ISTORIA FĂRĂ PERDEA, Marius Oprea. ”Experimentul Dobrogea”: ca şi colectivizarea, desfiinţarea mînăstirilor a început în 1959 doar într-o regiune, spre a se ”studia impactul”

Un raport din 1958 privea o propunere practică de închidere a lăcaşurilor de rugăciune din Dobrogea. Ţinutul dintre Dunăre şi Mare a fost ţinta unui experiment al Securităţii, pentru a planifica ulterior în întreaga ţară modul în care va decurge desfiinţarea lăcaşelor de cult şi rugăciune, fără nicio împotrivire şi tensiuni create de clerici şi credincioşi. ”Experimentul Dobrogea”, derulat din primele zile ale anului 1959, a fost extins apoi în întreaga ţară. 

Se planificase să mai vieţuiască în mînăstiri cel mult 1.400 de călugări

Planul autorităţilor comuniste, de ”lichidare” a vieţii monahale din România Populară, pus la punct la finele anilor ’50 şi începutul deceniului şase, prevedea închiderea unui număr cît mai mare de mînăstiri şi scoaterea, din cele rămase, a celei mai mari părţi a monahilor. La 31 martie 1960 mai funcţionau 132 mînăstiri. În final, Securitatea estima că a reuşit desfiin­ţarea a 92 de mînăstiri şi că, din cei 6.014 monahi şi monahii vieţuitori în mînăstiri la 1 ianuarie 1959, după toate măsurile aplicate, urmau să rămînă cel mult 1.400. Potrivit documentelor, numărul monahilor ”scoşi” a fost de 4.750.

Măsura a întîmpinat constant împotrivirea Patriarhului, în diferite forme, la aplicarea acţiunilor întreprinse de Securitate. Cînd Sinodul BOR a acceptat cererea autorităţilor comuniste de închidere a mînăstirilor, Iustinian Marina şi-a manifestat deschis intenţia de a nu recunoaşte hotărîrea Sinodului, explicînd-o ca fiind o măsură a statului, nu a Bisericii şi contravenind regulilor canonice; pe unii călugări care urmau să plece din monahism i-a îndemnat să facă cereri să rămînă pe mai departe în mînăstiri, cereri pe care le-a aprobat personal. ”Drept urmare”, se consemna într-un do­cu­ment al Internelor, ”un număr însemnat de călu­gări care părăsiseră viaţa monahală au revenit în mînăstiri, necesitînd în multe cazuri intervenţia organelor MAI”.

Închiderea mînăstirilor a început din primele zile ale anului 1959, prin punerea la punct a planului complex de măsuri, care avea să fie ”experimentat” mai întîi într-o zonă anume a ţării. La nivel central, după propunerile însuşite din teritoriu, Securitatea a aprobat ca Dobrogea să devină acest spaţiu de desfăşurare practică a măsurilor pentru închiderea mînăstirilor.

Ele urmau mai mulţi paşi, propuşi de Direcţia Regională de Securitate Constanţa: ”în ceea ce priveşte scoaterea din mînăstire a personalului existent”, urma să se procedeze prin scoaterea dintr-o mînăstire a unui număr de călugări, cei de pînă la etatea de 40 de ani, ”care au posibilităţi de întreţinere în viaţa civilă şi sînt capabili de muncă”. În etapa a doua urmau cei între 40 şi 65 de ani, iar apoi restul, cei prea bătrîni şi neputincioşi ”vor fi mutaţi la alte mînăstiri din ţară”. Acţiunea, care avea să înceapă în Dobrogea, urma să se desfăşoare gradual: ”Pentru a nu crea o stare de spirit nefavorabilă, propunem ca, în prima etapă, să se înceapă cu mînăstirile ortodoxe Cocoşu, Cilic Dere şi schitul din Techirghiol, apoi, în a doua etapă să se treacă la mînăstirile Saon şi Dervent, iar în a treia etapă vor fi mînăstirile de rit vechi lipovenesc Uspenia şi Ovidenia”.

Planul a fost aprobat la Bucureşti, de ministrul de interne Alexandru Drăghici.

