ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | Fuga lui Pacepa: cutremurul care a distrus încrederea lui Ceauşescu în Securitate

În anii care au urmat, sub pretextul impunerii ”legalităţii socialiste”, aparatul Securităţii a fost epurat şi trecut sub controlul partidului – implicit a lui Ceauşescu, ca prim-secretar. Toate păreau să funcţioneze fără greş, pînă la un moment fatidic: decizia generalului de securitate Ion Mihai Pacepa, şeful ”operaţiilor”, ca adjunct al spionajului românesc, de a fugi peste hotare.

Iulie 1978 – luna de coşmar a spionajului românesc

Motivele acestei ”defectări”, aşa cum au fost ele prezentate atît atunci, în faţa secretaruli general al partidului, cît şi în ”analizele” din interiorul Securităţii au fost privite unilaeteral şi iau în calcul un singur aspect: acela al prezentării lui Pacepa drept un personaj corupt, care a presimţit că ”lanţul se strînge” în jurul său şi a luat decizia să-şi salveze pielea, profitînd de ocazia unei vizite în Germania, la Bremen. Acuzaţiile care i se aduceau, post-factum, priveau achizţiile unor ”bunuri” (un fel fe bişniţă, cu produse care încăpeau într-un TIR) din Orient, precum şi o presupusă ”şpagă” în negocierile cu compania aviatică germane Fokker, într-un proiect comun de construire a unei aeronave.

Cînd Pacepa a cerut azil şi a fost apoi urcat cu destinaţia Washington într-un avion militar, la o bază americană din Germania (unde s-a aflat în intervalul  25-29 iulie 1978), plecase tocmai la negocieri cu firma Fokker, ceea ce ridică serioase semne de întebare asupra acuzaţiilor de corupţie, în relaţiile cu firma: ce mai putea el să facă, în favoarea ei, odată ce părăsea România în asemenea condiţii? Dar, pentru a-I prezenta lui Ceauşescu în culori cît mai negre, acest scenariu era numai bun, în condiţiile în care apăruseră primele ştiri care confirmau dezastrul: dispariţia lui Pacepa, în cursul misiunii. Mai întîi în  Die Welt din 8 august 1978 şi apoi confirmate pe 10 august, cînd s-a făcut publică  la Washington dezertarea lui.

Pacepa îşi pregătise însă fuga destul de minuţios: cum a relevat chhiar ancheta internă care a urmat acesteia, adunase din timp, depăşindu-şi chiar atribuţiile şi posibilităţile de acces care i le onfereu funcţia, un capital de informaţii care erau ”paşaportul” său Opinia mea, care rămîne să fie confirmată în viitor de desecretizarea arhivelor CIA e că el fusese racolat de ceva vreme de serviciiel de informaţii de peste Ocean. Acesta era însă coşmarul spionajului comunist din România şi toţi s-au ferit să recunoască această posibilitate: atît înainte, cît şi după 1989.

Indiferent de motive, răul era făcut: Ceauşescu şi-a pierdut nu numai un ”stîlp” al organizării vizitelor sale în Occident, dar încrederea, cîtă o avea, în Securitate – diminuată după ce a ajuns la putere, cînd a constatat că aceasta îl urmărise şi pe el, în anii lui Dej, cunoscîndu-i pînă şi secretele de ”alcoov” prin instalarea de microfoane în locuinţa lui. Dacă asta l-a făcut să-l distrugă, plin de furie pe Alexandru Drăghici la Plenara din aprilie 1968, zece ani mai tîrziu”defectarea” lui Pacepa i-a întărit neîncredera într-un aparat care părea că nu poate fi controlat, pînă la capăt, de nimeni.

Ceauşescu, izolat în propria lui megalomanie

După o perioadă în care Nicolae Ceauşescu a crezut că a pus la punct o instituţie de frica căreia tremuraseră pînă nu demult chiar şi înalţii demnitari comunişti, fuga lui Pacepa a dus la spulberarea încrederii condcătorului statului într-un aparat care, pînă atunci, căutase şi ştiuse întodeauna să se facă util puterii. Din această perspectivă, ”defectarea” lui Pacepa, a cărui impact a fost mult diminuat în dezbaterea publică şi după 1989, din varii motive, despre care merită să scriu cu altă ocazie, a însemnat, de fapt, sfîrşitul ”despotismului luminat” al lui Ceaşescu şi afişarea lui ca un ”comunist patriot”, în relaţiile cu Moscova.

