ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / O istorie a informatorilor Securităţii: turnătoria, de la Dej la Ceauşescu

În atmosfera saturată de suspiciune, frică şi propagandă din anii comunismului, micile slăbiciuni omeneşti s-au schimbat nu o dată în vicii şi aberaţii, exploatate cu folos de cei puşi să menţină controlul asupra ”maselor” şi liniştea celor puternici. Din nefericire, arhivele Securităţii, fosta poliţie politică, abundă în astfel de exemple, în condiţiile în care unicele certitudini erau cartelarea alimentelor de bază, partidul comunist cu decretele lui şi frica inspirată de ”organe”. În acest context, a înflorit delaţiunea. Turnătoria. O istorie completă a ”informatorilor” din România nu s-a scris încă – sînt peste trei miloane de dosare cu turnătorii, la CNSAS. E abia la început, dar se va scrie odată şi-odată. Am schiţat însă direcţiile ei, pentru a înţelege fenomenul turnătoriei la români, în anii comunismului. 

De cînd datează ”angajamentul scris” şi ”retribuirea informatorilor”

După ce o adevărată ”pînză de păianjen” era ţesută în jurul unei persoane vizate spre a fi recrutată ca informator, ofiţerul Securităţii trecea la racolarea propriu-zisă. În 1951, în ”Directiva 101” cu privire la reţeaua informativă, ofiţerul era sfătuit să utilizeze următoarele proceduri: ”De obicei, în munca practică se folosesc două metode la recrutare: pe baza convingerilor patriotice ale celui vizat, arătîndu-i necesitatea de a da ajutor organelor Securităţii statului în lupta împotriva duşmanilor poporului muncitor, şi pe baza materialelor compromiţătoare asupra activităţii subversive sau de drept comun a celui vizat, dusă în trecut sau în prezent, împotriva regimului. În timpul recrutării celui vizat pe baza materialelor compromiţătoare, la început este necesar ca activitatea duşmănoasă sau criminală a celui vizat să fie în întregime demascată şi toate mărturiile lui să fie consemnate în scris. După aceasta, pe baza mărturiilor lui, să i se propună colaborarea cu organele Securităţii Statului pentru a se putea reabilita. Recrutarea informatorilor pe baza materialelor compromiţătoare trebuie să fie încredinţată numai lucrătorilor operativi experimentaţi şi cu funcţii de conducere. Recrutarea informatorilor şi a rezidenţilor în condiţiunile corespunzătoare poate fi efectuată la locurile lor de muncă, la domiciliile lor, la sediile diferitelor instituţii şi în unele cazuri la sediile organelor de Miliţie, unde cel vizat va fi chemat sau invitat, invocînd un motiv plauzibil şi pe măsura posibilităţilor cît mai natural. În recrutarea informatorilor calificaţi din rîndul membrilor formaţiunilor duşmănoase, se întîmplă ca procesul recrutării să dureze 24 ore sau chiar mai mult, în care timp persoana care urmează să fie recrutată este reţinută pînă la rezolvarea cazului. Ridicarea secretă a celui vizat pentru recrutare trebuie să fie efectuată în asemenea condiţiuni şi în timpul cînd lipsa persoanei vizate de la serviciu sau de acasă în cursul uneia sau cîtorva zile n-ar părea suspectă persoanelor cu care cel vizat întreţine legături criminale sau alt fel de legături. (Se va alcătui legenda plecării lui în deplasare, la sanatoriu sau la casele de odihnă în vederea tratamentului, la cunoscuţi sau rudele sale ş.a.m.d.) Recrutarea informatorilor de regulă se încheie prin luarea unui angajament scris, în care respectivul se obligă în mod voluntar să colaboreze cinstit cu organul Securităţii Statului şi să păstreze cea mai strictă conspirativitate în munca lui informativă. În angajament se va arăta că informatorul este prevenit de responsabilitatea ce o poartă în cazul divulgării legăturii lui cu organele Securităţii Statului şi a metodelor lor de muncă”.

