ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Execuţia Ceauşeştilor de Crăciun, păcatul originar al ”revoluţiei confiscate”

Brucan: ”Pot să spun cinstit că nu aveam nici o îndoială asupra sentinţei”

Marţi, pe 8 februarie 1991, politologul Silviu Brucan, socotit de mulţi o eminenţă cenuşie, strateg aflat în spatele lui Ion Iilescu în zilele Revoluţiei, a apărut în faţa Comisiei Senatoriale de anchetă a evenimentelor din Decembrie 1989. Între altele, el a explicat necesitatea executării soţilor Ceauşescu. A relatat că, cu o zi înainte, pe data de 24 decembrie 1989, a avut o zi lungă, în care i-a propus lui Iliescu şi a obţinut o confruntare a liderilor militari, dar şi ai Securităţii. Au cerut rapoarte de la Guşe, pe care Brucan îl ştia ca vinovat de sîngele vărsat la Timişoara, dar şi de la Iulian Vlad, pe care-l ştia de şef al Securităţii, de la care avusese multe de îndurat.

Ambii generali, ambii foşti membri ai CC-ului şi pe care Brucan îi bănuia de un joc dublu au avut parte de reproşuri, pentru că nu-şi pot îndeplini atribuţiile. Brucan i-a aruncat în faţă lui Iulian Vlad lipsa de fermitate cu care s-a adresat securiştilor, în cererea de a depune armele şi a fi de partea revoluţiei, preferînd mai degrabă un expozeu politic. Spiritele s-au încins şi situaţia nu părea deloc roză. Canonadele de pe străzi nu conteneau şi victime se anunţau de peste tot, chiar şi în oraşe mici, unde se împărţiseră arme populaţiei. ”Vînătoarea de terorişti” făcea, pînă una-alta, sute de victime zilnic, în populaţia paşnică. Militarii erau şi ei depăşiţi de situaţie, nefiind educaţi şi pregătiţi pentru o luptă de tipul gherilelor urbane. După şedinţa cu militarii, civili au continuat discuţiile, pînă trîrziu în noapte.

”În acea noapte (de 24 decembrie – n.n.) a fost noaptea în care s-a hotărît schimbarea (sic!) lui Ceauşescu. Iliescu, Roman, Voican, Stănculescu, eu am fost sigur de faţă, de alţii nu-mi aduc aminte. Eram sub impresia raportului lui Guşe, făcut asupra situaţiei militare. Aveam informaţii că se pregăteşte eliberarea soţilor Ceauşescu, că se trage asupra unităţii de la Tîrgovişte, că se concentrează trupe în zonă. Eram convins că dacă Ceauşescu este eliberat şi se pune în fruntea unor trupe, atunci va fi adevărat măcel. Iliescu a fost de acord, fără să fie ferm şi hotărît în această acţiune, ceea ce e caracteristic personalităţii lui.

Stănculescu era categoric pentru execuţie. În zilele alea, Stănculescu era omul nostru militar de bază. Aşa de categoric a făcut stînga-împrejur, încît ne- a inspirat încredere. Contam mai mult pe el, decît pe Militaru. Povestea lui a fost că Ceauşescu l-a numit dimineaţa Ministrul Apărării şi Iliescu a vrut să-l numească seara şi eu m-am opus. De aceea, provizoriu, a fost pus Militaru. Noi, cei care într-o formă sau alta ne-am opus lui Ceauşescu, am considerat că soluţia este schimbarea lui Ceauşescu cu Iliescu. Noi gîndeam la perfecţionarea sistemului socialist şi pentru aceasta Iliescu ni se părea omul potrivit. Eu ştiam exact limitele lui, adică noi politologii numim aceasta: nu poate ieşi din cadrul sistemului”.

Fără îndoială, decizia lor nu era uşor de luat: era vorba, în ultimă instanţă, de un asasinat poitic, pe care trebuiau cumva să-l îmbrace într-o haină juridică, cît de sumară. Nicolae şi Elena Ceauşescu nu puteau fi ucişi, pur şi simplu. ”Am purtat o discuţie lungă cu argumente politice, juridice, militare. Pot să spun cinstit că nu aveam nici o îndoială asupra sentinţei. Considerentele militare au prevelat în luarea hotărîrii, considerînd că teroriştii acţionează în speranţa că Ceauşescu va veni la putere şi că sînt o serie de generali loiali care au sub comandă mari unităţi militare, care în situaţia eliberării lui Ceauşescu, ei sînt în stare să tragă în popor. Deci tuturor acestora am vrut să le luăm orice speranţă. Informaţiile şi starea de spirit în care am fost au justificat hotărîrea luată. Nimeni nu s-a opus. După execuţia prezentată la TV, luptele au încetat”.