De aici încolo, se poate spune că a început dictatura personală şi afişarea unui cult al personalităţii lui Ceauşescu fără limite în ţară, pentru a compensa ceea ce pierduse în afara ei, odată cu fuga lui Pacepa: încrederea cancelariilor occidentale, dar şi pe cea a tpvarăşilor din Pactul de la Varşovia. E un aspect care n-a fost luat în considerare, desi de la acest moment încolo se poate vorbi de sfîrşitul popularităţii externe a lui Ceauşescu. Ceea ce, de fapt, l-a făcut să turbeze, alături de situaţia jenantă în care era pus în interiorul blocului sovietic. Moscova putea arăta în sfîrşit cu degetul: iată unde duce abaterea de la ”linia” noastră! La trădare!

Cum scria istoricul Dennis Deletant, ”defecţiunea lui IonPacepaa fost una dintre cele mai mari lovituri date unui serviciu secret est‑european. Ca adjunct al conducerii DIE şi ministru adjunct de Interne, Pacepase prezenta drept ofiţerul cel mai înalt în grad dintr‑un organism de securitate şi de informaţii care a dezertat din blocul sovietic. Reţeaua DIE a fost distrusă în totalitate şi însuşi Ceauşescua fost pus într‑o postură jenantă pe plan internaţional, de vreme ce datele oferite de Pacepaau dăunat partenerilor de activităţi clandestine ai României”. Adică a serviciilor secrete din Pactul de la Varşovia.

Şedinţa din ziua de Crăciun: hrană pentru paranoia lui Ceauşescu

 Cutremurul a avut proporţii imense în interiorul Securităţii. La sediul Ministerului de Interne a avut loc chiar în ziua de Crăciun a anului 1978 o şedinţă, la care au participat cadrele de conducere ale Securităţii şi aparatului Internelor. Practic, sala de consiliul a Ministerului se umpluse de colonei şi generali – tot ceea ce însemna aparat superior de comandă operativă şi coordonare pe linie politică.    

Şedinţa era prezidată de noul ministru de Interne George Homoştean, fost prim‑secretar al partidului în judeţul Alba, care îl îlocuise pe Teodor Comanîn 5 septembrie, cînd s‑a anunţat, fără alte detalii, că acesta fusese ”eliberat” din funcţie prin decret prezidenţial. El avea alături un necunoscut, pînă atunci: Romus Dima. Acesta, absolvent al Facultăţii de Istorie, autor al unor cărţi despre mişcarea muncitoarească, îşi îcepuse cariera ca activist de partid în Oltenia, ca redactor şef al cotidianului de partid ”Înainte” dim Craiova, de unde a promovat ca  instructor al Secţiei de Propagandă a CC al PCR, apoi secretar cu probleme de propagandă al Capitalei. Din 1977 a ajuns secretar de stat al Ministerului Culturii, ”mîna dreaptă” a lui Miu Dobrescu, în care Ceauşescu avea mare încredere în acele zile, în care tindea să nu mai aibă încredere în nimeni şi în care paranoia sa incipientă a căpătat un contur din ce în ce mai puternic, ajungînd în cele din urmă, cu trecerea anilor, să-l domine – un alt efect, tîrziu, al ”defectării” lui Pacepa.

Noul şef al Direcţiei de Informaţii Externe Remus Dima a fost descris astfel de generalul de securitate Nicolae Pleşiţă (care i-a urmat în funcţie după doi ani, din aprilie 1980): ”a venit un secretar de partid, unu' Dima, zbir comunist, care habar n-avea de munca de securitate, dar avea nas bun, simţea murdăria de la o poştă. Şi oamenii, mai de frică, l-au informat pe Dima ce se întâmpla în bucătăria DIE: corupţie, mâna-n pungă, deturnări, minciuni. Totul s-a făcut pe ilegalităţi, deturnare de fonduri, ciubucăraie. Cel puţin aşa a reieşit din ancheta internă făcută după fuga generalului Pacepa, pe linie de contrainformaţii”.

Această fugă era şi motivul convocării şedinţei din ziua de Crăciun a anului 1978, Dima, venit din ”neant” pe capul securiştilor, ca om de încredere al partidului şi al lui Ceauşescu, de vreme ce garantase pentru el tovarăşul Dobrescu, fusese numit în 15 octombrie 1978 secretar de stat în Ministerul de Interne şi nou şef al spionajului românesc, înlocuindu-l pe generalul Alexandru Dănescu, care se aflase în funcţie numai şase luni. Cu Homoştean şi Dima, începea cariera ”politrucilor” lui Ceauşescu la conducerea Securităţii.