Introducerea angajamentului scris, care rareori funcţionase pînă atunci, a fost o iniţiativă menită să îmbunătăţească controlul pe care ofiţerii operativi îl aveau asupra reţelei. Fiind o pîrghie psihologică extrem de importantă pentru manipularea informatorilor, angajamentul scris era necesar mai ales în contextul în care racolarea acestora ”în baza sentimentelor patriotice” a fost întodeauna o excepţie, tacit recunoscută de ofiţerii poliţiei politice comuniste. Un alt mod de dominare exercitată de ofiţer asupra informatorului său o constituia suma de bani oferită celui din urmă, ca preţ al trădării. Au existat, fireşte, nu puţine cazuri în care stimulentele materiale au stat chiar la baza acceptului de a semna un angajament de informator, mai ales în condiţiile în care aceste recompense nu erau deloc de neglijat.

În 1951 s-au prevăzut şi normele de retribuire a reţelelor informative: Informatorii şi rezidenţii pot fi retribuiţi pentru munca dusă de ei ”în vederea depistării şi demascării elementelor duşmănoase din ţară”. Se stabilea că ”retribuirea nu poate fi un salariu fixat dinainte şi acordat lunar, ci sub forma unor sume de bani acordate periodic şi cîteodată sub forma unor pachete sau cadouri în alimente sau îmbrăcăminte. Suma retribuită este determinată de valoarea materialelor date nouă de informatori şi rezidenţi. Şefii de birouri, servicii orăşeneşti şi raionale au dreptul să acorde retribuiri pînă la 3.000 de lei, şefii de servicii din Regională şi Centrală pînă la 5.000 de lei, iar Directorii Regionali şi Directorii din Centrală pînă la 10.000 de lei. Pentru orice retribuire se va lua de la informator o chitanţă pentru suma acordată. Pe verso-ul chitanţei lucrătorul operativ care a acordat retribuirea trebuie să menţioneze cînd, de către cine şi pentru ce s-a acordat retribuirea (însă fără deconspirarea obiectivelor asupra cărora se duce acţiunea informativă). De exemplu: Pentru primirea de materiale valoroase la dosarul nr…, pentru deconspirarea elementelor duşmănoase din cutare obiectiv sau cutare problemă”.
Trebuie precizat că la vremea respectivă salariul mediu era în jur de 4.000 de lei, ceea ce face ca sumele de mai sus să poată fi echivalate la nivelul ”sutei de lei” din preajma prăbuşirii regimului Ceauşescu.

Arginţii lui Iuda: de la banala sută de lei, la ladă frigorifică

Ultima Directivă importantă pe baza căreia Securitatea îşi racola reţeaua de informatori datează din 1987. Ea demonstrează că dimensiunea de poliţie politică a fostului Departament al Securităţii Statului a ocupat un rol esenţial în activitatea DSS: turnătoria s-a mutat, pur şi simplu, fără problem de la Dej, la Ceauşescu. Dacă aparatul de Securitate a mai cunoscut unele epurări, cadrele vechi staliniste fiind scoase la pensie, dar nu pedepsite pentru abuzurile şi crimele săvîrşite, ”aparatul informativ” a trecut fără probleme şi integral în gestiunea noilor generaţii de ofiţeri ai Securităţii. În aceste ultime directive, conţinute într-o mică broşură intitulată ”Instrucţiuni privind activitatea de creare şi folosire a reţelei informative a aparatului de Securitate”, care a fot prelucrată în 1987 securiştilor, şi anexele care o urmează, ca instrucţiuni anterioare privind organizarea evidenţelor de Securitate, definesc reţeaua informativă a aparatului de Securitate ca ”mijlocul de bază al activităţii informativ-operative, de cunoaştere şi prevenire, pentru realizarea atribuţiilor specifice în domeniul apărării securităţii statului”.

Ele mai arată, fără putinţă de tăgadă, că o reconstituire integral şi fidelă a evidenţelor informatorilor este posibilă. Dacă se doreşte cu adevărat. În aceste Instrucţiuni, se arată că reţeaua informativă a aparatului ”se creează de unităţile informativ-operative de Securitate, în funcţie de competenţele ce le au, astfel încît să se asigure cuprinderea integrală a necesităţilor de cunoaştere şi prevenire a oricăror intenţii, fapte, situaţii sau împrejurări de natură să prejudicieze interesele de apărare a securităţii statului”. În mod formal, se preciza că ”întreaga activitate de creare şi folosire a reţelei informative se bazează pe respectarea strictă a legilor ţării”, dar şi ”a principiilor şi normelor muncii de securitate, statuate în ordinele şi instrucţiunile interne ale Departamentului Securităţii Statului”, din care multe contraveneau Constituţiei.

