ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: Monumentul de la Piteşti, o sfidare a României, cînd ”patriotismul” Securităţii” a umplut puşcăriile cu toţi cei care au făurit Marea Unire

Cu Dreptatea şi Strîmbătatea la masă

 Monumentul de la Piteşti a fost ridicat în cinstea ”patriotismului” ofiţerilor din servicii care ”s-au jertfit” pentru patrie. Care jertfă? Ce patrie? Poate să-mi explice colonelul Dumitru Şovar, rezervist din ”servicii” şi initiator al proiectului, cu susţinerea SRI, care se apără spunînd că el a lucrat ”numai un an” în Securitate (intrînd în aceasta în 1988, cînd era evident că instituţia nu e tocmai o mînăstire de maici), de ce primii pe lista celor băgaţi la închisoare de Securitate şi ucişi acolo au fost tocmai dintre cei ce au făurit Unirea de la 1918? Ei, făuritorii Unirii, au fost printre primii arestaţi după instalarea comunismului şi au plătit  un preţ greu, în faţa autorităţilor ocupaţiei sovieto-comuniste a României, în anii de după 6 martie 1945.

De la data instalării guvernului condus de dr. Petru Groza, el însuşi unul dintre participanţii la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, dar preschimat din oportuism într-un jalnic trădător al neamului său, asupra tuturor elitelor din vechea Românie Mare s-au dezlănţuit cele mai crude acte de represiune şi arbitrariu, pentru a împiedica orice act de nesupunere faţă de puterea ocupantă de la Răsărit. Căci, sub cizma sovietică, în acei ani dreptea murise – dar nu şi demnitatea unei întregi generaţii, care nu a putut fi strivită de ocupanţi şi slugile lor din Securitate. În anii comunismului, făuritorii Unirii au intrat în temniţe tocmai pentru că erau opuşi celor ca Dumitru Şovar, iar mîndria lor de a fi români nu a putut fi, cu toate încercările, ucisă în temniţă sau cu gloanţe, ori umilită de palmele şi sudalmele niciunui securist. Cîţi ţărani n-au fost, de asemenea, trimişi la Canal, de aceiaşi securişti, pentru ”Deşteaptă-te, române”!?

Anii comunismului au fost vremuri al căror înţeles profund l-am aflat acolo la Bistra, din pilda povestită de un bătrîn octogenar. Bătrînul a istorisit următoarele. Se spune că pe atunci, în acei ani grei pentru toţi românii, Dreptatea şi Strîmbătatea se plimbau împreună prin lume şi deodată li se făcu foame. ”Uite un restaurant, hai să intrăm”, a spus. Strîmbătatea. ”Da, dar eu nu am bani”, i-a răspuns Dreptatea. ”Lasă, că plătesc eu”, a venit răspunsul. Au intrat înăuntru, au mîncat, au băut, iar cînd a venit venit momentul să plătească, Strîmbătatea a chemat ospătarul: ”Dă-mi restul!”. ”Care rest, că nu mi-aţi dat niciun ban!” ”Ba, ţi-am dat 100 de lei. Dă-mi restul!” La cearta izbucnită, a venit şeful localului, care a început să-şi apostrofeze angajatul: ”Cu oameni ca tine, o să pierdem toţi clienţii!”. Derutat şi umilit, ospătarul s-a întrebat: ”Of, dreptate, unde eşti!...”. ”Aici sînt – răspunse Dreptatea – dar nu pot spune nimic, pentru că şi eu am mîncat şi am băut…”. Această poveste, încărcată de înţelesuri, descrie cum nuse poate mai fidel modul în care a acţionat regimul comunist asupra oamenilor. Frica, instaurată ca reflex al terorii dezlănţuite prin Securitate de către regimul comunist a creat nu numai supunere, dar şi un lung şir de complicităţi, fie şi prin tăcere, faţă de abuzurile săvîrşite de regim împotriva celor pe care acesta îi pusese în lungul şir de nume al celor care trebuiau sacrificaţi, petru ca ocupaţia sovieto-comunistă a României, străină de sufletul locuitorilor ţării, să nu cunoască împotrivire.

