ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / O jumătate de milion de români, informatori ai Securităţii, au menţinut la putere regimul lui Ceauşescu

După vizita lui Ceauşescu în China şi Coreea, Securitatea şi-a dublat imediat activitatea

Deşi stînjeniţi de noile măsuri luate de conducerea de partid, dintre care cea mai importantă era impunerea restricţiei de a recruta şi urmări membri PCR fără aprobarea primilor secretari judeţeni (în coordonarea cărora trecea astfel un segment important din ”munca de securitate”), securiştii şi-au continuat activitatea. Fiind nevoiţi să treacă, de la măsurile represive la cele de ”control” şi prevenire a ”acţiunilor duşmănoase” la adresa regimului, după mai puţin de doi ani, Securitatea şi-a revenit din timorarea resimţită de pe urma criticilor şi ”autocriticilor” din 1968 şi a trecut din nou la treabă.

Într-o primă fază, evoluţia volumului şi structurii bazei de lucru a scăzut dramatic de la 424.464 persoane, cîţi se aflau în atenţia Securităţii la începutul anului 1968, pînă la numai 30.719 în anul 1970 (mai puţin de o zecime), ca urmare a interdicţiei de a mai urmări ”fără aprobare” membri de partid şi fără a avea motive riguros documentate ale celorlalţi foşti ”duşmani de clasă”, în anul 1971 ”baza de lucru” a început să crească treptat, ajungînd la 36 583 persoane, iar în anul 1978 a ajuns la 75 086.

Securitatea se întorcea ”pe cai mari”, pe măsură ce Nicolae Ceauşescu îşi întărea puterea personală. Înţelegînd nevoile celui care, din prim-secretarul care, emoţionat, anunţa din balconul Comitetului Central, decizia de a nu se alătura invaziei sovietice a Cehoslovaciei şi de a nu permite ţărilor Pactului de la Varşovia tranzitarea teritoriului României în această acţiune într-o persoană îndrăgostită de sine şi de propria-i putere, aparatul de securitate a devenit, treptat, aparatul de susţinere a puterii exclusive a dictatorului Ceauşescu.

A crescut treptat numărul persoanelor supravegheate de aparatul de securitate. Dacă la începutul anului 1968, numărul lor era de nu mai puţin de 417.075, scăzînd la 24.281 sub impactul impunerii ”legalităţii socialiste” în ”munca de securitate” după Plenara din aprilie 1968, vizita lui Ceauşescu în China şi Coreea de Nord în 1971, cînd Nicolae Ceauşescu s-a întors hotărît să devină un conducător aidoma lui Mao şi Kim Ir Sen, a ”dinamizat” Securitatea, care a trecut ”cu arme şi bagaje” de partea sa. Ceea ce s-a reflectat, în cifre, în activitatea poliţiei politice: dacă în 1970 numărul persoanelor supravegheate informativ era de numai 24.281 în anul 1970 (cel mai scăzut din toate ”bilanţurile” instituţiei), ulterior, numărul persoanelor supravegheate a crescut constant; aproape dublu în anul următor, ajungînd la 51.578 în anul 1975, 63.386 în anul 1977 şi 67.453 în anul 1978.

Politica de ”strîngere a şurubului” – vizibilă în creşterea numărului informatorilor

”Reţeaua informativă” a organelor de securitate a cunoscut şi ea aceeaşi dinamică. Dacă în 1968 şi în anul următor ea a fost ”restructurară” şi serios diminuată, în anul 1970 a crescut din nou, ajungînd la 89 591 persoane, fiind recrutaţi un număr de peste 27.000 noi informatori. În anul 1971, numărul persoanelor din ”reţea” a continuat să crească, ajungînd la 100.187, ea realizîndu-se prin ”dinamica” tot mai mare a numărului de recrutări (peste 30.000), faţă de cea a ”abandonării” informatorilor ”necorespunzători” (circa 16.000). Acţiunea de ”selectare a retelei informative”, cu scopul de a se renunţa la colaborarea cu persoanele care erau considerate ”necorespunzătoare pentru această muncă” a continuat în fiecare an.