Securitatea – de la instituţie atotputernică, la fată-n casa dictatorului

Fără să lungească prea mult vorba, ministrul Homoştean i-a dat cuvîntul lui Dima, care a prezentat un material, intitulat ”Concluzii şi învăţăminte ce se desprind din cazul trădătorului Pacepa”, incluzînd ”măsurile care trebuie luate în toate unităţile Ministerului de Interne pentru sporirea vigilenţei, compartimentării muncii, secretizării problemelor şi menţinerii conspirativităţii”.

Dima a început furtunos. ”Este cunoscut faptul că Pacepa Mihai, element descompus, dornic de înavuţire, carierist şi duşmănos, fără cele mai elementare simţăminte omeneşti, avid după funcţii, Intrigant şi cosmopolit, dominat de dorinţa de căpătuială, pătrunzînd în aparatul Ministerului de Interne şi ocupînd funcţii de conducere în cadrul fostei Directii Generale de Informaţii Externe, la sfîrşitul lunii iulie 1978 a trădat patria, punîndu-se În slujba serviciilor de spionaj occidentale.

Din cercetările efectuate în legătură cu actul criminal comis de trădătorul Pacepa Mihai, au rezultat concluzii şi învăţăminte. Fosta condbcere a Direcţiei Generale de Informaţii Externe a comis şi tolerat grave încălcări ale hotărârilor de partid, ale legilor ţării, ale ordinelor comandantului suprem al forţelor armate ale R.S.R. şi demonstrăm în continuare care sînt argumentele principale care susţin această idee”.

Şedinţa a durat mult. Aşa cum era de aşteptat, ”tirul” s-a îndreptat nu atît asupra generalului Dănescu, care preluase funcţia abia de şase luni, cît asupra lui Nicolae Doicaru, fostul şef al DGIE şi al contraspionajului românesc, cel care-l susţinuse şi promovase pe Pacepa. Doicaru era securist de carieră, de la începuturile insitutiţiei. Condusese, ca şef al Regiunii Dobrogea a Securităţii Poporului represiunea comunistă în zonă în anii stalinismului, fiind direct implicat atît în crimele săvîrşite în reprimarea ”bandelor” în 1949-1950, cît şi în înscenarea procesului Canalului Dunăre-Marea Neagră. Din 1955, fusese ridicat la rangul de adjunct al spionajului românesc (funcţia ocupată de Pacepa la ”defectarea” sa), iar din 1959 pînă în 1978 a condus efectiv Direcţia de Informaţii Externe a Securităţii.

În decembrie 1978, avea loc ”execuţia” sa la şedinţa prezidată de Homoştean şi Dima. După un deceniu, la scură vreme după o altă exectuţie de Crăciun, cea a Ceauşeştilor din 1989, Nicolae Doicaru avea să moară în februarie 1990 la o partidă de vânătoare care a avut loc la sud de Focşani. El a fost lovit”de un glonţ, deşi toţi participanţii la vânătoare aveau cartuşe cu alice. Anchetatorii au dat verdictul de ”sinucidere prin împuşcare" şi dosarul său a fost clasat.

Dar să ne întoarcem la şedinţa despre care vorbim, Dima a trecut la prezentarea pe larg a materialului său, dinainte pregătit, pe baza ”anchetelor interne” desfăşurare din vară pînă-n iarnă, după fuga lui Pacepa.  ”Concluziile şi învăţămintele” aveau şase puncte. ”Măsurile” erau mult mai numeroase, dar una dintre ele i-a cutremurat pe veteranii Securităţii: ”pentru înlăturarea neajunsurilor este necesar să se întreprindă următoarele: îmbunătăţirea compoziţiei aparatului de securitate, prin aducerea elementelor de origine muncitoreasca, trebuind ca 60 la sută din cadrele nou încadrate să provină din rîndul activiştilor de partid şi din sectoarele productive”.

De aici a început declinul Securităţii, care a rămas ”poliţia politică” vigilentă faţă de ”duşmanul de clasă”, dar a pus, pe prim-plan, în toate birourile şi în toate minţile securiştilor chipul înrămat al tovarăşului secretar general Nicolae Ceauşescu. Securitatea devenise fată-n casă, în ograda dictatorului pe cale de a se naşte.