Propunerile aparţineau şefului direcţiei regionale de Securitate Constanţa, locotenent‑colonelul Ion Bolintineanu. L‑am cunoscut pe acest om, mărunţel şi jovial, ajuns ulterior şeful Securităţii din Braşov, prin 1991: se inaugura în curtea Serviciului Român de Informaţii un monument pentru doi dintre ofiţerii fostei Securităţi, ucişi în decembrie 1989. Mi‑a părut chiar simpatic atunci.  Documentul citat mai sus l‑am găsit mult mai tîrziu. Bolintineanu a fost de fapt ofiţerul care a elaborat şi a urmărit implementarea ”planului Dobrogea”, de lichidare a vieţii monahale în zonă.

În 31 ianuarie 1959, Securitatea din Constanţa răspundea ”la ordinul dumneavoastră din 29 decembrie 1958, cu întocmirea unei situaţii a mînăstirilor din regiunea Constanţa” şi raporta că în raza regiunii existau un număr de 6 mînăstiri şi un schit, dintre care 3 mînăstiri de călugări şi 3 mînăstiri şi un schit de maici, totalizînd un număr de 349 suflete, ”dintre care 78 bărbaţi şi 271 femei, pe toate mînăstirile existente din regiune”. Mînăstirile sînt apoi prezentate în detaliu.

Pe lîngă lichidarea ”misticismului”, s-a urmărit însuşirea bunurilor mînăstireşti

Prima şi cea mai importantă mînăstire din Regiunea Dobrogea era socotită Mînăstirea Cocoşu, din comuna Niculiţel, care ”are un număr de 38 călugări. Această mînăstire a fost înfiinţată în anul 1833 de nişte călugări cu firman turcesc, pe baza aprobării de la sultanul din Constantinopol. Mînăstirea nu este monument istoric. Suprafaţa acestei mînăstiri este de 130 camere, în care sînt 38 de călugări. Menţionăm că în numărul camerelor se include şi noua clădire (48 camere), construită în cursul anului 1958, aflîndu-se terminată, în afară de tencuiala interioară si exterioară şi mobilierul necesar. Baza materială a mînăstirii este formată din 37 ha teren arabil, 4 cai, 4 boi, 84 oi, 40, 5 stupi de albine. Venitul ce-l obţine îl foloseşte pentru hrana celor ce se ocupă cu muncile agricole ale mînăstirii. Există un număr de 6 călugări care, fiind bolnavi şi prea în vîrstă, nu muncesc. Cu toate că au un spaţiu excedentar (80 camere), nu duc o viaţă normală, camerele lor sînt întreţinute în condiţii precare. Din analiza datelor ce le deţinem, rezultă că, în ultimul an la această mînăstire continuă sa vină vizitatori (credincioşi!) care iau parte la slujbe şi se întorc în comunele învecinate, Niculiţel, Isaccea şi altele. Numărul acestor vizitatori, faţă de anii precedenţi este mai mic”.

Intra în acţiune ”planul gradual” de scoatere a călugărilor din monahism: ”Pentru a putea realiza o eventuală acţiune a noastră, ţinînd cont că în dosarele noastre călugării nu sînt cunoscuţi cu antecedente politice, propunem a se proceda în felul următor: în prima fază, vor fi scoşi din mînăstire un număr de 9 călugări de pînă la 40 ani, şi în a doua fază călugării de la 40 la 65 ani, în număr de 13; în a treia etapă, propunem ca cei 6 care rămîn în mînăstire să fie mutaţi la mînăstirea Dervent din raionul Băneasa, ce va funcţiona în continuare. De asemenea, propunem ca mînăstirea Cocoşu, cu o capacitate de 130 camere, care se află la 5 km de comuna Niculiţel, într-o pădure formată din tei, stejari, fag şi plantaţii de vii şi pomi fructiferi, să fie desfiinţată şi destinată unui sanatoriu T.B.C. Menţionăm că la 800 de metri de mînăstire se află o tabără de pionieri, ce e folosită numai vara”. Pentru pionieri, tuberculoşii erau mai puţin periculoşi decît călugării.

