ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor: ”Comunismul este o tovărăşie uriaşă, unitară şi ideal abstractă, în care toţi sînt egali, fără sex, fără familie, fără neam”

Convertirea

Pe numele său Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor era pseudonimul său literar), se născuse la 22 decembrie 1896 la Bucureşti, fiul al lui Alexandru şi al Sofiei. Tatăl său, consilier şi apoi preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie, i‑a rămas un model. Alexandru a păstrat nota de distincţie a tatălui, dar a avut de‑a lungul perioadei interbelice o viaţă tumultoasă, fiind, rînd pe rînd, ofiţer de marină şi profesor de liceu, poet şi publicist. S‑a înscris în 1919 la Facultatea de Litere, pe care a părăsit‑o după un an, ”nemaisuportînd plictisul” şi s‑a înscris în marina civilă. A cutreierat apoi, între 1922 şi 1924, ca ofiţer pe nava ”Dobrogea”, mările şi oceanele lumii, delectîndu‑i mai tîrziu pe cunoscuţi cu poveşti marinăreşti fermecătoare, al căror martor susţinea că a apucat să fie; printre acestea, evacuarea pe calea mării a Seraiurilor sultanului de la Istanbul, plecat în exil în 1922, odată cu apusul Imperiului Otoman.

Posesor al unei averi, dacă nu considerabile, măcar capabile să‑i susţină proiecte socotite de unii dintre contemporani drept o simplă faţadă, Sandu Tudor a fost unul dintre tinerii puternic influenţaţi de curentul ortodoxist, lansat în epocă de revistele ”Gîndirea” şi ”Cuvîntul”, la care a şi colaborat o perioadă de timp. Preocupările sale literare s-au vădit de timpuriu, dar în 1929 o călătorie avea să‑i schimbe fundamental destinul. Din fire ahtiat după experienţe inedite, apoi şi din curiozitate jurnalistică mai degrabă, decît animat de o credinţă profundă, a petrecut în peregrinările sale o bună bucată de vreme printre călugării de la Athos. A debarcat, deci, dintr‑un caiac în portul grecesc Dafnes, îmbrăcat doar în pantaloni scurţi, o cămaşă sport şi cu un rucsac în spate. Însă ”Dumnezeu, care vînează suflete bătăioase care au în ele ceva din elanul Sfîntului Apostol Pavel, i‑a scos înainte un călugăr român vagabond, din categoria «trăistarilor», care umbla din mănăstire în mănăstire, lucrînd pentru mîncare şi haine”.

Ghidul său ocazional, după cum relatează părintele Roman Braga, l‑ar fi învăţat cele cuvenite pe Sandu Tudor, pentru a fi acceptat de comunitatea athonită: ”Dacă vrei să cunoşti taina Muntelui Athos, pune‑ţi pantaloni lungi, lasă barba să crească şi vino cu mine; dar să faci ceea ce fac eu. Mulţi vin ca dumneata să vadă bibliotecile, tezaurul sau Sfintele Moaşte şi se întorc acasă necunoscînd nimic. Călugării nu descoperă tainele vieţii călugăreşti turiştilor; aceia, cum vin, aşa se duc”. Sandu Tudor şi‑a însuşit pe deplin sfaturile monahului Averchie. Aşa că, atunci cînd ajungeau în pragul unei mănăstiri, făceau trei mătănii, apoi încă alte trei pe treptele bisericii, iar înăuntru sărutau şi se închinau la toate icoanele, dinspre uşă pînă la sfîntul altar. După tot acest ritual, „călugării apăreau ca din pămînt; se iveau pe după colţuri, se uitau pe geamuri, stareţul era avizat... Se răspîndise zvonul în tot Muntele că Averchie umbla din mănăstire în mănăstire cu un pelerin foarte evlavios”. Aici, după cum Sandu Tudor mărturisea mai tîrziu, ”i s‑au deschis uşile şi inimile călugărilor”, aflînd „taina Liturghiei interioare a isihaştilor, luată nu din citit, nu din filocalii, ci direct de la maeştrii anonimi ai zilelor noastre: călugării isihaşti”.