În 1987 nu s-au adus noutăţi majore în definirea reţelei informative. Conform documentului citat, aceasta era compusă din informatori, persoane de sprijin, rezidenţi şi gazde ale caselor de întîlniri. Cu o singură excepţie: cantitatea de ”învăţămînt politico-ideologic” devenise chiar mai mare în aceste instrucţiuni decît în cele ale anilor ‘50, cu toate că ele aveau un caracter operativ şi strict secret. Se arăta că ”reţeaua informativă se recrutează din rîndul persoanelor temeinic verificate, care consimt să colaboreze sincer, în mod organizat, şi să păstreze secretul deplin al legăturii cu organele de Securitate, precum şi al sarcinilor încredinţate”.

La articolul 5 al Instrucţiunilor, se specificau atribuţiile informatorului, ca ”persoană cu posibilităţi de informare şi calităţi personale adecvate care, sub îndrumarea nemijlocită a ofiţerului de Securitate, caută în mod activ şi culege sistematic informaţii despre persoane şi fapte ce fac obiectivul urmăririi informative ori îndeplineşte alte sarcini de cunoaştere, prevenire şi contracarare a activităţilor de natură să afecteze securitatea statului”. Cînd un informator nu mai are posibilităţi de a culege informaţii în problemele pentru care a fost recrutat, poate fi menţinut în reţea în calitate de persoană de sprijin, rezident sau gazdă casă de întîlniri. Persoana de sprijin este definită drept ”persoana care, pe baza instructajului general făcut de cadrele de Securitate conform planurilor de căutare a informaţiilor, realizează sarcini de supraveghere informativă ori pe linie de filaj, investigaţii, tehnică-operativă, transmisiuni şi în alte domenii ale muncii de Securitate”. Persoanele de sprijin se folosesc ”cu precădere pentru obţinerea informaţiilor de primă sesizare despre orice fapte, situaţii sau împrejurări care interesează securitatea statului”. Aceeaşi formulare (persoană de sprijin) era utilizată şi în cazul membrilor de partid folosiţi ca informatori de către Securitate, dar în cazul acestora formula era doar una de acoperire, avîndu-se în vedere că aceştia din urmă nu puteau fi utilizaţi cu o prezenţă scriptică în arhivele Securităţii. Însă toţi cei ce figurează din 1972 drept ”persoane de sprijin” şi aveau calitatea de membri ai PCR pot fi consideraţi ca fiind asimilaţi în mod direct informatorilor Securităţii, întrucît un membru de partid nu putea fi racolat de un ofiţer de Securitate, decît în urma unui accept direct, conştient şi interesat.

La fel ca în trecut, cea mai importantă verigă a reţelei informative o constituie şi în 1987 rezidentul, care, sub îndrumarea şi cu sprijinul ofiţerului de Securitate, ţine legătura cu maximum 10 persoane de sprijin, asigurînd, în condiţii de conspirativitate, primirea cu operativitate a informaţiilor şi predarea lor ofiţerului. De regulă, rezidenţii erau selecţionaţi din rîndul rezerviştilor aparatului de Securitate, al informatorilor şi persoanelor de sprijin cu experienţă. Dar ”este interzisă folosirea ca rezidenţi a informatorilor sau persoanelor de sprijin cu antecedente reacţionare sau penale ori care au fost recrutate pe bază compromiţătoare”: nu erau cu totul siguri şi puteau compromite o întreagă reţea.

Ultima verigă din lanţul reţelei informative o constituia ”gazda casei de întîlniri”, care accepta de obicei contra cost să pună la dispoziţie în mod secret o încăpere din locuinţa sa ori de la locul de muncă, pentru realizarea de întîlniri ale securiştilor cu ”sursele” lor. Se aprecia că 90 BASTIONUL ”este interzis a se crea case de întîlniri în spaţii deţinute de persoane fizice sau juridice străine, ori de elemente cunoscute cu probleme operative de securitate”. Casa de întîlniri se foloseşte de un singur ofiţer, care este obligat să o utilizeze în deplină conspirativitate. Securitatea avea la dispoziţie pentru aceste întîlniri secrete şi apartamente proprii, numite ”case de lucru”, care ”se creează şi se folosesc sub legende şi acoperiri corespunzătoare, care să asigure deplina lor conspirare”. Multe din aceste case de lucru acordate de ICRAL ofiţerilor pe numele lor conspirat au trecut, după 1989, în proprietatea securiştilor care le-au gestionat.