Cu numai trei decenii înainte de momentul instaurării regimului comunist, în timpul căruia Dreptatea şedea la masă şi se ospăta alături de Strîmbătate, cu totul alta era atmosfera pe plaiurile transilvane. O descrie exact o mărturie prea puţin cunoscută, amintirile Elenei Căpîlneanu, văduva preotului Iuliu Căpîlneanu din Vereşmont, fostul judeţ Turda, despre participarea la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Aceste rînduri au fost scrise cu ocazia semicentenarului Unirii Transilva filiala Alba. Aceste rînduri au fost scrise cu ocazia semicentenarului Unirii Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1968, sărbătorit atunci cu mare fast, pentru prima oară, de către autorităţile comuniste – care au confiscat-o propagandistic. Rîndurie ei, descoperite şi publicate mai întîi de un ziarist din Alba Iulia, Dorin Ţimonea, arată cum s-au trăit acele momente înălţătoare din preajma Unirii şi ce era adevăratul patriotism – nu cel clamat azi, de Securitate. De coloneii şi generalii ei, care ne mint că au apărat patria, cînd n-au făcut altceva decît să apere regimul comunist, cu care în mod pervers confundă însăşi ţara. Tocmai din acest motiv, relatara Elenei Căpîlneanu a rămas, timp de decenii, ”la secret”. 

Amintirile preotesei Elenei Căpîlneanu nu au fost valorificate atunci, în 1968, la sărbătoarea “oficială” a semicentenarului Unirii. Era prea mult vorba de greco-catolici, cît şi de activitatea “duşmănoasă”, ca parlamentar P.N.Ţ. a preotului Căpîlneanu, ba chiar şi de Valer Moldovan, “duşman al poporului” mort în temniţa de la Sighet. În 2018, într-o carte scrisă de colegii mei Horaţiu Groza şi Răzvan Mihai Neagu, despre eroii turdeni ai Unirii, e pomenit pe larg Valer Moldovan, despre care văduva Căpînleanu povestise în mărturia sa, fără a-i fi cunoscut destinul tragic. Moldovan a fost deputat la Alba Iulia din partea Cercului electoral Turda-Cîmpeni; după ce a absolvit studii de drept la Budapesta, ca bursier al Fundaţiei Gojdu, a profesat avocatura şi a fost profesor de drept canonic la Universitatea din Cluj; în publicistica românească de pînă la 1918 din Transilvania a militat cu curaj pentru drepturile românilor. Fruntaş al Partidului Naţional Român. a fost ales membru al Marelui Sfat Naţional Român la Alba Iulia în 1 decembrie 1918. A devenit apoi membru al Partidului Naţional Ţărănesc, vicepreşedinte al partidului pe Ardeal, pe lsitele căruia a fost ales deputat în cinci legislaturi şi senator în alte patru şi a fost în două rînduri subsecretar de stat la Ministerul Instrucţiunii Publice. A fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 (“noaptea demnitarilor”) şi încarcerat la Sighet, deşi avea 74 de ani. Nu a putut rezista regimului penitenciar sever din închisoare, unde a murit în 19 iulie 1954, iar trupul său a fost îngropat în “Cimitirul Săracilor” de la Cearda, la marginea oraşului.Vă întreb, domnule Şovar şi stimaţi colegi ai lui din Securitate, care aţi participat (şi contribuit financiar) la ridicarea troiţei ”eroilor Securităţii” de la Piteşti, unde e în relatarea de mai sus ”patriotismul” instituţiei, cu care defilaţi, prin ţară şi prin istoria recentă din ultimii ani? E patriotică uciderea unui octogenar într-o temniţă, pentru că a înfăptuit Unirea?

Monumentul de la Piteşti, o sfidare a patriei

Bătrîni, bolnavi, totuşi au fost şi dintre cei care au scăpat de temniţă, deşi numărîndu-se printre ”făuritorii Unirii”: o aparteneţă care asigura, în viziunea Securităţii un bilet spre iad. Un exemplu e cel al avocatului Augustin Raţiu (1884-1970), descendent al familiei nobiliare Raţiu de Nagylak, cu un rol deosebit în istoria Transilvaniei şi a mai ales a oraşului Turda, o adevărată dinastie nobiliară românească, un reper în viaţa comunităţii ardelene şi în avangarda mişcării naţionale româneşti. El a scăpat de închisoare doar pentru că era tatăl cunoscutului om politic şi patriot român Ion Raţiu, cel care a fost socotit de către regimul comunist de la Bucureşti drept lider al exilului ”reacţionar” (a se citi patriotic) de la Londra. S-au sfiit să-l întemniţeze şi să-l ucidă, nu din cauza staturii sale patriotice, ci numai din cauza scandalului extern care ar fi izbucnit şi de care se temeau.

