ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: O armă cu două tăişuri: renaşterea cultului naţionalistului ucrainean Stepan Bandera, între Hitler şi Stalin, între criminal de război şi erou naţional

Locuri comune şi dezinformare

Omagiul adus de către autorităţile ucrainene liderului naţionalist Stepan Bandera la Kiev pe 1 ianuarie 2023 prin comemorarea naşterii lui la aceeaşi dată în 1909, a declanşat proteste puternice în Polonia, trei zile mai tîrziu, cînd viceministrul polonez de externe Arkadiusz Mularczyk a declarat presei la Varşovia că „pentru Polonia este inacceptabil să fie onorat Stepan Bandera, ideologul naţionaliştilor ucraineni care au asasinat zeci de mii de polonezi la Volînia”. Totodată, evenimentul a dat apă la moară propagandei Federaţiei Ruse, care socoteşte drept ”fascist” regimul Zelenski. Faptul că inclusiv parlamentul de la Kiev a aniversat naşterea lui Stepan Bandera s-a consumat, dar el, ca şi protestele energice ale polonezilor, au rădăcini adînci în istorie. Într-adevăr, chiar dacă nu Bandera direct a condus la masacrele de la Volnîia şi din toată zona de frontieră cu Polonia la începutul celui de-al doilea război mondial, cînd au fost ucişi între o sută şi două sute de mii de etnici polonezi şi evrei (sursele diferă, între aceste două cifre, oricum cu dimensiuni genocidare), Bandera e cel care a condus mişcarea naţionalistă ucraineană care a produs acest mare număr de victime civile.

Resursele istorice ale unei asemenea comemorări sînt însă şi ele explicabile. Războiul dintre ”banderovişti”, rezistenţa naţională ucraineană, şi trupele de ocupaţie sovietică ale Ucrainei după încetarea ostilităţilor celui de-al doilea război mondial, a avut proporţii de masă – în cele mai ridicate cote ale confruntării, mişcarea de partizani a lui Bandera număra în jur de o sută de mii de luptăttori şi susţinători ai lor. Populaţia civilă era la mijloc: cei ce acordau sprijin ”banderoviştilor” erau arestaţi sau ucişi de autorităţile militare sovietice, iar cei care îi ajutau pe ocupanţi erau ucişi, ca represalii, de partizani. Pierderile din acest război împotriva ocupanţilor, dar şi intern, numără mult mai mulţi oameni decît cele două divizii de intervenţie ale NKVD, deja menţionate. Cruzimea confruntării a fost cu totul asemănătoare Războiului civil din anii ’20 din URSS.

Confruntarea a avut ecouri şi pe teriroriul românesc, la graniţa cu Ucraina. Într-un ”Raport privind acţiunile Siguranţei între 1 ianuarie – 1 septembrie 1945”, se arăta că ”în zona Suceava-Rădăuţi-Câmpulung Moldovenesc s-a pus capăt acţiunilor unei organizaţii banderiste a populaţiei ucrainene, structurată pe trei secţii: secţia intelectualilor şi vîrstnicilor, însărcinaţi cu pregătirea politică a cadrelor, secţia paramilitară şi secţia femeilor, destinată activităţilor de curierat, strîngerii de ajutoare materiale şi alimentare”. În acest mod ingenios îşi organizase Stepan Bandera, din exil, armata sa de partizani în întreaga Ucraină. Aveau pînă şi tipografii, tipăreau ziare şi broşuri răspîndite nu numai în zonele pe care le controlau, dar şi în restul teritoriului ţării.

În toamna anului 1949, urmele armatei de partizani a lui Bandera erau încă sesizate de Securitatea Poporului în partea de nord a României. Pe  2 septembrie 1949, un raport al Serviciului ”Bande” din Direcţia Generală a Securităţii arăta că ”în judeţul Maramureş activează o bandă de fugari, formată din ucrainieni, conduşi de numitul Bandera (o eroare, Bandera era refugiat în occident după cum se va vedea – n.n.). Au mai fost văzute 2 grupuri: unul de 7 indivizi înarmaţi, îmbrăcaţi în haine militare rupte, la locul numit Movila şi altul de 3-4 indivizi, care au atacat locuinţa numitului Gheţan Dumitru şi pe preşedintele Frontului Plugarilor din comuna Codrul Butesei, numitul Florea Vasile”. Ca şi în Ucraina, principala ţintă a ”banderoviştilor” erau autorităţile comuniste instalate de sovietici. E ultima menţiune a ”banderoviştilor” în arhivele Securităţii.