Acolo şi atunci, la Athos, spunea părintele Roman Braga, a început în adîncul fiinţei sale marea schimbare, Sandu Tudor înţelegînd ”că eul nostru este infinit şi că în acel centru existenţial al fiinţei noastre, pe care călugării îl numesc «inimă», în sens de «adînc», există Dumnezeu şi că Dumnezeu este pecetea personalităţii noastre”. Sandu Tudor a petrecut astfel în Muntele Athos opt luni; spre capătul lor era un alt om. Aici a trăit deplina şi asumata sa convertire. Mai tîrziu, i‑a relatat părintelui Braga o istorie întîmplată cîndva la finalul acestei experienţe. ”Într‑o noapte, la ora 2, cînd Muntele începe să se roage, era la schitul Sfînta Ana. Veneau zvonuri de clopote şi toacă din toate văgăunile şi văile; de la mănăstiri, schituri şi chilii şi peste toată feeria se mai adăuga şi o lună plină, care arginta Marea Cicladelor. Sensibilitatea poetului atinsă de aripa şi focul Duhului Sfînt îl copleşise. Bătăiosul Sandu Tudor a început să plîngă. Stareţul schitului, văzîndu‑l emoţionat, s‑a adresat lui cu o întrebare ca o lovitură de ciocan: «Frate Sandule, spune‑mi, ce făceai dumneata în lume, la ora aceasta din noapte?». Prin mintea lui au început să treacă fantome de care ar fi vrut să se desprindă, ca de nişte viziuni demonice: Capşa, cluburi de noapte, cabarete pariziene, şedinţe literare, petreceri...” Toată viaţa avea să‑l urmărească o frază a părintelui Averchie, care îi spusese că ”lumea asta întreagă, dacă se mai ţine şi nu cade sub blesteme e fiindcă se sprijină pe rugăciunile Muntelui Sfînt. Pe cînd lumea stă la adîncul nopţii, culcată în moliciunea patului, în dulceaţa somnului şi furii, răii şi tîlharii blestemăţesc, iar desfrînaţii se îndulcesc stricat din pofte spurcate, Muntele stă treaz şi bate mătănii: cu oftări”.

Sub aceste puternice impresii, convertirea sa nu a fost una teoretică. Din 1948, a devenit monahul Agathon, iar cînd a fost arestat era stareţ la schitul Rarău, ca ieroschimonahul Daniil. Pentru el, cultura umană nu mai exista, în afara Dumnezeului din om; orice alt punct de referinţă îl considera superficial, dacă nu chiar demonic. Revenit la Bucureşti, a început cu asiduitate studii filocalice, pe care ”nu le citeşte, ci le practică”, după cum afirma părintele Braga. A descoperit documente şi mărturii despre pustnicii din Carpaţi, despre care a scris, arătînd specificul isihasmului românesc. Dar rămînea în continuare un om dificil. Pe lîngă temperamentul său care poate fi socotit drept unul coleric, se grefase o intransigentă cucernicie: ”Era greu să stai în preajma lui Sandu Tudor. Dacă nu găsea nimic valoros în tine, te dispreţuia; dar te şi ajuta să intri pe linia unei gîndiri autentice. Părerea lui era că omul de rugăciune, oricît de simplu ar fi, devine o personalitate, pentru că trăieşte în adevăr. Nu cuvintele frumoase caracterizează pe omul de cultură, ci conştiinţa teoforică. Dacă, într‑adevăr, sîntem temple ale lui Dumnezeu, atunci Duhul Sfînt trebuie să grăiască prin noi”, spunea despre el părintele Braga.  