Dar, pentru că se introdusese o ”normă de recrutare” a reţelei informative, pe care trebuia să o realizeze fiecare ofiţer operativ (de 40 de persoane, în propria coordonare), sub imperiul modificării strategiei generale a Securităţii, din funcţia ei direct represivă în cea de ”control” şi ”prevenire” a acţiunilor ”duşmănoase” îndreptate împotriva regimului comunist (adică, împotriva conducerii tot mai autoritare a lui Nicolae Ceauşescu), în genere, cînd erau nevoiţi să renunţe la un informator ”necorespunzător” şi ”fără randament”, securiştii ”recrutau” rapid alţi doi, în locul lui şi reţeaua informativă a crescut constant – dar nu şi ”randamentul” ei.

În 1989, cum am mai arătat în alte împrejurări, numărul persoanelor active ca ”surse” ale Securităţii era de 136.000, iar a celor aflate în scriptele ”Registrelor de reţea informativă”, ca fiind utilizaţi în anii precedenţi de Securitate în diverse acţiuni, dar care fuseseră abandonaţi pe parcurs din diferite motive (cele mai des întîlnite fiind decesul, sau intrarea în partid) era de peste 400.000. Practic, în istoria ei, Securitatea transformase peste o jumătate de million de români în turnători, pentru a-i controla şi supune faţă de regim pe restul.

Au fost şi persoane care au refuzat categoric colaborarea cu Securitatea. Nu întîmplător, numărul cel mai mare al acestora s-a înregistrat în 1968 (635), rămînînd crescut pînă în 1972 inclusiv, perioadă în care, în patru ani consecutivi, alţi 2.193 de români au refuzat să semneze un ”angajament” de colaborare cu Securitatea. Dar, din acest an încolo, Nicolae Ceauşescu a început din nou, cu ajutorul direct al poliţiei politice, politica de ”strîngere a şurubului” şi revenirea României la o dictatură de tip stalinist.  

De la finele anilor ’60, Securitatea nu mai putea băga oameni la puşcărie după bunu-i plac, aşa cum o făcuse în trecut. Rămăsese, însă cu aceleaşi obsesii. Semnificativ este faptul că 45 la sută din ”baza de lucru” din 1968 şi anii următori, ”pe linie de informaţii interne” o reprezentau foştii legionari. În anul 1973, de pildă, ”baza de lucru în probleme specifice profilului de informaţii interne” avea o caracteristică trădînd această obsesie a ”problemei legionare”: ”pentru a pătrunde mai adînc în clandestinătatea acestora, s-au luat măsuri de extindere a supravegherii informative, fiind incluse în lucru 10.530 persoane, reprezentînd 52$ din totalul bazei de lucru pe profil”. Chiar şi ”pe profil de contrainformaţii economice”, erau urmăriţi cu predilecţie tot foştii legionari: ”au fost incluse în baza de lucru 14.241 persoane, considerate potenţial periculoase, îndeosebi din rîndul legionarilor, foştilor condamnaţi (politic – n.n.) sau al altor categorii pretabile la comiterea unor acţiuni ostile”.

În genere, jumătate din persoanele urmărite erau (şi aşa a rămas în toţi anii ”regimului Ceauşescu) pentru ”propagandă împotriva orînduirii socialiste” şi urmau, în ordine, ”intenţii de evaziune din ţară”, ”legături de natură suspectă cu cetăţenii străini”, ”spionaj”, ”trădare prin transmitere de secrete”, ”trădare prin refuzul înapoierii în ţară” şi ”sabotaj”. 

Mitul ”mămăligii care nu explodează”, întreţinut de Securitate

Activităţile de ”cercetare penală” au devenit cu mult mai restrînse, faţă de trecut: Ceauşescu apucase să declare, în 1968, într-un interviu acordat unui ziar japonez, că în România nu mai există deţinuţi politici, ceea ce era, fireşte, un neadevăr.