Capitolul III al Instrucţiunilor se referă la crearea reţelei informative, organizată pe etape care presupuneau punctarea candidaţilor, studierea şi verificarea lor, selecţia persoanei corespunzătoare, stabilirea modalităţilor concrete de efectuare a recrutării ei şi recrutarea propriu-zisă. Studierea şi verificarea celor care intrau în obiectivul ofiţerului de Securitate trebuie să asigure ”cunoaşterea lor multilaterală, cu accent pe concepţii şi atitudinea faţă de orînduirea social-politică şi de stat din ţara noastră, sentimente patriotice, orientarea şi discernămîntul politic, spiritul de obiectivitate, posibilităţile, disponibilităţile şi aptitudinile de a culege informaţii de interes operativ, capacitatea de a păstra secretul colaborării, sprijinul de sesizare şi iniţiativă, alte calităţi relevante pentru activitatea de colaborare”.

Cam greu de găsit mulţi asemenea oameni în România anului 1987. Ca şi în trecut, după studierea ”obiectivului”, ofiţerul de Securitate întocmea un referat în care enunţa raţiunile operaţiunii de recrutare şi posibilităţile informative ale persoanei ce urma să fie racolată. Actul final, recrutarea propriu-zisă, se făcea numai cu aprobarea superiorilor. Se arăta formal că recrutarea se efectuează pe baza sentimentelor patriotice, iar în anumite cazuri prin cointeresarea candidatului. În situaţii excepţionale, temeinic justificate de interese operative, recrutarea se poate realiza şi pe bază de date compromiţătoare. Persoanelor recrutate ”li se ia, de regulă, un angajament scris în care se materializează sarcinile şi obligaţiile de colaborare. Persoanelor recrutate pe bază compromiţătoare li se iau obligatoriu angajamente scrise în care, pe lîngă conţinutul prevăzut în anexa nr. 1 (care conţine formularul de angajament, n.n.), se consemnează faptele compromiţătoare, atitudinea de dezavuare a lor, precum şi dorinţa de a sprijini în mod loial organele de Securitate”.

Deşi se vorbea despre respectarea legalităţii socialiste, prin acelaşi document, ea putea fi ocolită cu bună ştiinţă, lăsînd la îndemîna securiştilor posibilitatea de a uza de diverse intimidări, de la cele benigne, privind deţinerea ilegală a unor sume mici de valută, şi pînă la înscenarea unor mici furturi sau acuzaţii privind afacerile de contrabandă. Iar dacă racolarea nu avea şanse, intimidarea îşi găsise în acest fel o uşă deschisă. Trebuie să reamintim că, în urma unei asemenea înscenări, a murit în arestul Securităţii inginerul Gheorghe Ursu, a cărui vină nu era deţinerea de valută, ci jurnalul său despre ceea ce trăia în ”epoca de aur”.

Activitatea celor din reţeaua informativă era şi în 1987 plătită. Valoarea informaţiilor era stabilită în urma rapoartelor Biroului de sinteză, în funcţie de rezultatele operative. Dacă informaţia era de doi bani, informatorul nu primea nici el mai mult. Dar sistemul funcţiona mai degrabă pe principiile unei mafii bine organizate, bazată nu pe instrucţiuni, ci pe legea tăcerii şi pe corupţie. În ultimele două decenii ale regimului comunist, în România, o mare parte a informatorilor ajungeau să colaboreze cu Securitatea numai prin cointeresare, indiferent dacă erau plătiţi din fondul CIS (fondul special al Departamentului Securităţii Statului, destinat susţinerii financiare a reţelei informative) sau li se creau alte facilităţi (paşaport, posibilitatea de a-şi cumpăra ladă frigorifică, televizor color sau de a urca o treaptă pe listă, în aşteptarea apartamentului). Restul erau cei care cedau în urma şantajului, în condiţiile în care fiecare ofiţer operativ al Securităţii avea obligaţia, conform normelor de serviciu, să-şi dezvolte o reţea informativă complexă de cel puţin 40 de persoane (informatori, colaboratori, rezidenţi şi gazde), iar în cazul depăşirilor de plan, încasau prime.