În 1930, la mai puţin de un an de la întoarcerea sa de la Athos, Sandu Tudor a înfiinţat şi finanţat săptămînalul Floarea de foc, iar la 1 decembrie 1933 a lansat cotidianul Credinţa. În paginile lor s‑a dovedit a fi un „polemist de mare forţă, caracter vulcanic, pe care şi l‑a păstrat neştirbit şi cînd a devenit monah”, după cum spune Andrei Scrima, care mai relatează că Sandu Tudor scria articole memorabile, în care ”se pronunţa împotriva celor două mari calamităţi ale secolului XX: extremismul de stînga şi extremismul de dreapta”. Experienţa athonită, deşi îl îndepărtase de superficialitatea boemei, nu i‑a putut înfrîna firea vulcanică. În acelaşi timp, îşi continua viaţa aventuroasă: achiziţionase un avion personal, cu care s‑a şi prăbuşit la o aterizare după o acrobaţie riscantă, scăpînd ca prin minune de la moarte. I‑a descris astfel părintelui Scrima acea împrejurare: ”Într‑o zi, pe cînd zburam, m‑am îndreptat spre pista de aterizare, angajîndu‑mă într‑o vrie, din care nu am putut redresa aparatul. Văzînd că avioneta se prăbuşeşte, am strigat către Dumnezeu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine păcătosul!» Am rugat pe Dumnezeu să mă scape. Asta am cerut, cu lacrimi în ochi, cînd veneam spre gura căscată a morţii, care mă aştepta jos. Iar Mîntuitorul Iisus Hristos m‑a auzit şi mi‑a salvat viaţa. Avionul, în cădere, s‑a zdrobit de pămînt. A fost o mare minune dumnezeiască că am scăpat cu viaţă. Mi‑am muşcat doar buza de jos în timpul accidentului”. Întîmplarea nu l‑a împiedicat ca a doua zi să reia zborul, cu un aparat similar, sfîrşind de astă dată cu bine manevra încercată cu o zi înainte.

Acest spirit şi‑a pus amprenta şi asupra atitudinii sale publicistice. Într‑o epocă în care mulţi intelectuali „erau fascinaţi de forţa cu iz morbid” pe care o generau fascismul şi comunismul „în diferite ţări ale bătrînului continent”, Sandu Tudor le denunţa ”falsitatea şi caracterul lor antiuman”. El a tratat extremismele prin prisma originilor şi a fundamentelor lor ideologice, reflectîndu‑le asemănările în articole de o vervă stilistică strălucitoare. Unele dintre acestea, precum Bestialitatea modernă, Veacul ucigătorilor lui Dumnezeu, Între sobor şi soviet, Lecţia proceselor de la Moscova, au devenit ulterior, odată cu arestarea sa în 1958, piese în dosarul de anchetă al Securităţii şi aveau să‑i atragă, alături de alte incriminări, condamnarea şi apoi moartea în temniţă.

Securiştilor nu le‑a fost dificil, citind textele, să‑l plaseze pe Sandu Tudor drept şef al lotului ”Rugul Aprins”, în 1958. Iată ce scria el, într‑unul dintre articolele căzute sub ochii anchetatorilor, şi anume în cel intitulat Între sobor şi soviet, fotocopiat şi depus la dosar: ”Comunismul este o tovărăşie uriaşă, unitară şi ideal abstractă, în care toţi sînt egali, fără sex, fără familie, fără neam. Comunismul este, lămurit, un copil romantic al ficţiunei rousseauiste, care îşi poartă moartea în sine, se tăgăduieşte prin însăşi natura, originea şi baza sa: individualismul anarhic şi raţionalist. Comunismul reduce pe om la biologia insului şi tăgăduieşte realităţile psihice şi spirituale, ca grade vitale şi obiective ale omenirii”, fiind ”o tovărăşie uriaşă, făurită după o anume teorie a luptei de clasă, a urii de clasă, sau mai bine o turmă organizată tiranic, după una sau mai multe abstracţii ale unei minţi omeneşti”.

Nu este deci o întîmplare, citind doar aceste rînduri, atît de actuale şi azi, că Sandu Tudor a fost socotit şef al lotului, cap al ”uneltirii contra ordinii sociale”, constituit de Securitate la finele anului 1958, împotriva unui mare număr de clerici şi intelectuali, cu scopul vădit de a lovi în Biserică, sub numele de ”Rugul Aprins”.