Dar, vrînd-nevrînd, securiştii anchetatori au cam început să şomeze. În anul 1968, an de maximă liberalizare a regimului comunist, au fost arestate de către Securitate numai 56 persoane, din care 39 pentru ”agitaţie duşmănoasă”, 3 pentru ”subminarea economiei naţionale”, 2 pentru ”sabotaj” etc. Dintre acestea, 36 nu aveau antecedente politice, 18 erau ”foşti legionari”, iar 2 erau foşti membri ai P.N.Ţ. Din cei 56 arestaţi, 4 au fost puşi în libertate şi 24 au fost trimişi în justiţie, iar restul au rămas în anchetă. Mai erau anchetaţi, în acelaşi an, 2.270 persoane (din care: 1.765 pentru ”activitate duşmănoasă”, 325 pentru ”activitate naţionalist-şovină” şi 180 pentru ”alte infracţiuni”. Dintre persoanele anchetate în stare de libertate, 691 erau foşti legionari şi 446 foşti membri ai partidelor istorice, 2.222 au fost ”avertizate”, 21 ”demascate”, 18 recrutate ca informatori. În nouă cazuri, ”neexistînd probe, nu s-au luat măsuri”.

Ca şi în cazul ”bazei de lucru” a Securităţii şi a numărului de informatori recrutaţi, după 1968, anul de maxim ”recul” în activitatea poliţiei politice, în anii următori activitatea de cercetări penale şi-a revenit cu greu. Şi în 1969, au fost arestate doar 33 de persoane, fiind în schimb ”avertizate” 2.107, alte 783 au fost cercetate în stare de libertate, 159 au fost ”puse în discuţie publică”. Situaţia aceasta nu avea să dăinuie însă: în anul 1975, din raportul de activitate al Direcţiei Cercetări Penale rezultă că erau arestaţi şi luaţi în lucru, în întreaga ţară mult mai mulţi oameni, în nu mai puţin de 627 cauze penale, din care 393 au fost finalizate prin propuneri de trimitere în judecată a celor arestaţi. Numărul celor eliberaţi a scăzut şi el, ”năvodul” fiind tot mai des.

Din 1981, s-a trecut şi la o măsură suplimentară, asupra căreia voi reveni în alt context, şi care a făcut foarte multe victime, care pînă în ziua de azi rămîn stigmatizate, fără a-şi putea proba reala infracţiune: Securitatea a inventat, pentru a masca infracţiuni politice, presupuse ”infracţiuni de drept comun”, tocmai pentru a camufla creşterea numărului celor care se împotriveau, prin acţiuni concrete, regimului dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu. Astfel, s-a acreditat şi teza falsă, inclusiv în Occident, preluată prin dezinformare operată tot de către aparatul specializat al Securităţii, potrivit căreia ”mămăliga nu explodează”. În realitate, statisticile poliţiei politice a lui Ceauşescu demonstrează contrariul – o creştere constantă atît a numărului celor intraţi în vizorul acesteia, dar şi a numărului cadrelor ei, ca şi a reţelei informative pe care se baza, pînă în 1989.

Numărul celor condamnaţi din motive politice a rămas scăzut, faţă de anii ’50 după venirea lui Ceauşescu la putere, nu pentru că nu mai exista împotrivire la comunism în România, ci pentru timpurile erau altele. Totul trebuia mascat, iar realitatea era tot mai bine camuflată, sub propaganda ”minunatelor realizări” ale ”Epocii Ceauşescu”. Aşa şi cu cei ce se împotriveau regimului: fie că se prefera încadrarea celor arestaţi de Securitate la ”drept comun”, ori, în cel mai rău caz, se dispunea ”internarea” lor în ”institute de specialitate” a celor reţinuţi, fiind declaraţi ”iresponsabili”. Căci, aşa cum spusese tovarăşul Ceauşescu, ”numai un nebun se poate ridica împotriva cauzei socialismului”. După anul de graţie şi maximă ”libertate” 1968, Securitatea îşi ”revenise”, în sfîrşit: cu ajutorul armatei sale, creată treptat, de jumătate de million de informatori, şi fără să mai fie nevoie să-i bage în temniţe pe ”duşmanii regimului”, poliţia politică avea să ţină România în întunericul ”Epocii de Aur”, pînă în 1989.