ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea/ În 1945, ruşii au negociat cu pistolul pe masă, iar românii cu inteligenţă: un avocat român a salvat sute de mii de basarabeni şi bucovineni de la deportare, în URSS

O altă tragedie a marcat România, după intrarea trupelor Armatei Roşii în ţară şi instaurarea, după 6 martie 1945, a ocupaţiei sovieto-comuniste a ţării: aşa-numita ”repatriere” a ”cetăţenilor URSS”, adică a basarabenilor şi bucovinenilor refugiaţi, odată cu retragerea trupelor armatei române. Aproape 60.000 de oameni au fost duşi înapoi, cei mai mulţi cu forţa, mulţi fără să mai ajungă la vechile lor domicilii, ci în Siberia. Dar nici în cursul evenimentelor dramatice, nici mai tîrziu, nu s-a ştiut că atunci a fost evitată o tragedie şi mai mare.

Jafurile Armatei Roşii, puse pe seama refugiaţilor basarabeni şi bucovineni

Cînd au intrat în România, imediat după 23 august 1944, ruşii s-au comportat la fel ca într-un teritoriu cucerit. De fapt, actul de întoarcere a armelor împotriva Germaniei de către România a fost perceput de ei mai degrabă ca o capitulare necondiţionată. Fapt certificat şi de atitudinile ulterioare, de la semnarea armistiţiului, pînă la cea a păcii cu Aliaţii şi Uniunea Sovietică, acte în care ţării noastre i-a fost refuzat statutul de co-beligerant. Oricum, pînă la încheierea războiului, ruşii nici nu s-ar fi încurcat în ”hîrtii”. S-au purtat în România de parcă era a lor. Aidoma celor de sus, s-au purtat şi cei de jos, soldaţii ”glorioasei Armatei Roşii”, care s-au dedat la jafuri şi crime, care păreau să nu se mai sfîrşească.

Comuniştii din România erau pregătiţi de sovietici pentru a prelua puterea politică în ţară. Faptul a fost enunţat simplu de Stalin, la o întîlnirea a sa cu Tito în aprilie 1945 (”acolo unde ajung armatele noastre, se va instala şi regimul nostru, altfel nici nu poate fi”), urmînd deci ca şi ţara noastră să fie ”înglobată” astfel în imperiul sovietic la finele războiului. Oricît s-au străduit, politicienii români şi regele Mihai n-au avut cum să împiedice acest proces: România era o ţară ocupată. Totuşi, în calea ”legitimării” lor populare, pentru a ascunde că sînt de fapt unelte ale ocupaţiei, comuniştii din România se aflau la finele anului 1944 şi au fost în întreg anul 1945 într-un impas ”propagandistic”, din cauza jafurilor şi chiar a crimelor, la care s-au dedat soldaţii sovietici. Acest impas s-a amplificat, cu cît autorităţile militare sovietice, prin generalul-locotenent Vinogradov, comandantul statului major al Comisiei Aliate (sovietice) de Control, susţineau că românii de fapt se jefuiesc şi omoară între ei: la 12 septembrie 1945, el arăta printr-o adresă către guvernul român că ”dispune de informaţiuni că, pînă în prezent, unii cetăţeni români si unele persoane oficiale comit diverse acţiuni criminale, dîndu-le ca fiind făcute de către elementele Armatei Roşii. Aceste elemente criminale se deghizează în haine ale Armatei sovietice”. Ce era de făcut? Preluînd prefecturile şi aparatul poliţienesc, odată cu instalarea Guvernului Groza la 6 martie 1945, comuniştii n-aveau decît să se descurce cum puteau.

Aflat la conducerea Prefecturii Poliţiei Capitalei, tînărul comunist de origine maghiară Mihail Levente (avea 30 de ani cînd a preluat funcţia), ”educat” şi el de către agenţi NKVD în  timpul ”ilegalităţii” sale, transmitea la 20 septembrie 1945 o notă către subordonaţii săi, în care recunoştea ”lipsa cunoscută a formaţiilor de poliţie din Capitală, raportată la cunoscuta stare de lucruri, la sfîrşit de război, manifestată destul de acut în toate compartimentele vieţjj sociale, conduce la concluzia că situaţia poliţienească nu mai poate fi bine stăpînită. Avutul cetăţenilor şi chiar viaţa lor sînt serios ameninţate, prin acţiunea mereu crescîndă a infractorilor de toate categoriile, care operează atît în timpul zilei, cît mai ales noaptea. Problema pazei în cuprinsul Municipiului Bucureşti ne înfaţişează două aspecte, destul de periculoase”. Primul era că ”infractorii de drept comun, localnici şi internaţionali, înarmaţi cu pistoale şi pistoale mitralieră, atacă îndrăzneţ cetăţenii Capitalei. Din rapoartele formaţiunilor în subordine şi din reclamaţiile adresate de public, constatăm că cetăţenii Capitalei au ajuns în situaţia penibilă de a face de veghe în locuinţele lor, în timpul nopţii. Al doilea aspect al problemei ni-l impune un număr destul de însemnat de infractori, născuţi în Basarabia şi Bucovina, care, prevalîndu-se de calitatea de cetăţeni sovietici, parte îmbrăcaţi în uniforma armatei sovietice, după ce săvîrşesc infracţiunile, induc în eroare sau corup elemente ale Armatei Roşii, sub a căror protecţie şi influenţă sînt de îndată eliberaţi de la organele de cercetare şi instanţele de judecată, pentru ca a doua zi să reînceapă jafurile”.