Cea de-a doua mînăstire vizată de Securitate a fost Mînăstirea Dervent, vestită în întreaga ţară şi loc de pelerinaj, ”ce se află în raionul Băneasa, la 1 km de satul Galiţa. Comunitatea de monahi avea un număr de 18 călugări. ”Această mînăstire a fost întemeiată la 5 iulie 1936, de enoriaşi. Mînăstirea nu este monument istoric. Capacitatea acestei mînăstiri este de 27 camere, în care sînt cazaţi călugării. În mînăstire există o biserică, un număr de 2-3 magazii. Baza materială a mînăstirii e formată din 17 ha pămînt, dintre care 14 ha teren arabiI, 1 ha vie, 1 ha puieţi nuci, 1 ha sălcii, 2 boi, 2 cai, 5 vaci şi 112 oi. Numai un număr de 4 călugări, care sînt bolnavi şi în vîrstă, nu muncesc. În această mînăstire există 2 călugări care au făcut parte din mişcarea legionară şi un altul care şi în prezent sînt cunoscuţi cu unele manifestări duşmănoase la adresa regimului nostru, precum şi un număr de alte 3 persoane care stau ilegal, întrucît nu au aprobarea Ministerului Cultelor pentru a intra în mînăstire”.

Urma acelaşi plan, de scoatere graduală a călugărilor din mînăstire. Apoi, ”ţinînd cont de capacitatea acestei mînăstiri, propunem să rămînă în continuare cu cei ce nu vor fi scoşi aici” şi lor să li se alăture călugării bătrîni şi neputincioşi de la Cocoşu. Dar mînăstirea Dervent a fost, în cele din urmă, închisă şi ea cu totul şi transformată în staţiune de mecanizare a agriculturii.

A treia mînăstire intrată în vizorul Securităţii era mînăstirea de maici Saon, ”din comuna Somova, raionul Tulcea, regiunea Constanţa”, cu ”46 chilii şi 19 camere, în care sînt cazate 56 călugăriţe (sic!). Baza materială a mînăstirii este formată din 136 ha pămînt, dintre 13 pămînt arabil, 20 ha livadă şi pomi, 4 1/2 ha vie, 1,90 ha plantaţie, 1/2ha izlaz şi 40,90 ha baltă”. Mai au ”15 vite, 5 cai, 5 porci şi 121 oi, iar venitul ce-l obţin îl folosesc pentru întreţinerea lor. Călugăriţele sînt tinere şi ele se ocupă cu muncile mînăstirii. În această mînăstire, călugăriţele existente duc o viaţă normală, întrucît sînt îngrijite. Deşi în această mînăstire nu există elemente cunoscute în evidenţele noastre cu antecedente, deţinem materiale din care rezultă că o parte din ele fac călătorii în comunele vecine Sornova, Teliţa şi altele, cu care ocazie fac propagandă mistico-religioasă, în scopul de a atrage noi elemente în mînăsire”.

Primele care urmau să fie scoase din monahism erau măicuţele ”cunoscute că vagabondează prin comune, precum si acelea care au mijloace de întreţinere sau mai sînt capabile să muncească, în diferite ramuri”, iar ”mînăstirea Saon propunem a fi desfiinţată şi baza materială, care este destul de mare, să fie predată G.A.C. Somova, ce duce lipsa de teren arabil”.

Aceeaşi soartă a avut-o şi mînăstirea Celic Dere ”din comuna Poşta, raionul Tulcea, regiunea Constanţa, o mînăstire mare, care ”are un număr de 120 călugăriţe. Această mînăstire a fost înfiinţată în anul 1844 de călugări români şi ruşi, arhimandritul Atanasie Lisavenco şi ieromonahul Paisie, cu aprobarea mitropolitului grec de la Tulcea, Dionisie. Mînăstirea nu este un monument istoric. Capacitatea acestei mînăstiri este de 139 camere, în care sînt cazate călugăriţele. În mînăstire există o biserică, un paraclis, 5 grajduri şi 3 magazii. Baza materială a mînăstirii e formată din 7,50 ha teren, dintre care 6 ha teren arabil şi 1,50 ha livadă au 7 cai, 2 boi, 4 vaci şi 150 oi, iar venitul ce-l obţin, îl folosesc pentru întreţinerea călugăriţelor”.

