ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / O minoritate trădată, pradă unei vînători de oameni: saşii şi şvabii din România, trimişi în 1945 în vagoane de marfă, la ”reconstrucţia URSS”

”Organizarea” şi ”criteriile” unei crime împotriva umanităţii

Măsurile de deportare a saşilor şi şvabilor (deportarea fiind o crimă împotriva umanităţii) au demarat prin acţiuni concertate, mai ales după 12 septembrie 1944, fiind una din dispoziţiile Convenţiei de Armistiţiu. Imediat după 23 august şi pînă la 6 martie 1945 au fost arestaţi şi condamnaţi etnicii germani din România care au sprijinit activ trupele germane care se aflaseră în România din 1938. Membrilor Grupului Etnic German (organizaţia minortităţii germane, care-i grupa aproape pe toţi aceştia) le-au fost suspendate drepturile civile. Au fost închise întreprinderi germane care lucraseră ca furnizori pentru armata lui Hitler, dar au fost închise şi şcolile germane. Curînd, au fost trimişi în lagăre de muncă de pe terioriul URSS toţi saşii şi şvabii apţi, pentru ”munca de reconstrucţie”.

Efecutarea acestei masive deportări a fost întreprinsă de guvernul român, acre a aplicat solicitările venite de la Comisia Aliată de Control (sovietică). De la începutul anului 1945, s-au constituit echipe mixte de militari ai Armatei Roşii, cadre ale Armatei, Jandarmeriei şi Poliţiei române, care au pornit o adevărată vînătoare de saşi şi şvabi ”apţi de muncă” pe teritoriul ţării, adică bărbaţi între 17 şi 45 de ani şi femei de la 18 la 30 de ani. Autorităţile române au executat Ordinul AI192/19 februarie 1945 al generalului Vinogradov, locţiitor al preşedintelui Comisiei Aliate de Control din România. Se solicitase iniţial deportarea la muncă forţată în U.R.S.S. a 41.300 etnici germani. Dar pretenţiile au crescut.

Operaţiunea, o adevărată vînătoare de oameni, începuse deja din ianuarie 1945. Primele loturi de deportaţi erau alcătuite din ”germani care au sprijinit moral si mnterial armata germană, au participat nemijlocit la operaţiunile militare ale acesteia, ori au desfăşurat o intensă activitate fascistă, în Partidul Naţional Socialist German şi Grupul Etnic German". Aici au putut intra, de-a valma, foarte mulţi saşi şi şvabi, nemaicontînd că au aderat de voie sau de nevoie la Nazism: entuziasmul nu funcţiona ca un criteriu. Era deajuns apartenenţa etnică.

Au fost exceptaţi la cererea autorităţilor române muncitorii germani indispensabili la locurile lor de muncă, membrii familiilor constituite prin căsătorii mixte, preoţii, călugării şi călugăriţele, germanii apatrizi din vechiul Regat stabiliţi în România înainte de 1916, cei care erau sau au fost ofiţeri sau subofiţeri în Armata Română, femeile cu copii sub un an, posesorii de certificate medicale care îi scuteau de la muncă, dar şi marii capitalişti germani care au investit în România, în industrie şi comerţ. Li s-au adăugat în ultimul moment şi ceferiştii saşi. Nu puţini au fost deportaţi însă şi din aceste categorii exceptate. Saşii şi şvabii ”apţi de muncă” au luat calea lagărelor din URSS, spre care au fost transportaţi ca vitele, în vagoane de marfă, sub paza şi la bunul plac al trupelor NKVD-ului. E drept, unele asemena acţiuni de ”îmbarcare” a celor destinaţi lagărelor sovietice erau supravegheate de ”observatori britanici” – dar aceştia n-au împiedicat adevărate tragedii. N-aveau dealtfel nicio pornire să o facă.  

Un raport din 12 ianuarie 1945 al organelor de poliţie arăta cum au decurs asemenea vînători de oameni, în Banat:"trupele sovietice dislocate aici au încercuit localităţile cu populaţie germană, după care au ridicat fetele şi bărbaţii între 18-36 ani şi respectiv 18-56 ani. Toţi au fost îmbarcaţi în vagoane şi transportaţi în U.R.S.S.”. Rapoartele poliţiei arătau că "în Bucureşti arestările au început în noaptea de 10 spre 11 ianuarie 1945, fiind reţinute 8.500 persoane de naţionalitate germană. Acestea au fost îmbarcate în 64 vagoane staţionate în gara Băneasa. În zilele urmatoare, numărul etnicilor germani arestaţi s-a ridicat la 15.000”. Erau printre ei şi persoane pe care autorităţile române căutaseră să-i protejeze: ”printre aceştia, s-au aflat fraţii Falk, proprietarii Întreprinderii de Vopsitorie, fiii fabricantului Otto Gagel, pianistul losef Pruner şi artistul George Groner".