 Trebuie spus că la crearea Securităţii, apărută prin Decretul 221 din 30 august 1948, au participat în mod direct consilieri sovietici din poliţia politică. Vechi NKVD-işti, unii dintre ei avînd experienţa luptelor cu ”banderoviştii” din Ucraina, astfel încît i-au instruit pe ”kaghebiştii” din România, numiţi eufemistic ”Securitatea Poporului”, să acţioneze pentru a destructura orice posibil sprijin organizat, acordat partizanilor din munţii Romîniei, din partea populaţiei civile. Ceea ce s-a realizat, prin instaurarea unei politici de teroare în satele României – represiune care a făcut ca partizanii români să nu se poată bucura de acelaşi sprijin din partea populaţiei, aşa cum avea armata lui Stepan Bandera din Ucraina sovietică: aceasta moştenise reţelele organizate din vremea războiului, în care naţionaliştii ucraineni luptaseră cu la fel de mare succes împotriva armatei de ocupaţie sovietică, cît şi germană, care la retragerea ei în vara anului 1944 a lăsat în urmă, în mîinile foştilor inamici naţionalişti ucraineni, o mare cantitate de arme şi muniţii, cu care ”banderoviştii” aveau să semene teroare vreme de aproape un deceniu în rîndurile ocupanţilor sovietici, luptînd în continuare pentru independenţa ţării.

Pînă la confruntarea directă numai cu ruşii, naţionaliştii ucraineni s-au împotrivit şi ocupaţiei naziste a ţării lor. Pe parcursul războiului, ”banderoviştii” au luptat atît cu ”partizanii roşii” comunişti, cît şi cu armata de ocupaţie germană. Dar, pornind de la biografia lui Bandera, aflat pe parcursul războiului în Germania, aceste episoade sînt întunecate fie de capitole precum masacrul de la Volnîia, fie de citirea istoriei prin prisma intereselor prezentului, cînd propaganda Kremlinului a făcut un leit-motiv din ”fascismul” autorităţilor de la Kiev. Problema e plină de locuri comune şi dezinformare, dar faptele arată însă un ”pro-nazism” limitat al ucrainenilor, în timpul războiului şi o colaborare destul de restrînsă cu germanii. Profesorul Stephen Davies, care a studiat ”colaboraţionismul” ţărilor ocupate cu naziştii observa că "un număr mare de voluntari Waffen-SS au venit din Europa de Vest. Olanda a fost naţiunea care a furnizat cel mai mare număr de divizii (patru divizii). Erau două belgiene şi au existat şi Waffen SS franceze. În opinia mea, este destul de surprinzător faptul că Ucraina, care este cu siguranţă o ţară mult mai mare (decât Ţările de Jos şi Belgia), a furnizat doar una dintre diviziunile Waffen SS”.

Bandera – o biografie neromanţată

La nivel personal, istoria e, în mod paradoxal, deşi subiectivă, mult mai uşor de verificat. Aşa stau lucrurile şi cu Stepan Bandera. Cine a fost cel care a inspirat o luptă de asemenea anvergură, atît împotriva armatelor Germaniei fasciste, cît şi împotriva sovieticilor, organizînd o armată de rezistenţă de o asemenea eficienţă şi longevitate? Criminal de război sau erou naţional? Biografia sa neromanţată rămîne una controversată. A avut certe sentimente antipoloneze – nu numai pentru că polonezii ocupaseră după primul război mondial largi părţi din nordul Ucrainei, dar într-un fel autorităţile poloneze i-au marcat destinul. Fiul al unui preot greco-catolic dintr-un sat din Ucraina de vest, Stepan a trăit în tinereţea sa sub ocupaţia poloneză. Ar fi vrut să studieze la Colegiul Ucrainean de Tehnologie şi Economie din Podebrady, Cehoslovacia, dar autorităţile poloneze nu i-au eliberat documentele de călătorie. S-a înscris în organizaţii naţionaliste ucrainene în timpul studiilor sale la Facultatea de Agronomie de la Institutul Politehnic din Lviv şi a urcat rapid treptele ierarhiei acestor organizaţii, devenind, în 1931, şef al departamentului de propagandă al Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni, locţiitor al comandantului regiunii Galiţia, în 1932 – 1933, şi şef al Comitetului executiv al OUN, în 1933.