Securitatea aflase că la mînăstire se adăpostea un fugar, pe nume Gheorghe Cartoafă, urmărit spre a fi arestat din 1952 şi a profitat din plin de acest lucru pentru închiderea mînăstirii. ”În scopul preîntîmpinării unor acţiuni duşmănoase din partea calugăriţelor acestei mînăstiri şi ţinînd cont de faptul că, în evidenţele noastre, nu apare decît o singură persoană suspectă că a făcut parte din organizaţia legionară, pentru scoaterea persoanelor necorespunzătoare din mînăstire propunem a se proceda în felul următor: în prima etapă, vor fi scoase călugăriţele în număr de 37, care cunosc despre existenţa fugarului Cartoafă Gheorghe”. Au urmat apoi, treptat, şi restul. Pentru cele 20 de maici ”care nu au nici o posibilitate de întreţinere” în afara mînăstirii, Securitatea din Constanţa propunea ”să fie transferate la o altă mînăstire din ţară, întrucît mînăstirea Cilic Dere propunem să fie desfiinţată şi destinată G.A.C. Poşta, împreună cu tot inventarul ce rămîne după plecarea călugăriţelor”.

La poziţia a cincea a propunerilor Securităţii din Constanţa se afla Schitul de maici ”Sfînta Maria”, aflat ”în staţiunea Techirghiol, care ”este un sanatoriu al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române. Construcţia acestui sanatoriu s-a făcut în anul 1908. Statul burghezo-moşieresc a donat acest corp de clădiri bisericii ortodoxe în anul 1928, care l-a transformat în sanatoriu clerical. Mai tîrziu, prin anii 1932-1935 s-au adăugat vechii clădiri încă un etai şi s-au construit cantina şi dependinţele respective. La 27 iulie 1937, s-a amenajat în clădirea principală un paraclis. Cu acest prilej, a luat fiinţă schitul de maici de la Techirghiol. În anul 1951, Patriarhul Justinian a transportat de la Sinaia bisericuţa de lemn, construită în veacul al XVIII-lea de credincioşii din Vişeul de Sus, regiunea Baia Mare, pe care a re-montat-o în curtea sanatoriului, în forma ei originală. După aceea, cu aprobarea lui Justinian, s-au construit locuinţe separate pentru maici. Capacitatea acestui schit este de 10 camere, 2 săli şi o bucătărie, precum şi 3 corpuri de clădiri, dintre care numai una cu un etaj, restul cu două etaje, ce aparţin sanatoriului clerical, totalizînd 45 camere. În schit există o singură biserică, cea de lemn, care din cauza vechimii e în curs de degradare, şi un paraclis. În cele 10 camere menţionate mai sus locuiesc 7 maici şi un preot călugăr”.

Acest schit nu avea ”bază materială”, menţiona materialul Securităţii. ”Tot personalul este salariat la Patriarhie, căreia îi e subordonat direct, iar maicile ce se află aici, în cursul verii, se ocupă cu îngrijirea persoanelor din rîndul clerului, ce vin la odihnă. Salariul ce-l primeşte fiecare persoană se strînge la un loc şi din el se cumpără pentru toate maicile alimente, precum şi alte lucruri necesare lor. Menţionăm că maicile de la acest schit par mai mult un fel de salariate ale Patriarhiei, pentru a îngriji sanatoriul de acolo, atît iarna, cît şi în perioada sezonului. Din datele ce le deţinem, rezultă că acest schit e vizitat mai mult în perioada sezonului, de persoane din rîndul clerului, care vin la odihnă pe litoralul Mării Negre”.

Soarta sanatoriului urma să fie aceeaşi ca a mînăstirilor: ”faţă de cele de mai sus, propunem ca schitul de maici din Techirghiol să fie desfiinţat, iar camerele sanatoriului şi camerele ce le ocupau maicile să fie predate Ministerului Sănătăţii, care să le folosească pentru bolnavii ce vin la tratament în Techirghiol. Biserica de lemn, adusă în 1951 de la Sinaia, propunem ca, prin patriarhie, să se organizeze luarea ei şi trimiterea la Sinaia, sau în alte localităţi. În ceea ce priveşte scoaterea din mînăstire a personalului existent”, se preconiza ca el să se facă în aceleaşi etape prevăzute anterior, pentru celelalte mînăstiri.  