”Centrele de colectare” ale saşilor din Braşov

Un alt raport, mult mai complex, arată cum a decurs aplicarea măsurii deportării saşilor din Braşov. Inspectorul şef Ion Ciurea de la Chestura Poliţiei Braşov îi raporta ”domnului Director General al Direcţiei Generale a Poliţiei” în 17 ianuarie 1945 că ”în ziua de 24 decembrie 1944 s-a prezentat la această Chestură domnul maior rus Leontiev, însoţit de domnul colonel Lupescu din Jandarmerie, cerînd să le pun la dispoziţie situaţia statistică a tuturor cetăţenilor români de origine etnică germană, domiciliaţi pe raza Municipiului Braşov. Am arătat că o asemenea situaţie poate fi obţinută numai de la Biroul de Populaţie şi că situaţia actuală ce o posedă acel birou nu corespunde realităţii”.

Mulţi saşi şi şvabi nu mai erau de găsit. De pildă, ”tinerii saşi înrolaţi în anii precedenti în armata germană sau formaţiile S.S. nu au fost desanunţaţi” şi nu s-a operat în acte situaţia lor, ”întrucît conducerea Grupului Etnic German dăduse membrilor săi instrucţiuni în acest sens”. Ei erau în retragere cu armata germană, alăturîndu-se lor şi mulţi alţi etnici germani, în special tineri, femei şi bărbaţi, care figurau la domiciliu, dar nu mai erau de găsit. ”Sperînd că cei plecaţi s-ar mai putea înapoia”, familiile n-au anunţat plecarea lor. Apoi, din cauza bombardamentelor, ”o mare parte din populaţia oraşului s-a dispersat în diferite localităţi, unde a şi rămas” şi tuturor acestora li se mai adăugau germani angrenaţi în ”munci de folos obştesc, fie mobilizaţi la diferite unităţi ale Armatei române”.

Inspectorul Ciurea i-a mai explicat maiorului rus Leontiev că Chestura Braşov înregistrase ”pe baza unor dispoziţiuni” întreaga populaţie minoritară germane, de la vîrsta de 16 la 65 ani şi că această situaţie este mai aproape de realitate. Nu s-a ţinut seama de aceste argumente. ”Maiorul Leontiev a pretins ca în seara zilei de 25 decembrie 1944, adică în decurs de două zile, să se intocmeasca tabele nominale, cu toţi saşii din Braşov”. Inspectorul Ciurea a spus că este pe puterile Poliţiei, dar ”la insistenţele personale ale domnului maior Leontiev, au fost concentraţi funcţonari şi maşini de scris de la diferite autorităţi, ca Administraţia Financiară, Curtea de Apel, Tribunal etc. S-a lucrat timp de două zile şi două nopti”. Au ieşit tabele aproximative, ”trecîndu-se ca prezente persoane care nu se mai aflau în oraş, cît şi altele, de diferite origini etnice decît cea germană, pe motiv că numele acestora au distonanţă germană. Astfel, au fost trecuti pe tabele evrei, unguri şi chiar români”.

Din totalul de 17.240, cîţi erau trecuţi în acea statistică, ”organele sovietice şi-au extras tabele cu cei ce urmau să fie ridicati. După aceea, echipele sovietice au pornit pe teren, la verificări”. A venit şi bilanţul: ”în dimineata zilei de 6 ianuarie a.c., la orele 10, la Prefectura judeţului Braşov a avut loc o conferinţă, prezidată de domnul prefect colonel Zaharia. La această conferinţă au luat parte domnul maior Leontiev, domnul colonel Lupescu , comandantul Legiunii de Jandarmi Braşov, subsemnatul şi şapte ofiţeri sovietici. Luînd cuvîntul, domnul maior Leontiev a arătat în linii generale scopul operaţiei în perspectivă , iar la încheiere mi-a cerut să-i expun planul după care urma să se execute operaţia pe raza Municipiului Braşov. La invitaţia domniei sale, am spus că pe baza situaţiei întocmite de Poliţie, urmează să se ridice din Braşov 1.753 minoritari saşi. La această afirmaţie, dl maior Leomiev a declarat că numărul celor ce trebuiesc ridicaţi este de 3.721. Am obiectat, arătînd că cifra este fictivă şi că la verificările făcute pe teren de echipele ruseşti au fost înscrise şi persoane ce nu se încadrau în dispoziţiuni. Pentru a ajunge totuşi la înţelegere, am cerut domnului maior să ne pună la dispoziţie tabele întocmite de organele domniei sale, spre a le confrunta cu ale noastre, lucru ce ne-a fost refuzat”.

