ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Iliescu şi securiştii: părinţii lumii în care trăim

Iliescu – succesorul lui Alexandru Drăghici, în Comitetul Central

Nu credeam să apuc să scriu la capitoul ”istorie” despre acest subiect, despre marea dragoste dintre Ion Iliescu şi Securitate, o dragoste din tinereţe, cu năbădăi la maturitate şi din nou renăscută, la ”vîrsta a treia”. Dar timpul e necruţător. Ca şi judecata istoriei, de care Ion Iliescu s-a ferit cît a putut, căutînd să-şi ”rescrie” biografia şi să intre cu dreptul în paginile ei. A fost poate uşor să mintă poporul, inlcusiv cu ajutorul Securităţii, care i-a jurat fidelitate după fuga lui Ceauşescu, dar nu poate minţi posteritatea.

Adevărul e că legăturile lui Ion Iliescu cu Securitatea au fost la fel de puternice, ca şi legăturile sale de putere în regimul comunist. Cele două erau indisolubil legate.

Sîntem în 25 aprilie, anul 1968. Este ultima zi a Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român. O Plenară cu un caracter special şi rezultate spectaculoase: reabilitări ale victimelor Securităţii, începînd cu Lucreţiu Pătrăşcanu, condamnarea practicilor abuzive ale acesteia din primele două decenii ale regimului, precum şi găsirea unui ţap ispăşitor, în persoana lui Alexandru Drăghici, fostul ministru de interne din vremea lui Dej.

Plenara s-a încheiat cu excluderea lui Drăghici din Comitetul Central şi trimiterea lui “la munca de jos”, ca director de IAS la margine de Bucureşti. S-a ţinut cont de pasiunea lui: îşi transformase curtea vilei de serviciu, într-o adevărată crescătorie de găini. După care, s-a pus problema locului rămas vacant în CC. Cităm din stenograma secretă a lucrărilor Plenarei: “Tov. Nicolae Ceauşescu: […] Avînd în vedere că Comitetul Central s-a descompletat, propunem ca să alegem ca membru plin, sau să trecem din cadrul membrilor supleanţi, ca membru al Comitetului Central plin pe tovarăşul Iliescu Ion. Îl cunoaşteţi, tovarăşi? Toţi tovarăşii: Da. Tov. Nicolae Ceauşescu: E vreo obiecţiune, tovarăşi? Toţi tovarăşii: Nu. Tov. Nicolae Ceauşescu: Să nu spună cineva că a votat numai pentru că s-a făcut propunerea. Atunci cine e pentru, tovarăşi? Mulţumesc. E cineva împotrivă? Se abţine cineva? Atunci în unanimitate tovarăşul Iliescu a fost trecut în rîndul membrilor Comitetului Central al partidului”.

După Plenară, pe tot parcursul lunii mai, în şedinţe închise, a început “prelucrarea” cadrelor partidului, căruia li s-au dezvăluit o parte din crimele şi abuzurile din trecut ale Securităţii. La una din acestea, de pildă, maiorul Vasile Nicolae de la Inspectoratul de Securitate Prahova arăta cum prin 1958 doi ofiţeri de Securitate din Tîrgovişte “au răpit un cetăţean” pentru a încerca recrutarea sa ca informator, “însă după 2 zile de presiuni, acesta s-a sinucis. Pentru a ascunde adevărul, cu aprobarea şefului Direcţiei Regionale, cadavrul a fost dus în pădure, unde a fost simulată sinuciderea prin spînzurare”. Nu este pomenit numele victimei şi nici al făptaşilor. Victimele au fost pentru comunişti întodeauna neimportante. Anexe ale istoriei. Şi, în urma unei hotărîri a Comitetului Central, din care făcea parte şi Ion Iliescu, nu avea să existe vreun proces, nici pentru aceste victime, nici împotriva criminalilor din Securitate.

Peste două decenii, în 1989, graţie aceluiaşi Ion Iliescu, care a apelat la experienţa sa de succesor al lui Alexandru Drăghici, dovedindu-se un protector grijuliu al Securităţii, securiştii au fost absolviţi din nou de orice vină. Marea lor dilemă din zilele revoluţiei, dacă aveau sau nu să fie traşi la răspundere pentru faptele din trecut, şi-a găsit rapid rezolvarea: s-au ales doar cu spaima.