Ca şi o parte dintre informatori, la rîndul lor, securiştii îşi mînjeau conştiinţa pentru cîteva sute de lei, trecînd în registrele de evidenţă ale reţelei informative oameni care nu aveau nici o legătură cu poliţia politică comunistă din România, dar ale căror date de identitate şi amănunte biografice ajungeau în posesia lor. Uneori mergeau şi mai departe decît atît: la începutul anilor ‘80, un ofiţer de Securitate din Craiova a fost pus pe liber şi apoi anchetat de procurorii militari pentru falsificarea chitanţelor de plată a informatorilor. Oricum, se proceda curent la umflarea sumelor oferite reţelei informative, prin note fictive. Aşa se făcea, de exemplu, că un ofiţer de Securitate de la o uzină din Zalău alcătuia o notă privind starea de spirit a muncitorilor de acolo, imediat după evenimentele de la Braşov, din 15 noiembrie 1987. ”Fini patrioţi”, aşa-zişii săi informatori raportaseră discuţii între muncitori care înfierau la unison, dar pe diferite tonuri huliganismul de care dăduseră dovadă colegii lor de la Uzina braşoveană de Autocamioane. Oficial, acesta controla o reţea a cărei menire era apărarea orînduirii socialiste.

Atunci cînd informatorii nu erau nici închipuiţi de către ofiţerul de Securitate, nici dintre cei ahtiaţi după bani şi mici privilegii, racolarea lor dădea naştere cîteodată unor adevărate tragedii, ca urmare a şantajului la care erau supuşi. La Iaşi, spre exemplu, în primăvara anului 1988, un student la Medicină a fost somat să colaboreze cu Securitatea sub ameninţarea că, în caz de refuz, tatăl său îşi va pierde slujba pentru că a participat la manifestaţiile din noiembrie 1987. Fiul, între altele, trebuia să îşi spioneze tatăl. Apoi, tatăl său a fost racolat, spunîndu-i-se că, dacă nu va da informaţii Securităţii, fiul său va fi exclus din facultate, pentru că făcea propagandă ostilă regimului, povestind amănunte legate de revolta muncitorilor braşoveni. Astfel, tată şi fiu au devenit, fără să ştie unul de celălalt, informatori ai Securităţii. Şi-au mărturisit-o, cu oroare, abia după Revoluţie. Acest caz cu iz de telenovelă a fost relatat în ianuarie 1990, cînd studentul respectiv era în anul IV. În cursul organizării sindicatului studenţesc din facultate, unul dintre liderii studenţilor a avut ideea să-şi anunţe colegii că în curînd vor intra în posesia listelor cu informatorii din facultate, aşa că cei care au colaborat cu Securitatea ar face bine să recunoască singuri. Într-o tăcere mormîntală, s-au ridicat în picioare, pe rînd, 7 studenţi dintre cei 45 prezenţi. Între ei se număra şi studentul racolat prin şantaj în 1988.

O altă victimă a unui procedeu similar a fost T.G., fost deţinut politic, care mi-a relatat într-o scrisoare următoarele: ”În aprilie 1979 am fost chemat la biroul de cadre de către securistul întreprinderii. Acesta mi-a cerut date despre comportamentul foştilor colegi din detenţie, cu care păstrasem legătura. Mi-a spus că, dacă refuz, fiul meu Alexandru, student la Cluj, va fi exclus din facultate şi arestat pentru că a spus bancuri politice. Auzind toate acestea m-am pierdut complet: îl vedeam pe fiul meu trecînd prin ceea ce am trecut eu, pierzîndu-şi tinereţea după gratii, ducînd o viaţă presărată cu şicane. Pentru binele şi viitorul unicului meu fiu, am acceptat să devin ceea ce detestam mai mult – informator al Securităţii”.
Modul de racolare şi utilizare a informatorilor, ca, de altfel, întreaga activitate a poliţiei politice demonstrează cum cinismul securiştilor a distrus sute de mii de destine. Pe unii, refuzul de a deveni informator al Securităţii i-a costat viaţa. Într-o sinteză din 1968 din arhivele acestei instituţii, s-au trecut în revistă inclusiv ”metodele brutale folosite de lucrătorii de Securitate pentru recrutarea de informatori”. Se arăta, între altele, cazul unor ofiţeri de la Securitatea din Tîrgovişte, care, la începutul anilor ‘60, au răpit un cetăţean, pentru a-l recruta ca informator. ”După două zile de presiuni, acesta s-a sinucis”, consemnează sec documentul. ”Pentru a ascunde adevărul, cu aprobarea şefului lor, ofiţerii de Securitate au dus cadavrul în pădure, unde a fost simulată sinuciderea prin spînzurare”.