S-a trecut la detalii tehnice: ”s-a făcut repartizarea pe teren a personalului, împărtindu-se pe circumscripţii cele 3.721 de persoane, revendicate de organele sovietice. Oraşul a fost împărţit în şase sectoare, avînd fiecare cîte un centru de colectare. Conducerea fiecărui sector a fost încredintată unui ofiţer sovietic şi şefului circumscripţiei respective. S-au format 200 de echipe, compuse fiecare din un organ poliţienesc, un jandarm, un soldat trupă şi doi ostaşi sovietici. S-a procedat apoi la repartizarea echipelor pe sectoare, în raport cu numărul persoanelor ce urmau să fie ridicate din sectorul respectiv. Operaţiunea a început în dimineaţa zilei de 11 ianuarie la orele 5 şi a continuat în tot cursul acelei zile. Persoanele ridicate au fost adunate la cele şase centre de colectare, iar de aici, transportate cu camioanele la lagărul provizoriu, instituit la Flotila de bombardament, la circa 4 km depărtare de Braşov. Încă de la început, s-a constatat că atît conducerea sectoarelor, cît şi a echipelor au impus-o organele sovietice”.

Abuzurile au curs. ”Din acest motiv, încă din prima zi organele noastre ne-au semnalat ridicări făcute contrar dispoziţiunilor. Aducînd la cunoştintă domnului prefect al judeţului aceste semnalări, împreună cu domnia sa şi domnul maior Leontiev şi colonel Lupescu, am controlat atît echipele din sectoare, cît şi centrele de colectare. Cu această ocazie, s-au depus mai multe cereri justificate de către cei ridicaţi în mod injust. Tot în această zi, s-a primit la Chestură ordinul Inspectoratului Regional de Poliţie nr.3223 din 11 ianuarie, în care, printre alte categorii de persoane se mai exceptau de la măsura internării şi specialiştii neînlocuibili din întreprinderi. Ţinînd seamă de dispozitiunile acestui ordin, precum şi de constatările amintite mai sus, am cerut domnului maior Leontiev să se constituie o comisie de triere, în scopul de a ne pune de acord şi a proceda în spiritul instrucţiunilor primite”.

Dar a fost o cerere neonorată. ”În seara zilei de 11 ianuarie a.c., în faţa domnului prefect şi a colonelului Lupescu, domnul maior Leontiev a promis că a doua zi se va constitui comisia, cerîndu-ne totodată să punem la dispoziţia lagărului sobe şi combustibil, necesar încălzirii barăcilor, cerinţă ce a fost satisfăcută imediat. La fel, a mai cerut să transmitem prin ziarele locale un comunicat, prin care populaţia să fie pusă în cunoştinţă că se pot trimite pachete, pentru cei ridicati prin Poliţia locală. Anunţul era necesar , deoarece o parte din internaţi au fost ridicati fie de pe stradă, fie din întreprinderile unde lucrau şi deci se găseau fără echipament şi hrană. Comunicatul a apărut în ziarele locale a doua zi, adică în 12 ianuarie a.c”.

Vînătoarea de oameni s-a încheiat, prin urcarea în trenuri de marfă a celor reţinuţi în vederea deportării în U.R.S.S. ”În dimineaţa zilei de 12 ianuarie, împreună cu domnul prefect, ne-am prezentat la domnul maior Leontiev, pentru a pune în aplicare cele stabilite în ziua precedentă, adică de a forma comisia de triere. Domnia sa ne-a comunicat că trierea nu mai poate avea loc, întrucît, peste noapte, persoanele ridicate au fost îmbarcate în vagoane. Toate insistenţele depuse în această privinţă au rămas fără nici un rezultat”.