Ceea ce nu au luat în calcul Brucan, Voican Voiculescu, Iliescu, Stănculescu şi ceilalţi şi nici măcar nu s-a adus vorba despre asta era că execuţia urma să aibă loc chiar de Crăciun – pe niciunul din participanţii la întîlnire nu i-a tulburat asta. Motivul este unul simplu. Toţi erau comunişti, atei, n-aveau nicio srîngere de inimă faţă de faptul că această vărsare de sînge se va petrece chiar într-o zi de sărbătoare sacră la români, ziua Naşterii Mîntuitorului. 

”Ceauşescu a spus că unul din trădători e în sală şi s-a uitat fix la Stănculescu”      

După ce a făcut stînga-mprejur de la şedinţa cu liderii politici, generalul Stănculescu a început să împartă ordine, cu operativitate. El e cel care a organizat întreaga desfăşurare de forţe la Tîrgovişte, cît şi procesul. Pentru organizarea simulacrului juridic care avea să mascheze o execuţie sumară, l-a însărcinat pe colonelul Mugurel Florescu, consilier juridic la departamentul condus de Stănculescu în MApN, iar acesta a apelat la colonelul Popa Gică, preşedintele Tribunalului Militar şi la un căpitan procuror, Dan Voinea, găsit la Procuratura Generală. Popa Gică ”a făcut rost” de avocaţi.

Voinea mărturiseşte că ”Popa Gică a spus că este un decret de constituire a tribunalului militar extraordinar semnat de preşedintele FSN- Ion Iliescu. Am înjghebat un dosar. Aveam două din stenogramele şedinţelor CpEx, găsite la C.C., atunci ne-am dus pe infracţiunea de genocid. Cifra de 60 000 morţi a apărut în presă, s-a dat şi la radio, se vedea ca bună, n-a verificat-o nimeni, noi în rechizitoriu am luat-o din mas-media. În întocmirea rechizitoriului, scris de mine de mînă, m-am consultat cu Popa Gică, preşedintele completului de judecată”, ceea ce e total inadecvat pentru un proces, dar nu mai era cazul de scrupule procedurale, ordinul era străveziu: ”cei care ne-au spus despre ce-i vorba ne-a spus generalul Stănculescu şi Gelu Voican Voiculescu. Pe la prînz, în 25 decembrie, s-a hotărît să mergem la Tîrgovişte, acolo a durat procesul o oră, seara ne-am întors”.

Generalul Stănculescu s-a ocupat de tot ceea ce însemna organizarea simulacrului de proces. A sunat la Boteni, la Unitatea specială de Paraşutişti, unde a trasmis ordine precise. Locotenent-colonel Ionel Boeriu, şeful apărării antiaeriene a Brigăzii 2 paraşutişti a primit în 25 decembrie la ora 8 o misiune specială: ”în 25 dec. ora 8 cadrele rămase la Boteni au fost adunate, s-a spus cine vrea să participe la o misiune (luptă cu teroriştii). Am rămas 8, ne-a îmbarcat pe 2 elicoptere, am ajuns la stadionul Steaua, am aşteptat. A apărut un tovarăş general (Stănculescu) cu procurorii şi judecătorii militari, ne-am îmbarcat. Am recunoscut Mînăstirea Dealu, mi-am dat seama că mergem la Tîrgovişte.

Am coborît în cazarmă pe platou, a venit un transportor, a coborît Stănculescu, a venit Kemenici (comandantul unităţii de la Tîrgovişte unde erau reţinuţi Ceauşeştii – n.n.), au discutat, atunci ni s-a făcut semn să coborîm şi noi. Am intrat în comandament. După ora 10 a venit generalul Stănculescu, mi-a spus personal de ce sîntem acolo; sînt prinşi soţii Ceauşescu, va avea loc un proces, noi să asigurăm paza, Şi dacă sentinţa va fi de condamnare la moarte, tot noi trebuie să-i executăm. Mi-a spus că dacă cineva încearcă să-i salveze pe cei 2 sau cazarma va fi atacată, eu să-i împuşc pe cei doi. Apoi s-a stabilit locul unde trebuie să fie executaţi- au apărut discuţii pe această temă, între general şi Kemenici”.

