ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / O viaţă de om (73 de ani) de la naşterea Miliţiei. Amintiri din copilăria ei, cînd ”fabricarea” unui miliţian se făcea în două luni

La începutul anului 1949, pe 22 ianuarie, s-a decretat înfiiţarea Miliţiei, dar pînă la naşterea ei efectivă, în urma şedinţelor colegiului de conducere din MAI-ul în fruntea căruia se afla Teohari Georgescu, a mai durat încă o lună. Deocamdată, după decret, se alesese doar şeful ei: Pavel Cristescu, pe numele său real Fifca Kleinmann, ilegalist comunist din grupul ”moscovit” al Anei Pauker, cu stagiu recunoscut la Comintern din 1931 (în arhivele căruia numele său nativ apare ca ”Faivel Kleiman"). Miliţia, pe lîngă combaterea infracţionalităţii, avea menirea de a întări, alături de Securitate şi noua ”Justiţie Populară”, aparatul represiv comunist. A fost şi a rămas pînă în 1989 sora mai mică şi oropsită a Securităţii.   

 

 

Acum 73 de ani, avea loc la conducerea Ministerului Afacerilor Interne o şedinţă a ”colectivului de conducere” din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, prezidată de ministrul Teohari Georgescu, la care era nelipsit Pintilie Gheorghe (Pantelei Bodnarenko), şeful Securităţii Poporului, care avea şi o ”mică afacere personală” de încheiat cu Pavel Cristescu. Îl cunoştea pe tovarăşul Cristescu – ”Fifca” din anii ilegalităţii şi de la Comintern, unde urmaseră împreună cursurile de spionaj ale NKVD, organizate de tovarăşul bulgar Gheorghi Dimitrov. Şedinţa de la MAI a debutat cu un raport prezentat de primul comandant al Direcţiei Generale a Miliţiei, ”privind problemele întîmpinate în consolidarea noii instituţii”. Generalul Cristescu a prezentat apoi lista comandanţilor din cele 12 regiuni ale ţării şi a celor 58 de Miliţii judeţene. Structura de comandă era formată din ”tovarăşi de nădejde, dintre cadrele de încredere”, din ilegalitate, selectaí de partid pentru ~munci de răspundere”. Acestui ”comandament” i se subordonau 424 circumscripţii de plasă şi 3080 de posturi ale Miliţiei, în centrele comunale, cu un efectiv total aprobat de 24.000 de miliţieni. 

 

În noul aparat al Miliţiei au fost preluate ”elemente necompromise şi cu origine socială sănătoasă” din fosta Poliţie şi din corpul Gardienilor publici. Deşi s-au înregistrat odată cu reorganizarea survenită prin apariţia Miliţiei ”nemulţumiri din cauza gradelor mici acordate personalului provenit dintre foştii poliţişti şi a înlăturării unor gardieni publici”, generalul Cristescu constata că apariţia noii instituţii care apăra „democraţia populară” a decurs „în bune condiţiuni”. Guvernul acordase în vederea înfiinţării Direcţiei Generale a Miliţiei o suplimentare de buget de 459 milioane lei, bani din care se confecţionaseră deja 8000 de uniforme, în timp ce alte 12.000 erau în curs de finisare, fiind plătite tot din acest fond de investiţii. Mai tîrziu, în 8 mai 1950, toţi miliţienii care îşi aveau origine în ”poliţia burgheză”, în jandarmerie sau Corpul Gardienilor Publici au fost daţi afară, fără drept de pensie: regimul îşi făcuse treaba murdară, cu ei, acum putea să o facă singur.

 

Deşi în epocă stofele erau cartelate şi se găseau cu mare greutate, iar nasturii şi aţa de cusut chiar reprezentau o adevărată raritate, nu cusutul uniformelor a reprezentat o problemă, ci găsirea celor dispuşi şi apţi să le îmbrace. Şcolarizarea miliţienilor, recrutaţi dintre tinerii cu stagiul militar satisfăcut în cadrul trupelor Ministerului Afacerilor Interne, sau a celor recomandaţi comandamentelor judeţene de către celulele de partid din întreprinderi, în mod obligatoriu cu ”origine socială sănătoasă”, decurgea destul de greu. 

 

Cu toate eforturile, nu s-a putut ”şcolariza” în prima ”serie” un număr mai mare de 2000 de cursanţi ai instituţiilor de pregătire a cadrelor de Miliţie, de la comandamentele regionale. Aceste şcoli erau coordonate de 9 instructori politici şi 46 de ofiţeri şi subofiţeri subordonaţi, cadre care aveau la rîndul lor, în proporţie de 85%, ”origine muncitorească”. Deşi durata şcolii de Miliţie era  de numai 2 luni, timp în care cursanţii primelor promoţii  erau alfabetizaţi în sens propriu şi din punct de vedere politic şi propagandistic, nevoia de cadre se făcea simţită, nefiind ocupate decît 60% din locurile disponibile în schema de organizare. 