Inspectorul de poliţie Ciurea a insistat ca o comisie de triere să se înfiinţeze totuşi, în vederea acţiunilor viitoare. Urmarea a fost că ”în seara zilei de 12 ianuarie a.c., am fost chemat la domnul general sovietic Spasenko. Aici mai erau de faţă domnul prefect al judeţului Zaharia, locotenent-colonel Paulin, maior Leontiev, colonel Lupescu şi locotenent-colonel Penescu. Domnul general Spasenko, prin dl colonel Alexiu, şi-a exprimat nemulţumirea pe tema operaţiei, întrebîndu-mă de ce numărul celor ridicaţi este atît de mic, în raport cu numărul dat de organele sovietice. I-am arătat însă că organele sovietice operative nu au ţinut seamă de dispozitiile primite de noi şi că au fost ridicate persoane sub vîrstă, peste vîrstă, precum şi persoane de alte origini etnice decît cea germană. De asemenea, i-am mai spus că au fost ridicaţi şi specialiştii din fabrici şi că, prin internarea lor, producţia va întîmpina serioase greutăti. La obiecţiunile făcute de mine, domnia sa a dat ordin donmului locotenent-colonel Paulin ca la trierea ce o face, să aibă în vedere specialiştii din intreprinderi. S-au facut tabele cu această ultimă categorie, care fiind prezentate locotenent-colonelului Paulin, au fost satisfăcute în număr foarte mic”.

O crimă care nu ne-a fost iertată

În total, numai din oraşul Braşov au fost adunaţi în 11 ianuarie 1945 în vederea deportării 1.727 de saşi, bărbaţi şi femei. ”Cu ocazia operaţiei, nu s-au înregistrat cazuri de rezistenţă din partea celor ridicaţi”. Cei dispăruţi de la domiciliu, care ”s-au sustras de la măsura internării”, au fost ”puşi sub urmărire”. Concluzia inspectorulu de poliţie Ciurea era că în oraş se crease o stare generală de nelinişte, ”din cauza ridicării şi a persoanelor de altă origine etnică decît cea germană” şi că presa şi populaţia a dat vina pe poliţişti, ceea ce ”a creat ostilitate împotriva noastră”. E drept, nu ei erau autorii de facto ai deportărilor, dar au fost uneltele ei docile – precum toate autorităţile statului român.

La nivelul întregii ţări, au fost deportaţi, conform unei anchete demografice a Institutului Naţional de Statistică din 15 august 1949, un număr de 70.148 persoane. Un alt document, Raportul din 14 februarie 1945 al Inspectoralui General al Jandarmeriei, consemna că numărul celor supuşi deportării era de 64.419, din care la acea dată erau deja urcaţi în vagoane de marfă 46.540 de saşi şi şvabi. Mai puţin 12 dintre ei, care au murit în ”centrele de colectare” sau în vagoane, înainte de a lua calea ”reconstrucţiei URSS”.

După trei-patru ani, peste o zecime din cei care s-au întors din lagărele de muncă forţată din U.R.S.S. (aproximativ 40.000 etnici germani) au fost supuşi unei noi deportări: 4.680 de saşi şi şvabi au fost deportaţi din zona Banatului în Bărăgan, prin Decizia M.A.I. nr. 200 din 18 iunie 1951, pentru trei ani de zile. Au fost şi alte victime ale terorii, dintre saşi şi şvabi, după război. Alţi 6.942 au fost arestaţi, anchetaţi şi trimişi în lagăre şi închisori, în perioada 6 martie 1945 - 15 februarie 1959, de către Securitate.  

Dintre etnicii germani deportaţi în U.R.S.S., mai mult de un sfert nu s-au mai întors, după punerea lor în libertate de către autorîtătile sovietice. Cei care n-au murit la munca forţată, ce să mai caute într-o ţară, care îi trădase, organizînd şi stabilind criteriile, după care a avut loc deportarea lor în masă? Se susţine că unii au plecat direct în Germania, alţii s-au stabilit în U.R.S.S. Numărul morţilor în timpul deportării a fost estimat, liniştitor, de autorităţile române abia la circa 1.200, dar în realitate, cred eu, a fost de cel puţin şapte, pînă la zece ori mai mare, ţinînd cont de diferenţa de 25 – 30.000, dintre cei plecaţi şi cei întorşi din deportare. Cît şi de dificultatea de a ajunge, din U.R.S.S., direct în Germania, ori de numărul celor dispuşi de fapt să-şi trăiască zilele în ”raiul sovietic”.

Saşii şi şvabii, care au trăit veacuri alături de noi nu ne-au iertat niciodată această trădare. De aceea, atunci cînd s-a putut, după 1989, au părăsit în masă ţara, lăsînd în urmă o istorie nescrisă a creşterii, descreşterii şi dispariţiei unei civilizaţii, care a fost o lecţie de disciplină şi rigoare pentru români. O lecţie care acum e şi ea istorie.