Urmau apoi cele două aşezăminte monahale ale ruşilor lipoveni din Dobrogea, mînăstirile Uspenia şi Ovidenia din Slava Rusă. Prima ”se află în mijlocul unei păduri; în urma măsurilor întreprinse, nu s-a putut stabili data cînd a fost înfiinţată şi de cine anume, însă, din discuţiile avute cu călugării acestei mînăstiri, rezultă că datează încă din anul 1759, fără a exista vreun document care să confirme data înfiinţării. Mînăstirea Uspenia nu este un monument istoric. Capacitatea acestei mînăstiri este de 54 camere, în care sînt cazaţi un număr de 24 călugări”. Era deci un ”spaţiu excedentar, despre care raportul Securităţii preciza: ”menţionăm că acest spaţiu se află în stare bună de locuit. În mînăstire există o biserică, un paraclis, 2 grajduri şi 2 magazii. Majoritatea călugărilor se îndeletnicesc cu muncile agricole din mînăstire şi numai o mică parte din ei, care sînt bolnavi şi în etate, nu muncesc. Baza materială a mînăstirii e formată din 59 hectare, teren care în momentul de faţă nu este însămînţat, 8 cai şi 3 porci. Din datele ce le deţinem, rezultă că în mînăstire, în ultima perioadă de timp, continuă să vină diverşi vizitatori, atît din rîndul persoanelor civile, cît şi al călugărilor şi călugăriţelor de la alte mînăstiri din regiune şi din ţară, care iau parte la slujbele ce se ţin. Pentru a putea preîntîmpina o eventuală acţiune a călugărilor şi ţinînd cont de faptul că, în evidenţele noastre nu există călugări cunoscuţi cu antecedente politice, în afară de unii care se ocupă cu vagabondajul”, urma ca ”scoaterea elementelor necorespunzătoare” din mînăstire să se facă după acelaşi scenariu şi în aceleaşi etape ca şi în cazurile celelalte.

La final,  ”întrucît mînăstirea se află la 5 km de comuna Slava Rusă în mijlocul pădurii, ei neputîndu-i-se da o altă destinaţie, dată fiind lipsa de şosele, căi ferate, precum şi posibilităţi de aprovizionare, propunem ca, în locul călugărilor de rit vechi lipovenesc, să fie mutate aici călugăriţele de la mînăstirea Ovidenia, ce se află în mijlocul comunei Slava Rusă. Tot la această mînăstire propunem să fie transferate şi alte călugăriţe de rit vechi lipovenesc, provenite de la alte mînăstiri din ţară. Deoarece suprafaţa terenului arabil ce aparţine mînăstirii Uspenia este prea mare şi călugăriţele ce vor fi mutate nu au posibilitatea să lucreze, propunem ca 30 ha să fie dat G.A.C. Slava Rusă”.

Mînăstirea de maici Ovidenia, de rit vechi lipovenesc, din Slava Rusă avea să fie desfiinţată, iar maicile de aici urmau să fie mutate la mînăstirea Uspenia, din pădure, a călugărilor. Securitatea n-a putut să documenteze vechimea mînăstirii, ”însă din discuţiile purtate cu unele călugăriţe, rezultă că această mînăstire datează încă din anul 1809, fără a exista vreun document care să confirme acest lucru. Mînăstirea Ovidenia are două categorii de călugăriţe, 25 interne şi 52 externe. Cele interne au locuinţa în incinta mînăstirii şi se întreţin din venitul mînăstirii, pe cînd cele externe au locuinţe proprii în comună, se întreţin singure şi merg la mînăstire numai pentru slujbă. Capacitatea mînăstirii (privind numai călugăriţele interne) este de 38 chilii, în care sînt cazate 25 călugăriţe, avînd deci spaţiu excedentar. În mînăstire există o biserică, un paraclis, 2 grajduri, o sală de mese şi 2 magazii. Baza materială a mînăstirii este formată din 18,75 ha pămînt (dintre care nu s-au însămînţat decît 1,25 ha), 4 cai, 4 vaci, 5 porci şi 8 stupi de albine, iar venitul ce-l obţin îl folosesc pentru întreţinerea călugăriţelor. Toate călugăriţele interne se ocupă cu muncile agricole ale mînăstirii, în afara celor 7 călugăriţe care, fiind în vîrstă şi bolnave, nu muncesc. În această mînăstire, călugăriţele existente duc o viaţă normală, întrucît locuinţele lor sînt întreţinute în condiţii igienice”.