Martiriul

Duhovnicul lui Daniil Sandu Tudor a fost părintele Cleopa. Despre el, acesta spunea: „În celula umedă, rece şi întunecoasă a închisorii, torturat şi înfometat, Ieroschimonahul Daniil a ajuns pe treptele înalte ale Rugăciunii inimii […]. Avea inima atît de trează, încît se cutremura la gîndul că ar putea ceda, cîtuşi de puţin, din slăbiciune”. Rămăsese intransigent în credinţa sa. Chiar grav bolnav fiind, a refuzat Sfînta împărtăşanie, după cum relatează părintele Arsenie Papacioc, care l‑a vegheat în celulă, pînă la internarea în infirmerie, socotind că aceasta nu ar fi fost întocmită după canoane. ”A spus că el mai are de trăit. Chiar dacă mai ai de trăit, ce‑ţi strică Sfînta împărtăşanie? «Dar de unde ştiu eu că‑i Sfînta împărtăşanie?» zicea el. Era Sfînta împărtăşanie. O primeam de la un miliţian. Greu, dar aducea. Pe miliţieni nu‑i controla. Sfînta împărtăşanie o puteam da numai la cei din celulă cu mine. Erau Sfinte uscate, ca pentru cei bolnavi. Eu am avut un buzunar întreg cu Sfînta împărtăşanie. Miliţianul îmi aducea Sfînta împărtăşanie împachetată frumos. O punea la piept. I‑o dădea un preot din oraş”. Părintele Daniil, păstrător riguros al canoanelor şi neîncrezător în sfinţenia acelor bucăţele de pîine uscată aduse de un gardian omenos, a rămas statornic în refuzul său. Prilej pînă în zilele noastre de regrete pentru părintele Arsenie: ”Nu s‑a împărtăşit, a plecat aşa... Dar Dumnezeu are milă de fiecare...”

De asemenea condamnat în lotul Rugul Aprins, părintele Sofian Boghiu, un alt mare duhovnic care a supravieţuit temniţei, îşi aminteşte un ultim zîmbet al lui Daniil: ”În închisoarea de la Aiud ne‑am întîlnit o singură dată; ne‑am zîmbit unul altuia, dar n‑am putut să vorbim nimic. În cele din urmă, părintele Daniil a devenit martir şi s‑a dus cu Rugăciunea inimii, în Împărăţia lui Dumnezeu”.

Multă vreme nu au existat date certe cu privire la împrejurările acestei treceri la cele veşnice a lui Daniil Sandu Tudor; nici măcar anul morţii nu era stabilit cu precizie, fiind plasat fie în 1962, fie în 1963. Ceea ce se ştia cu precizie era doar locul, şi anume temuta Zarcă a Aiudului. Data exactă şi cauza morţii sale au fost în cele din urmă stabilite prin identificarea unui document în Arhivele Ministerului Justiţiei, la Direcţia Instanţelor Militare. Este vorba de un referat întocmit de serviciul medical al penitenciarului Aiud, în care se arată că în data de 16 noiembrie 1962 ”deţinutul contrarevoluţionar Teodorescu A. Alexandru, născut la 22.12.1896, fiul lui Alexandru şi Sofia, de profesiune preot, condamnat la 25 ani temniţă grea”, a fost internat în acea zi, de la orele 14.00 şi a mai trăit pînă la ora 1.00, cînd a murit, punîndu‑i‑se diagnosticul „hemoragie cerebrală (inundaţie ventriculară), boală hipertonică visceralizată”. Era, se afirmă în referat, în evidenţa serviciului medical, secţia boli interne, din 1959 şi a fost internat în repetate rînduri în perioadele de agravare a bolii hipertonice. În dimineaţa zilei de 16 noiembrie 1962, în celulă, ”bolnavul îşi pierde brusc conştiinţa şi intră în stare comatoasă. Este adus de urgenţă la spital, unde se constată o comă profundă, cu vărsături bilioase şi alimentare, convulsii tonico‑clonice, tensiunea art. 250/150, tachicardie. Se pune diagnosticul de hemoragie cerebrală masivă la nivelul ventriculelor, i se efectuează emisie de 250 cc. sînge. Vasodilatatoare: provocaina intraventriculară, sulfat de magneziu, hemostatice; vitamina K, hemofilin, vitamina C, pungă cu gheaţă pe regiunea cefalică. Cu tot tratamentul aplicat bolnavului, decedează la orele 1.00, cauza morţii: hemoragie cerebrală”.