De fapt, prea puţini spre deloc erau basarabeni şi bucovineni, ”îmbrăcaţi în uniforme ale Armatei Roşii”. Diversiunea însă a prins, astfel încît negocierile, care atunci se aflau în curs, între autorităţile române şi cele militare sovietice, pentru ”repatrierea cetăţenilor URSS”, n-au avut vreun impact public. Deşi, sub ochii românilor, mii de conaţionali ai lor trăiau o adevărată dramă.

Mihail Levente, prefectul comunist al Capitalei, stabilea în ordinul citat ca ”pentru curmarea neîntîrziată a acestei stări de lucruri, pentru restabilirea ordinii şi liniştii cetăţenilor, pentru a face faţă situaţiilor excepţionale şi necesităţilor imperioase din punct de vedere poliţienesc, solicităm să se reglementeze cît mai neîntîrziat regimul juridic al celor ce pretind că sunt cetăţeni sovietici, născuţi în Basarabia şi Bucovina, mai ales atunci cînd faptele lor cad sub incidenţa legii penale române, să se mărească de îndată efectivul de pază (suplimentat printr-un nou aflux de militari din Divizia ”Tudor Vladimirescu”, încadraţi în Jandarmerie, care aveau să constituie nucleul viitoarelor ”Trupe de Securitate” – n.n.), precum şi prin solicitarea comandantului trupelor sovietice din Bucureşti şi a ”comandamentului NKVD” să dispună ”alcătuirea unor echipe mixte”. Fără asemenea măsuri, îi avertiza Levente inclusiv pe sovietici, acţiunile de jaf vor continua ”să se traducă în manifestări masive împotriva regimului şi a guvernului, mai ales în zonele suburbane, cum a fost cazul întîmplat recent în comuna Griviţa, în urma jefuirii şi asasinării unui cetăţean. Vă raportăm că, dacă în timp de două săptămîni cele cerute de noi nu sunt satisfăcute, nu numai că situaţia nu va putea fi stăpînită, dar nu ne mai putem lua nici o răspundere privind paza şi ordinea în Capitală”, încheia Levente.

Devotat comunist, mai ales sovieticilor şi ajuns ulterior ministru al comerţului în timpul lui Dej, dar şi a lui Ceauşescu, a fost pensionat forţat de acesta în 1968, după intrarea ruşilor în Cehoslovacia: era ştiut ca fiind prea filo-sovietic, ca să nu pună probleme. Întorcîndu-mă însă în 1945, la începuturile carierei sale politice, trebuie spus că solicitarea sa n-a rămas fără răspuns. Iar una din misiunile executate de patrulele poliţieneşti mixte, din care făceau parte şi soldaţi ruşi, dar şi comisari NKVD au început să bată la porţile refugiaţior basarabeni şi bucovineni. Lungi liste, care-i cuprindeau pe toţi aceştia, au ajuns curînd pe masa comandanţilor sovietici.

”Repatrierea cetăţenilor sovietici”, punctul 5 din Convenţia de Armistiţiu

Conform articolului 5 din Convenţia de Armistiţiu, Statul român trebuia să-i identifice şi să-i trimită peste graniţă în URSS pe basarabeni şi pe bucovineni. În realitate, ruşii n-au avut încredere în autorităţile noastre şi, după cum am văzut mai sus, s-au ocupat prin intermediul Poliţiei şi Siguranţei, infiltrate şi conduse de comunişti, cît şi direct, de identificarea refugiaţilor. O mare problemă a constituit-o însă negocierea, pe acest subiect delicat. Cei care fugiseră din calea ruşilor nu nutreau deloc dorinţa arzătoare de a fi ”repatriaţi” în ”raiul bolşevic”, ci, dimpotrivă, fugiseră de acesta şi aveau, mulţi dintre ei, toate şansele să fie trataţi acolo ca nişte duşmani ai ”puterii sovietice”. Cum s-a şi întîmplat, în cele mai multe cazuri. Am găsit un document relevant al acestor negocieri, stenograma unei întîlniri, ultima şi cea decisivă, în care reprezentanţii români şi sovietici au luat în discuţie trimiterea în URSS a refugiaţilor basarabeni şi a bucovinenilor.