Suspiciunile se transformau în accese de paranoia, în acele momente în care tensiunea atinsese paroxismul: ”fostul C.I-st şi ofiţerul de securitate Dinu (de la Securitatea din Tîrgovişte – n.n.) erau pe culoare. Stănculescu mi-a cerut să pun un om să-i supravegheze pe cei doi”. Da, Securitatea o fi ea de partea Armatei şi a Revoluţiei, dar cine ştie? ”Generalul a mai cerut doi oameni, care să-l însoţească tot timpul. Apoi s-a desemnat plutonul de execuţie din trei oameni, eu şi încă doi - cei doi desemnaţi pentru însoţirea lui Stănculescu. Apoi Stănculescu m-a trimis să-i preiau, pe rînd, pe cei doi din transportor, să-i duc unde era sala medicală şi unde se ţinea apoi procesul, să fiu politicos cu ei, să nu-i bruschez, să nu-i lovesc.

În timpul procesului eram în sală, în spatele avocaţilor. Dan Voinea are o casetă din Franţa cu dezbaterile, care e completă, şi eu am avut una din Danemarca, aproape completă: pentru că în noaptea de 22 caseta a fost vîndută, s-ar putea chiar de către Sergiu Nicolaescu, pentru că la televiziune s-a făcut treaba”. Cît despre proces, colonelul Boeriu spunea: ”ce s-a întîmplat acolo mi se pare normal. Dan Voinea l-a întrebat pe Ceauşescu dacă-i paranoic. A refuzat şi l-a ameninţat pe Dan Voinea, pentru această întrebare. La un moment dat Ceauşescu a spus că unul din trădători e în sală şi s-a uitat fix la Stănculescu. S-a terminat procesul. Judecătorii s-au retras la deliberare, ce a durat puţin. Între timp Mugurel Florescu a încercat să vorbească cu ei, că de ce n-au spus unde sînt conturile secrete, dar au negat existenţa vreunui cont Apoi am rămas singur cu ei, a venit un locotenent care mi-a spus să-i scot pe rînd, să-i execut. Soţii au protestat vehement că vor să moară împreună”.

Era ora două, trecuse cu puţin de prînz, Ceauşeştii îşi trăiau ultimele minute de viaţă.

”Coletele”

Colonelul Cristian Ioan Mateiciuc Ioan a fost pilotul elicopterului care a adus la Bucureşti cadavrele soţilor Ceauşescu. Audiat la Comisie, le-a numit tot timpul, cît a vorbit, impersonal, ”colete”. El a declarat: ”După execuţia cuplului, foile de cort cu cadavrele au fost puse în PUMA mea. Am spus generalului Stănculescu că nu ne ajunge combustibilul, să coborîm la Boteni să facem alimentarea. Am alimentat la Boteni şi apoi am plecat şi aterizat pe Ghencea, la ora 16.30. S-a debarcat personalul, a venit maşina, un mic ARO, pasagerii au plecat, Stănculescu ne-a spus să aşteptăm, că va veni o salvare, vor lua coletele. Am aşteptat dar salvarea n-a venit, se lăsa întunericul, atunci am spus mecanicilor să dea jos coletele, să plecăm, pentru că se întunecă. Am luat hotărîrea să nu rămînem peste noapte acolo. Atunci coletele le-am dat în primire unui locotenent, ce era de pază acolo. Iniţial am vrut să urcăm coletele înapoi în elicopter, dar nimeni n-a mai vrut să pună mîna pe ele (erau îmbibate de sînge).

Am plecat acasă la unitate. Apoi Stănculescu a telefonat şefului unităţii, să ne întrebe de colete. Noi i-am spus că le-am lăsat lîngă pista de beton. Am primit ordin, ca întregul echipaj să se prezinte la Ministerul Apărării Naţionale, dimineaţa la ora 7. Ne-am prezentat, Stănculescu ne-a luat, ne-am dus la Ghencea, acolo am aflat că s-au găsit coletele. Cred că toată noaptea n-au fost mişcate, un picior era dezmembrat. A venit o sanitară şi coletele au fost duse la Spitalul Militar. Am plecat înapoi la unitate”.

Ultimele zile ale Ceauşeştilor au fost stranii, dar la fel de stranii au fost şi orele care au urmat execuţiei lor: trupurile lor au rămas pe stadionul Ghencea, acolo unde cu cîţiva ani în urmă numele lui Ceauşescu era scris, în defilări imense, după modelul coreean, cu trupuri de tineri. Singure în noapte, cadavrele celor doi încheiau o pagină cenuşie şi tragică a istoriei, cu un episod sîngeros, pentru a deschide o altă pagină, aflată sub pecetea unei execuţii care, cu toate că s-a săvîrşit de Crăciun, nu ne-a întristat, ci ne-a bucurat. Se încheia o epocă printr-o vărsare de sînge, într-o zi sfîntă: nimic nu ne mai putea întoarce din drum, şi de atunci încoace ne-am urmat calea, amestecînd deseori raţiunea cu nostalgia.