Iliescu – subiect de dramă, dar şi creator de sistem politic

Poate mai bine decît oricine, Ion Iliescu ilustrează definiţia unui subiect de dramă, chiar după definiţia manualelor de literatură – este un personaj tragic, în împrejurări tragice. Trăind într-o lume pe care n-a înţeles-o niciodată, cu atît mai puţin acum, cînd îi este din ce în ce mai greu şi o acceptă aşişderea, fostul preşedinte al ţării s-a văzut nevoit să acţioneze nu o dată împotriva convingerilor şi a valorilor în care a crezut o întreagă viaţă, şi chiar să se lepede de acestea – ca şi apostolul Petru, de trei ori. Educat mai întîi la Bucureşti şi Moscova în spiritul dogmelor staliniste, a abjurat prima oară, pentru a trece la populismul hruşciovist. A doua oară s-a lepădat de Ceauşescu, la începutul anilor ’80, pentru a urca în barca reformatorilor comunişti, ai lui Gorbaciov. A treia oară s-a întîmplat în momentul în care a fost nevoit să-şi facă cruce, în public şi să-şi înghită pentru todeauna laudele la adersa marxismului.

După “primul” său mandat de şapte ani şi cel de-al doilea de patru, Ion Iliescu a încetat să mai joace rolul principal în politica românească. A ajuns chiar inculpat, vemelnic, în dosarul Revoluţiei. Multe din întîmplările mandatelor sale sînt acum istorie. E istorie şi o lozincă din acele timpuri a străzii, care spunea “Cine-a stat cinci ani la ruşi, nu poate gîndi ca Bush”. Manifestanţii opoziţiei din primii ani de după Revoluţie au aut dreptate, cu această referire directă la fostul preşedinte al ţării. Dar nu le-a folosit la nimic: tot Iliescu şi-ai lui au făcut jocurile.

Sub presiunea imensă a structurilor securisto-comuniste, cu care sub conducerea lui Iliescu s-au infiltrat toate structurile statului, treptat chiar şi opoziţia, România a ajuns să fie controlată şi coruptă, mai bine de un deceniu, de structuri ”de partid şi de stat”, care şi-au împărţit cum au vrut moştenirea comunismului, privatizîndu-l în folos personal. Partidele opoziiei istorice au fost fie compromise, fie au fost aduse în pragul desfiinţării. Iar adevărul lozincii de mai sus, cu Iliescu şi Bush, a rămas valabil, chiar şi cînd acesta a fost nevoit de conjunctura externă, cît şi de presiunile interne, să adopte o politică ceva mai coerentă pro-europeană şi pro-NATO. Dar Ion Iliescu s-a dovedit rapid depăşit de epoca sa, care i-o lua înainte, odată cu finalul ultimului său mandat. Era incapabil, parcă, să înţeleagă ce se întîmplă.

Tributar vechiului stil de a face politică din anii de glorie ai lui Ceauşescu, Ion Iliescu şi-a oferit larg zîmbetul Occidentului, în vreme ce acţiunile sale, atît pe plan intern, cît şi pe plan extern au încercat să salveze tot ce se mai putea salva, din zaţul surogatului securisto-comunist. Şi a reuşit. Uneori aceste eforturi au fost cu totul notabile şi Ion Iliescu a fost autorul unor adevărate tururi de forţă, căci nu era prea uşor să gîndeşti ca Miloşevici, să continui să crezi că ţara este judeţul Iaşi şi tu primul ei secretar, şi în acelaşi timp să pozezi în democrat convins, adept al economiei de piaţă şi al integrării euro-atlantice. Să mai dai şi mîna cu Regele!