Desfiinţarea vieţii monahale de la Ovidenia urma să înceapă cu cele 52 de maici care trăiau în comună, ”indiferent că au 7 clase primare sau nu, întrucît au locuinţe proprii în Slava Rusă şi au posibilităţi de întreţinere”, iar cele din mînăstire urmau să fie scoase de acolo, în aceleaşi etape folosite în cazurile deja enunţate. Rămîneau doar 10 maici în vîrstă şi neputincioase, care ”vor fi transferate la mînăstirea Uspenia, unde au existat bărbaţi” şi ”întrucît mînăstirea Ovidenia are o capacitate de 38 chilii, aflîndu-se chiar în mijlocul comunei Slava Rusă, propunem ca, după mutarea călugăriţelor la mînăstirea Uspenia, ea să fie desfiinţată , iar tot inventarul mobil şi imobil să fie predat G.A.C. comuna Slava Rusă”.

Tot acest plan nu urma să se desfăşoare simultan, pentru ca eventualele nemulţumiri să poată fi ţinute sub control. ”Pentru a nu crea o stare de spirit nefavorabilă, propunem ca, în prima etapă, să se înceapă cu mînăstirile ortodoxe Cocoşu, Cilic Dere şi schitul din Techirghiol, apoi, în a doua etapă, să se treacă la mînăstirile Saon şi Dervent, iar în a treia etapă vor fi mînăstirile de rit vechi lipovenesc Uspenia şi Ovidenia”. Ceea ce a urmărit tot acest ”inventar” făcut de Securitate mînăstirilor dobrogene a fost nu numai distrugerea ”misticismului” în zonă, dar şi raţiunea mult mai practică de a pune mîna pe bunurile mînăstirilor, mai ales clădiri şi terenuri. Şi chiar pe sanatoriul bisericesc de la Techirighiol, mult mai potrivit pentru ”clasa muncitoare”, al cărui drum spre paradis trecea prin băile de nămol.

”Experimentul Dobrogea” a fost doar un succes statistic

Călugării şi maicile, forţaţi să iasă din monahism, au fost obligaţi şi să ducă o viaţă laică, sub controlul autorităţilor. Li s-a interzis cu desăvîrşire să mai poarte rasa monahală în vreo împrejurare, ori să mai calce pe la mînăstirile de unde au fost scoşi. Au fost încurajaţi să se căsătorească (relativ puţini au făcut-o), au fost ”încadraţi în muncă”. Părintele Elefterie, stareţul de la Dervent, de pildă, a lucrat ca paznic la o întreprindere de prelucrare a legumelor şi fructelor din Tulcea pînă ce, în anii ’70, a putut îmbrăca din nou rasa de călugăr, în Moldova. Dar la Dervent a putut reveni abia după Revoluţie, cînd a şi reînfiinţat mînăstirea.

Cei mai norocoşi dintre foştii călugări au continuat să lucureze în aeliere mînăstireşti, îndeletnicindu-se cu pictura, sculptura, ţesutul, croitoria, agricultura, învăţămîntul religios. Patriarhul Iustinian a căutat să-I ajute pe fiecare în parte, mai ales pe cei bătrîni, neputincioşi şi neştiutori de carte, îndepărtaţi forţat din mînăstiri. De fapt, ”experimentul Dobrogea”, extins mai apoi la scara întregii ţări, a avut doar un succes formal. Cei mai mulţi dintre călugări au dus în continuare o viaţă duhovnicească, deşi ”mireni”, şi au difuzat, prin exemplu personal, valorile şi puterea credinţei în lumea dinafara mînăstirilor. Cînd şi cît de repede a fost posibil, ei s-au întors în cinul monahal.

Astfel, în mod paradoxal, acţiunea de desfiinţare a mînăstirilor, departe de a o diminua, a întărit credinţa în Dumnezeu în rîndul românilor.