Convorbirea a avut loc in ziua de 3 martie 1945, la Comisia Aliată (sovietică) de Control din strada Thomas Masaryk şi la ea au luat parte colonelul NKVD Borisov, care era şef al Secţiei politice a Comisie, secondat de coloneii Gusiev şi Bilsenov, iar din partea Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului, ministrul plenipotenţiar Edmond Ciuntu, fost însărcinat cu afaceri la Moscova,  consilierul său, Ştefan Demetrescu şi tînărul avocat Alexandru Danielopol, specialist în drept internaţional.

După mărturiile acestuia din urmă, colonelul Borisov a început prin a-şi scoate pistolul din toc şi a-l pune pe masă, dînd impresia că l-ar jena, dar zîmbetul său sinistru arăta că e vorba de o ameninţare, la care  avocatul Danielopol, de numai 28 de ani, a scos şi el un stilou, comentînd: ”fiecare cu armele lui!”

Pretenţiile ruşilor erau clare şi au fost exprimate de colonelul Borisov: ”noi socotim că cetăţenii sovietici sunt toţi cei care au locuit pe teritoriul Republicii Moldoveneşti şi în regiunile Ismail şi Cernăuţi, care au dobîndit cetăţenie sovietică pe baza Decretului Sovietului Suprem din 8 manie 1941”. Erau interesaţi şi ca lucrurile să meargă foarte repede şi ca autorităţile române să termine listele cu toţi aceştia, într-o săptămînă. ”Trebuie să lucraţi milităreşte”, le-a cerut Borisov delegaţilor români. Diplomatic, Demetrescu a obţinut o prelungire a termenelor, care expirau în două zile şi a obţinut-o, pentru 10 martie. După care Borisov a spus: ”Asta-mi reaminteşte un spirit de tîrguială neadmis, dar, fiindcă vrea dl. Consilier Demetrescu, poftim. Dar, dacă doriţi, eu vă propun să facem o experienţă împreună, ca să vă convingeţi. Hai să facem orice legătură telefonică cu orice prefectură din ţară veţi dori Şi eu vă asigur că nu pînă la 10 martie, dar pînă la 7 martie, veţi avea toate tabelele cerute”. Şi apoi, adresîndu-se ministrului Ciuntu, a completat: ”Domnul ministru ar trebui să fie deprins cu felul nostru de a lucra, el, care a stat atîta timp la Moscova şi sper că şi în Romînia, la dumneavoastră, se va ajunge cît de grabnic la aceeaşi perfecţiune”, la care Ciuntu a replicat, subtil şi diplomatic: ”Sînt diferenţe de metode”. Aşa era. Ruşii negociau cu pistolul pe masă, iar românii cu inteligenţă.

Deşi în aparenţă lucrurile au mers în direcţia dorită de sovietici, tînărul avocat Danielopol a reuşit să obţină o exceptare de la dispoziţiile ruşilor: cei care nu au apucat să se repatrieze, în urma ultimatumului de la 28 iunie 1940, care, după cum a precizat el în discuţii, ”prevedea că evacuarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord trebuie să se facă în patru zile” şi ”prea puţini au fost aceia care au reuşit să se retragă cu administraţia romînească. Toţi cei care au rămas s-au înscris pe listele de repatriere, care au fost aprobate de Comisariatul Afacerilor Interne de la Moscova şi au fost comunicate ministerelor noastre de interne şi externe”, dar nici aceştia n-au mai făcut-o, pentru că a izbucnit între timp războiul. El a propus ca exceptare acei refugiaţi, iar Borisov a acceptat, fără să-şi imagineze ce se va întîmpla. Argumentul tînărului avocat l-a intimidat cumva pe Borisov, care s-a temut să nu comită o greşeală şi a făcut una şi mai mare. Avocatul a spus: ”Aprobarea dată de Moscova (în 1940, pentru repatrieri după ultimatum – n.n.) nu poate fi contestată pentru că s-ar fi încheiat, deoarece valabilitatea ei se socoteşte nu de la execuţia în fapt a repatrierilor, ci de la data aprobării lor. Toţi basarabenii care sînt în această situaţie pot face oricînd dovada, prin ministerele noastre de interne şi externe, de existenţa acestor aprobări, care s-au făcut individual”.