Acesta a fost tabloul general, în care supravieţuirea Securităţii, poate în condiţii mai puţin glorioase decît cele din anii comunismului, dar la fel de profitabile, atît pentru protectorii politici, cît şi pentru cei protejaţi, a fost posibilă. Nu ar mai fi existat picior de securist în structurile de stat, de la servicii secrete la aparatul guvernului sau cel al administraţiei locale, de la politică la afaceri, dacă s-ar fi publicat o “listă lui Secu” nu în “Academia Caţavencu”, cum am făcut-o pe la începutul anilor 2000, ci în “Monitorul Oficial”. Şi nu ar fi fost suficient doar să vedem pe unde s-au cocoţat foştii securişti, ci şi să fie şi daţi jos de acolo. Dar o lege a lustraţiei s-a dovedit un ţel prea mare, pentru o societate civilă necoaptă şi ea însăşi infiltrată. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, am fi vorbit de o Românie a românilor. Şi nu doar de una a unei părţi a lor, cea care, întîmplător sau nu, se trage, politic şi biologic, din fostul Partid, fosta Securitate şi armata ei de informatori.

Ca aşa ceva să se fi întîmplat, era nevoie de o voinţă politică fermă, în favoarea democraţiei şi deci incompatibilă cu personalitatea lui Ion Iliescu. Cu a sistemului pe care l-a pereptuat, apoi l-a întreţinut, impregnîndu-l cu o notă personală şi care i-a supravieţuit, realizînd ceea ce înainte de 1989 era socotit imposibil: coabitarea între Partid şi Securitate. Este şi motivul pentru care, cu toată presiunea străzii din primele zile de după lui fuga lui Ceauşescu, Ion Iliescu a refuzat să semneze vreun decret care să prevadă desfiinţarea atît a Securităţii, cît şi a Partidului Comunist Român.

Supranumit ironic “Bunicuţa”, Ion Iliescu nu l-a crescut pe genunchi doar pe arogantul Adrian Năstase, ori pe “naşul” spiritual al acestuia, securistul Priboi. Ci şi pe un Stolojan, Cioloş, Ciolacu, Cîţu, Barna Simion, sau, dacă vreţi, Kovesi, Gorghiu ori Turcan – la toţi, dar la toţi şi la toate se regăseşte cîte ceva din ”seva” gîndirii lui Ion Iliescu, de la dicursul pseudo-reformist, care de fapt camuflează o înfeudare a ţării, fie propriilor interese, fie (mai grav) ale altora, la găunoşenia patriotardă naţional-comunistă, toate altoite peste un blindaj de oportunism, cît toate zilele. Mai grav e că Ion Iliescu a generat un întreg sistem politic, pe baze clientelare, ca şi comunismul, şi greu reformabil. Ion Iliescu i-a contaminat şi pe mulţi dintre liderii şi partidele opoziţiei şi, ce e mai grav, a impregant cumva aproape genetic politica din România. Dacă păcatul originar al democraţiei româneşti trebuie să poarte un nume, acesta poate fi Iliescu, iar dacă acest păcat ar trebui să mai poarte şi o însuşire, aceasta s-ar numi Securitate. Acum nu mai e vorba de aparatul represiv care a purtat acest nume, ci de o stare, de un mod de gîndire şi de raportare la putere.

Astăzi, chiar dacă biologic sînt pe acelaşi prag, apropiindu-se de o intrare fără glorie pe poarta Eternităţii (a cimitirului, nu altceva), generaţiile de activişti şi securişti au adeverit vechiul poem despre partid, ca şi Securitatea: e-n toate cele ce sînt. Şi pentru că toată corupţia, sărăcia, hoţiile şi amărăciunea cu care foştii securişti şi activişti au copleşit şi au supus ţara, (transferînd-o apoi generaţiei politice de azi) trebuiau să poarte un nume, li s-a spus, simplu, Ion Iliescu. Numele care ne-a furat trecutul, care ne ţine captiv încă viitorul, nume de care sîntem încă, la atîţia ani, incapabili să ne desprindem şi să-l uităm. O să cred altfel, atunci cînd primul punct pe un proiect al unui partid politic din România va fi reforma morală a ţării. Şi va avea şi puterea să o înceapă – cu sine, şi fără ipocrizie, cum o fac ”uteciştii” politicii noastre de azi.