniu: ”la 9 mai 1946, a luat legătura cu Ilie Lazăr, care a refuzat să-l primească, nefiind recomandat”. Dar Şteanţă a aflat că Ilie Lazăr ”a trimis lui Gavrilă Olteanu 500.OOO lei pentru doamna Elvira Olteanu”, în beneficiul ”organizaţiei”.

În septembrie 1945, Dumitru Şteanţă luase contact cu generalul Aurel Aldea, ”căruia i-a expus planul de luptă al Haiducilor lui Avram Iancu, i-a cerut fonduri şi armament. Generalul Aldea a recomandat ca organizaţia să se limiteze la zona Ardealului, i-a dat o listă cu ofiţeri (în general, ofiţeri superiori) pe care se poate conta şi în chestiunea armamentui şi a fondurilor, a spus că o va rezolva, la momentul oportun”. Dar Şteanţă se grăbea: ”la a doua vizită, i-a spus generalului că Haiducii lui Avram Iancu sînt nevoiţi să înceteze lupta”, din lipsa resurselor. Stratagema a avut success. ”Generalul Aldea Aurel i-a spus că va face toate eforturile, iar în martie 1946 i-a predat 500 OOO lei, în afară de alţi 300.OOO lei, daţi anterior”.

Mulţumit, Şteanţă i-a relatat generalului întrevederea avută cu generalul Moşoiu. Ulterior, Aurel Aldea a mai trimis doi emisari la Şteanţă, cu bani şi promisiuni de sprijin, dîndu-i şi indicaţii de înglobare a ”organizaţiei” în cadrul mai larg al ”Mişcării Naţionale de Rezistenţă”, ”fiindcă războiul ruso-anglo-american este iminent” şi i s-a cerut, în schimb, ca ”pînă la 20 iunie 1946 să raporteze care sînt poienele bune pentru teren de aterizare, în munţii Tarcău şi Ceahlău” şi să inventarieze obiectivele militare şi civile de interes, din zonă. Lucru pe care Dumitru Şteanţă n-avea, fireşte, de gînd să-l întreprindă.

La două luni după această întrevedere, Şteanţă a fost arestat, cu concursul unuia dintre ”liderii” cu care pusese, alături de Gavrilă Olteanu, bazele organizaţiei ”Haiducii lui Avram Iancu”. ”Doctorul Gherman” era în realitate comisarul Nicolae Oncescu, agent acoperit al Siguranţei, care s-a ”predat” autorităţilor la 3 mai 1946. Curînd, a fost arestat şi studentul-hoinar. La percheziţie, asupra lui Dumitru Şteanţă s-a găsit un chitanţier, al cărui conţinut a fost inventariat. În afară de sumele deja menţionate, figurau şi alte donaţii, pînă la totalul sumei de 15.335.OOO lei. Nu era o sumă mare pentru o organizaţie, în condiţiile inflaţiei de atunci, dar era mare pentru un singur om. Cum remarca regretatul istoric Mihai Pelin, care a scris despre acest ”caz Şteanţă”, ”toate sumele proveneau de la oameni care preferau să lupte împotriva comunismului pe bază de cotizaţii, nu cu arma în mînă” – slăbiciunea, în sine, a acestei ”Mişcări Naţionale de Rezistenţă”, anihilată din faşă. Securitatea a rămas, pînă în februarie 1948, să caute ”imensele depozite de armament” constituite prin sprijinul primit de Şteanţă, dar fără a le găsi vreodată, pentru simplul motiv că n-au existat.

Dar zeci, poate sute de persoane dintre cele implicate direct, sau indirect în acţiunile lui Dumitru Şteanţă (prin aceea că au ajuns ulterior în posesia unora din manifestele cu care umbla fostul student prin ţară), au fost arestate şi cercetate (în frunte cu generalul Aldea) şi au fost condamnate la sute de ani de detenţie. Dar, cum am spus, niciun ”depozit de armament” n-a fost găsit, nicio ”bază de luptă” sau ”grup de partizani” din ”Haiducii lui Avram Iancu” n-a fost identificat.

Dintre cei cu care Dumitru Şteanţă a intrat în contact, pentru a-i sprijini ”organizaţia”, unii au avut o soartă tragică. Generalul Aurel Aldea, născut la 28 martie 1887, la Slatina, fiul lui Emanoil şi al Paraschivei a decedat la 17 octombrie 1949, în penitenciarul Aiud; Radu Portocală, născut la 12 iulie 1888 la Brăneşti, Brăila, a decedat la 13 aprilie 1952, în penitenciarul Sighet; Anghel Capră, născut la 2 iuite 1881, fiul lui Nicolae şi al Ecaterinei, a decedat la 13 mai 1948, în penitenciarul Turnu Măgurele; Toader Todoaşcă a decedat în 1952 în penitenciarul din Gherla, Nicolae Alexandrescu, născut la 18 octombrie 1897 la Constanţa, fiul lui Ştefan şi al Stelianei, a decedat la 13 noiembrie 1951, în penitenciarul Aiud, Gheorghe Kintescu, născut la 12 mai 1901 la Craiova, fiul lui Mihail şi Zoia, a decedat în detenţie, la 1 aprilie 1948. Şirul e mult mai lung…

Dumitru Şteanţă a fost judecat într-o cauză transformată propagandistc în aşa-zisul ”proces al Sumanelor Negre”. Iuliu Maniu a fost citat la proces şi a declarat că nu l-a văzut niciodată şi că nu l-a cunoscut pe Şteanţă. Fie că nu-şi amintea, fie că nu voia să fie asociat, în vreun fel, cu acest escroc, care a produs atîtea victime şi a aruncat în derizoriu rezistenţa anticomunistă, oferind pe tavă poliţiei politice pretexte perfecte, pentru represiune. Şteanţă a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă la 18 noiembrie 1946, dar a fost eliberat prin Decretul 5763 din 4 ianuarie 1963, printre primii deţinuţi politici beneficiari ai graţierilor. Trecuse prin majoritatea închisorilor din România, într-un periplu la fel ca şi în libertate – din simplul motiv că acceptase, de la bun început, să colaboreze cu temnicerii şi cu Securitatea, fiind utilizat ca informator de celulă, fiind trimis acolo unde era nevoie de ”serviciile” lui.

Curînd, i s-a dus vestea. Cicerone Ioniţoiu, care l-a cunoscut la Baia Sprie, scria despre el: ”Informatorii administraţiei din rîndul deţinuţilor erau cunoscuţi şi izolaţi. Printre ei s-au numărat Petrescu Ion, fost căpitan de jandarmi şi Şteanţă Dumitru, fost student condamnat în Sumanele Negre. Amîndoi, pe unde au trecut, au făcut numai rău şi nimeni nu-i poate uita”.

Dumitru Şteanţă a încercat zadarnic să-şi facă un nume, după 1989. Supravieţuiseră prea mulţi dintre cei turnaţi de el în închisoare, ori dintre ”veteranii” ţărănişti şi liberali, care-i cunoşteau bine rolul nefast în întemniţarea unora dintre liderii lor. În 2007, i-a fost publicat un volum de memorii, intitulat ”Am luptat în Sumanele Negre”, dar care nu s-a bucurat de vreun ecou. Singura sa fotografie se găseşte pe coperta a patra a cărţii publicate, încă ”în stoc” pe internet, la 15 ani de la apariţie. A murit la finele aceluiaşi an, în anonimat, la 21 decembrie 2007 şi a fost înmormîntat în Cimitirul Străuleşti II din Bucureşti, la parcela 48, în locul 447. Ca semn al faptului că nu numai istoria nu iartă, ci nici judecata divină.