De observat că se arată mai întîi cum starea de comă s‑a instalat „de dimineaţă”, fiind urmată de „internarea de urgenţă”. Dar ora la care s‑a făcut internarea, consemnată de acelaşi document, este abia 14… Tipică pentru asemenea documente ”medicale” este acoperirea prin falsuri grosolane şi diagnostice benigne a deselor abuzuri şi a relelor tratamente aplicate deţinuţilor în penitenciar; căci nu putea nimeni consemna cum oamenii mor din bătăi, de foame şi frig. Foarte probabil, nu fusese internat vreodată pentru suferinţele sale; căci Roman Braga, unul dintre cei cu care a fost condamnat în lotul Rugul Aprins, îşi aminteşte cum ”părintele Daniil a murit la Zarca de la Aiud, după patru ani de torturi şi bătăi, fiind printre puţinii deţinuţi care au purtat lanţuri pe toată durata detenţiei”.

Moartea lui a survenit nu cu mult timp după cea a poetului Vasile Voiculescu, care fusese eliberat de la Aiud, doar pentru a se sfîrşi acasă. ”Rugul inimii nu a murit niciodată”, exclama în zilele mai apropiate de cele ale noastre Antonie Plămădeală; dar au murit oamenii. ”Sandu Tudor nu s‑a mai întors. A murit la Aiud. El poate fi canonizat!”, cerea mitropolitul Antonie. Ceea ce încă nu s‑a săvîrşit şi nu ştiu dacă şi cînd s‑ar putea petrece – căci şi lui Daniil Sandu Tudor i s-a pus, pe nedrept şi fără niciun fundament real, în anchetele Securităţii, anatema de ”legionar”.

Singura certitudine este că a murit în noaptea de 16 spre 17 noiembrie 1962, iar fişa sa matricolă penitenciară consemna: ”decedat înregistrat la Sfatul Popular Aiud în registrul de Acte de moarte, la nr. 156”. Peste cîteva luni, la 4 februarie 1963, potrivit aceleiaşi fişe, prin adresa J/96769, se dispunea „comunicarea familiei decedatului [sic!]”. Dar singura sa familie, Biserica, avea să afle data morţii lui Daniil Sandu Tudor abia la zece ani după căderea comunismului. După cum arată în dosarul penitenciar procesul‑verbal nr. 0078.458, a lăsat în urma sa, ca obiecte de „inventar personal”, cu care venise la Aiud la 18 martie 1959 de la Jilava, „un costum pufoaică maro ctg. III, una pereche sandale negre ctg. III, una bonetă neagră ctg. III, una cămaşă maro ctg. III”. Fotografiat faţă‑profil la arestare, îmbrăcat fiind în această cămaşă maro, un bătrîn cu părul lung grizonant, vîrstat încă de şuviţe închise la culoare, pieptănat peste cap şi strîns la ceafă, arată o privire calmă, îndreptată spre acea zi de 17 noiembrie 1962, a morţii sale; dar nu ochii săi, atunci închişi pentru vecie, înregistrează ceea ce se petrece. „La ieşirea pe poartă, către Cimitirul Trei plopi, i‑au înfipt o suliţă de fier în inimă, ca să vadă dacă este viu sau mort”, ca într‑un martiriu. Este ceea ce observa în acea zi, printr‑o crăpătură din oblonul celulei sale, suceveanul Teofil Dumbrăveanu. Multă vreme de la moartea lui, la Aiud, printre deţinuţii politici, i s‑a păstrat amintirea, după cum consemna acelaşi martor: „Mai tîrziu, tinerii care săpau un şanţ în închisoare, au găsit un schelet cu lanţuri la picioare. Ei credeau că acela era deţinutul Sfîntul Daniil”.