Prudent, Borisov a replicat ”eu ştiu că toţi cei care au obţinut repatrierile s-au şi repatriat. Iar cei care nu s-au putut repatria este că nu au vrut să o facă şi deci sînt cetăţeni sovietici”. La care ministrul Ciuntu abate diplomatic discuţia, din nou: ”totuşi , dl colonel Borisov nu mi-a dat încă noţiunea exactă a cetăţeniei sovietice, căci, dacă trimit în toată ţara Decretul Sovietului Suprem, vor fl autorităţi provinciale care vor interpreta într-un fel, iar altele în alt fel”. Obosit, pentru că  discuţia dura de trei ore, Borisov a spus: ”V-am dat deja definiţia celor care trebuie să se reîntoarcă in U.R.S.S. Dar fiindcă cereţi o prelungire de termen, sînt de acord să se prelungească termenul de la 5 martie, pînă la data de 10 martie”. De fapt, delegaţia română obţinuse ceea ce dorise: repatrierile se refereau doar la ”persoanele originare din Basarabia care au rămas la 28 iunie 1940 în această provincie”, fără să fi făcut solicitare de repatriere în România, ori fără să fi dobîndit, pînă atunci, o altă cetăţenie. Pînă la urmă, Borisov a fost de acord şi şi-a luat pistolul de pe masă, iar avocatul Danielopol şi-a băgat stiloul în buzunar, zîmbind doar în sinea lui – reuşise.

Stratagema negociatorilor români a făcut ca pretenţiile iniţiale sovietice, care ar fi dus, după estimările lor, la ”repatrierea” a circa 400.000 de oameni, inclusiv a românilor care în iunie 1940 se aflau pe teritoriul Basarabiei şi Bucovinei, dar nu erau născuţi acolo, a restrîns numărul dosarelor Comisiei Române pentru aplicarea Armistiţiului în perioada 23 august 1944 – 30 septembrie 1946, prin excluderea acestora şi a celor ce aveau depuse acte de refugiaţi, la numai  cîteva zeci de mii. Au fost astfel ”repatriaţi“ 38.352 de basarabeni, 8.198 de bucovineni şi 9.900 de români de la Est de Nistru (români transnistreni) – un total de 56.450 de persoane. Totuşi, aşa-numitele ”repatrieri” au continuat chiar şi după încheierea acordurilor de pace în 1947, cînd prevederile armistiţiului din 12 septembrie 1944 şi inclusiv ale punctului 5 ale acestuia, au încetat de drept.

Dar România devenise deja o feudă rusească, la propriu. Aşa că ”vînătoarea de basarabeni” a continuat, şi după 1947. O notă a CIA din 15 noiembrie 1949, declasificată, afirmă că ”autorităţile de la Bucureşti au refuzat să emită noi documente de identitate persoanelor născute în Basarabia, acestora urmând să li se aplice prevederile unui act normativ necunoscut, prin care trebuie să se întoarcă în Uniunea Sovietică”. Basarabenii continuau să se ascundă, ori să caute să-şi obţină alt statut, prin căsătorii de convenienţă – s-au înregistrat chiar căsătorii, cum ar fi una între o tînără de 17 ani şi un bătrîn de 70. Temerile erau justificate: un alt raport CIA din 29 noiembrie 1949 confirma intensificarea unor repatrieri ale basarabenilor depistaţi în România, cît şi faptul că ar urma ”repatrierea” tuturor celor născuţi acolo şi scăpaţi, graţie ”artificiilor interpretative” obţinute de delegaţia română, la negocierea aplicării punctului 5 al Convenţiei de Armistiţiu. Chiar şi în martie 1953 mai exista încă o Comisie pentru Repatrierea Cetăţenilor Sovietici, care căuta în continuare români basarabeni. După moartea lui Stalin, însă, acţiunile ei s-au diminuat pînă spre zero, deşi oficiul consular sovietic de la Bucureşti prelungise în 1951 pe termen nedefinit formalităţile de repatriere a basarabenilor rămaşi în România.

Povestea are, totuşi, şi o parte tristă, dincolo de faptul că s-a reuşit limitarea dimensiunilor unei tragedii, care oricum a ţinut sub spaimă şi teroare sute de mii de oameni, în timpul regimului comunist. La 91 de ani, Alexandru Danielopol, salvatorul basarabenilor, mai trăia într-un azil de bătrîni la Paris, la finele anului 2007, singur şi nebăgat în seamă de ambasada noastră în Franţa, mai degrabă ocupată să fie pregătită de realegerea preşedintelui care condamnase comunismul, decît să-i omagieze pe cei care-l înfruntaseră, cu un curaj şi o inteligenţă care au salvat de la deportare în URSS sute de mii de români.