Bandera a urmărit obiective clare antipoloneze şi antisovietice, vizînd oprirea exproprierilor pământurilor deţinute de ucrainieni şi organizînd acţiuni armate împotriva oficialilor polonezi, socotiţi responsabili pentru politica antiucraineană. Bandera a fost arestat în 1934, fiind acuzat de pregătirea atentatului împotriva ministrului de interne polonez, Bronisław Pieracki şi apartenenţa la OUN, fiind condamnat la închisoare pe viaţă. Patru ani mai tîrziu, insurecţioniştii ucraieni au încercat să-i organizeze fără succes evadarea, care avea să se petreacă un an mai tîrziu, odată cu retragerea autorităţilor poloneze din zonă. A ajuns la Cracovia, de unde a coordonat mişcarea naţionalistă ucraineană, în vederea obţinerii independenţei ţării.

După ocuparea Ucrainei de către Germania, istoricul David Marples descrie politica lui Bandera faţă de nazişti ca „ambivalentă, tactică şi oportunistă”: pe 30 iunie 1941, odată cu sosirea trupelor naziste în Ucrania, Bandera şi OUN au proclamat independenţa Ucrainei, dar acele părţi din Declaraţia de Independenţă în care apărea menţiunea că ucrainenii ”vor colabora strâns cu Germania Naţional Socialistă, sub conducerea lui Adolf Hitler, care creează noua ordine în Europa şi în lume” au fost cenzurate de istoria ucraineană. Dealtfel, a fost o declaraţie mai degrabă formală, pentru că în curînd Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni a început o mişcare insurecţionistă atît în partea sovietică ocupată, cît şi împotriva ocupanţilor germani, deşi mulţi membri ai acesteia s-au înscris volunari în cele mai sîngeroase unităţi ale Abwehr, participînd la formarea batalioanelor „Nachtigall” şi "„Roland”, vinovate de crime de război.

Dar Bandera şi mişcarea sa nu puteau fi controlaţi de ocupanţii nazişti – devenise evident că ei luptă şi împotriva autorităţilor germane de ocupaţie. El a fost arestat din nou în 5 iulie 1941, fiind trimis ”ostatic” la Berlin. Un document al autorităţilor de ocupaţie germane din Ucraina afirma în 25 noiembrie 1941 că ”mişcarea Bandera pregăteşte o revoltă în Reichskommissariat, care are ca obiectiv final fondarea unei Ucraine independente. Toţi funcţionarii mişcării Bandera trebuie să fie arestaţi de îndată şi, după un interogatoriu cuprinzător, trebuie lichidaţi”, mişcarea naţionalistă a intrat în clandestinitate, continuînd lupta atît împotriva naziştilor, cît şi a sovieticilor. Dar vina lui Stepan Bandera pentru inspirarea masacrelor împotriva evreilor şi polonezilor de către radicalii naţionalişti ucraineni între 1939 şi 1941 nu poate fi ştearsă.

Pentru sovietici, Bandera a fost un duşman redutabil, toată viaţa lui. Astfel încît, mult după încheierea războiului, autorităţile de la Moscova au ordonat KGB-lui asasinarea sa, care s-a petrecut pe teritoriul Germaniei occidentale, la Munchen, de unde Stepan Bandera continua activitatea Organizaţiei Naţionaliştilor Ucraineni în exil.

Autorităţile Ucrainei independente au făcut din Stepan Bandera, în mod uniateral, un erou. La propriu, deşi această calitate n-a putut fi oficializată. Pe 22 ianuarie 2010, la trei săptămîni de la comemorarea a 101 ani de la naşterea lui Bandera, preşedintele Ucrainei, Victor Iuşcenko, l-a decorat post mortem pe Bandera cu titlul de Erou al Ucrainei, dar titlul a fost retras de un tribunal din Doneţk în aprilie acelaşi an, iar Curtea Constituţională a Ucrainei a refuzat să se pronunţe asupra cazului – distincţia post-mortem rămînînd suspendată. Oricum, indiferent de umbre, pentru majoritatea ucrainenilor de rînd, de care autorităţile trebuie să ţină cont, Stepan Bandera e un erou. Dar e un erou cu mîinile pătate de sînge – ceea ce naşte ”ambivalenţa” sa: făuritor al independenţei lor pentru ucraineni, e un criminal pentru ruşi şi polonezi, iar pentru restul lumii rămîne inspiratorul unor acte genocidare. Şi niciuna din cele trei poveşti nu poate fi spusă separat de cealaltă, deşi istoria schimbată în propagandă o face, din plin.