Pornind şi de la faptele evocate mai sus, pot  afirma încă o dată că Securitatea nu a avut nimic “patriotic” în activitatea şi acţiunile ei, ci dimpotrivă; practic, pînă în amiaza zilei de 22 decembrie 1989 (se pare că şi după aceea), ea a rămas fidelă statutului ei iniţial, fiind principala instituţie care a apărat regimul comunist – şi nu patria. Se poate proba acest fapt cu date concrete, bazate inclusiv pe documentele din propriile ei arhive, că poliţia politică comunistă, numită din 1948 Securitate, i-a arestat, i-a trimis în lagăre, i-a supus domiciliului obligatoriu sau altor forme de persecuţie, sau cel puţin i-a ţinut sub o strictă supraveghere pe toţi aceia care au contribuit activ la făurirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 şi care au mai trăit în anii comunismului.

Fie că au fost delegaţi, participanţi sau aleşi în organismele Adunării Naţionale de la Alba Iulia, “făuritorii Unirii” care au mai apucat anii de după 6 martie 1945, data la care s-a instaurat guvernul “democrat-popular” prosovietic al lui Petru Groza au fost practic toţi, într-un fel sau altul, obiect al “muncii de Securitate”. Unii au sfîrşit tragic în închisori, alţii au sfîrşit săraci şi supuşi unui întreg cortegiu de umilinţe, sau cel puţin au trăit, sub atenta supraveghere a poliţie politice comuniste, cu spaima unei iminente arestări. Singurul de care se poate afirma cu certitudine că nu a fost supus vreunei persecuţii, dintre delegaţii de la Alba Iulia a fost dr. Petru Groza. Deşi acţiunea Securităţii nu avea un sens politic clar, sub aspectul “luptei de clasă”, deoarece majoritatea foştilor participanţi la Marea Unire nu mai prezentau un real pericol pentru regim – ei erau în vîrstă, de cel puţin 60 de ani, la data instaurării comunismului în România, Securitatea nu a ţinut cont de vîrstă şi nici de starea de sănătate, în multe cazuri precară, a acestora.

 În România, Securitatea a exectutat fidel ceea ce hotărîse KGB-ul. Ce a fost patriotic în aşa ceva? În Basarabia ocupată, toţi membrii Sfatului Ţării care au mai fost găsiţi în viaţă la intrarea trupelor Armatei Roşii au fost arestaţi de NKVD şi au sfîrşit în închisori sau în lagărele sovietice. Aşa cum aveau să păţească, sub cizma Securităţii, şi făruitorii Unirii de la Alba Iulia. Aceia care au reuşit să se refugieze în România au fost urmăriţi şi arestaţi de poliţia politică, din dispoziţiile sovieticilor, din primele zile al „eliberării” ţării; unii au fost trimişi să-şi ispăşească pedeapsa în Gulag, alţii au rămas în închisorile din România. Şi unii, şi alţii dintre cîţi s-au mai întors şi au apucat să trăiască în libertate, au fost supravegheaţi pas cu pas de către Securitate, chiar şi în anii de maximă „deschidere”a regimului comunist de la Bucureşti, pînă la sfîrşitul zilelor lor şi chiar la înmormîntare. Situaţia celor care înfăptuiseră unirea Bucovinei cu România a fost aceeaşi.

Cu toate că în cazul făuritorilor Unirii Transilvaniei cu România acuzaţiile care le-au fost aduse celor arestaţi nu au privit în mod direct organizarea şi participarea la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, Securitatea şi-a făcut cu prisosinţă datoria faţă de regimul de ocupaţie sovieto-comunist şi împotriva patriei, făurită de acei oameni în vîrstă, care trăiseră poate cele mai frumoase clipe ale vieţii lor la 1 decembrie 1918. Ei au fost arestaţi, întemniţaţi, trimişi în colonii de muncă şi domiciliu obligatoriu, ori atent supravegheaţi de Securitate, practic fără excepţie – pentru că erau reprezentativi pentru elita vechii Românii, indiferent de starea socială sau pregătirea intelectuală, de aparteneţa politică sau confesională.

Nimeni nu poate scăpa, pe pămînt, cel puţin de judecata istoriei, singura care poate pedepsi şi după moarte, în afara lui Dumnezeu. În fond, reîntorcîndu-ne la parabola bătrînului din Bistra, pe care am relatat-o la început, această judecată face diferenţa între Dreptate şi Strîmbătate. Domnul Şovar şi colegii lui din Securitate care ridică monumente unor ”eroi” care i-au întemniţat chiar şi pe ”făuritorii Unirii” nu sînt altceva decît copiii acelei Strîmbătăţi, care se crede Dreptate, pentru că a stat cu ea la masă. Dar niciodată nu va fi, căci Dumnezeu vede – chiar şi monumentul de la Piteşti, care e, în fond, opusul a ceea ce se declară: o sfidare a patriei.