 

Noii miliţieni fuseseră în prealabil bine hrăniţi: printr-un ordin special se dispusese ca pe parcursul studiilor de 2 luni („pentru că elevii depun eforturi mari pentru a-şi însuşi materiale”) raţia lor alimentară să crească  de la 3200 la 3500 de calorii pe zi; totodată erau bine înarmaţi (cu puşti ZB, pistoale mitralieră, iar fiecare post de poliţie avea în dotare şi o mitralieră uşoară). Aşa că proaspeţii absolvenţi, posesori ai gradului de plutonier şi cu piepturile bombate în noile uniforme albastre, erau pegătiţi să purceadă la lupta de clasă. Bineînţeles, în goana părinţilor Miliţiei după tineri cu origine socială cît mai sănătoasă s-au înregistrat şi rateuri: între elevii miliţieni se depistaseră cîţiva hoţi, iar un proaspăt absolvent a fost surprins dînd o spargere. Cît priveşte beţiile, de multe ori acestea se soldau cu scandaluri ce nu mai puteau fi muşamalizate. Numărul lor devenise atît de mare la finele anului 1949, încît a fost nevoie de o intervenţie energică a ministrului de interne, Teohari Georgescu, care a dispus pedepse grele pentru stăvilirea lor.

 

S-a ordonat însă în primele luni de funcţionare a Miliţiei ca efectivele acesteia să fie 100% în zonele cu ”probleme” în acea vreme (pe frontieră, în Banat, în zonele industriale şi în cele în care se semnalase existenţa ”bandelor” rezistenţei din munţi). Cît despre sediile acestei instituţii a ”democraţiei populare”, ele urmau să ocupe conacele moşierilor şi casele chiaburilor, ministrul de interne dînd instrucţiuni de arestare şi deportare a proprietarilor imobilelor vizate, care nu se aflau încă în patrimoniul puterii comuniste. Şi, alături de Securitatea Poporului, căreia i-a fost loială fără să o iubească, Miliţia a pornit la drum în ”construirea socialismului”: la finalul şedinţei, Pintile Gheorghe, mare amator de ţigări ”Plugar”, l-a solicitat pe Pavel Cristescu să-i vîndă lui un vagon de ţigări din această marcă (urmau să fie scoase de pe piaţă), confiscat de organele de miliţie. Cristescu i le-a vîndut, dar cu tot cu adaosul comercial, chiar dacă mai mic decît la magazin (povestea reală, mi-a fost relatată de Ion Gheorghe Maurer, care a fost chemat să medieze între cei doi), iar Pintilie a avut raţia sa din ţigările preferate pînă spre moartea sa, în 11 august 1985, în Cartierul Ptimăverii din Bucureşti, un ”cimitir al elefanţilor” din vremea stalinismului. Pavel Cristescu (Kleinmann) avea să-i urmeze, pe  26 mai 1986, 

 

 

Tot din 1949 datează „istorica” rîcă dintre Securitate şi Miliţie. N-a pornit de la vagonul de ţigări, dar a contribuit şi acela. Cu toată opoziţia lui Pintilie Gheorghe şi a lui Alexandru Nicolschi (Boris Grunberg), subdirectorul Securităţii, prezent şi el la o altă şedinţă care avea loc la sediul Ministerului Afacerilor Interne, în iulie 1949 se aproba, la propunerea generalului Pavel Cristescu participarea Miliţiei la luptele împotriva ”bandiţilor” din munţi. Şefii Securităţii erau însă de părere că aceste operaţiuni ar fi trebuit să rămînă de competenţa lor, urmînd ca Miliţia să-şi vadă de treaba ei: prinderea găinarilor şi a criminalilor, perceperea cotelor agricole de la ţărani, supravegherea cozilor pentru a nu se isca tulburări şi raportarea la Securitate a tuturor „comportamentelor duşmănoase”. Postura de „cenuşăreasă” a aparatului represiv deţinută de Miliţie în raport cu Securitatea s-a menţinut pînă în 1989. Ca şi subordonarea directă: puţini ştiu că majoritatea ”şefilor de post” din mediul rural aveau, în mod aproape obligatoriu, ”o jumătate de normă” la Securitate, unde raportau ”datele de interes” aflate de reţeaua lor informativă. Practic, de ”munca informativă”  la sate se ocupa Miliţia. Şi din acest motiv, Securitatea o trata ca pe ”ruda de la ţară”. 

 

În aceeaşi şedinţă din iulie 1949 se hotăra şi eliberarea de „buletine de identitate” de către Miliţie tuturor cetăţenilor, urmînd să se realizeze o evidenţă clară a populaţiei şi a indezirabililor, în legătură cu aceştia din urmă dispunîndu-se internarea fie în colonii de muncă, fie deportarea sau arestarea lor. Avînd în vedere că efectivele miliţieneşti se dovedeau insuficiente faţă de volumul activităţilor solicitate noii instituţii de către partid prin intrmediul conducerii Ministerului Afacerilor Interne şi al Direcţiei Generale Politice a MAI, în toamna aceluiaşi an se propunea în cadrul şedinţei desfăşurate de şefii Miliţiei mărirea serioasă a efectivelor urmînd ca acestea să ajungă la 60.000 de oameni. Şi într-adevăr, într-un referat din ianuarie 1950, generalul Pavel Cristescu constata fericit : “avem în teritoriu un număr de 434 circumscripţii de Miliţie de plasă şi 3246 posturi de Miliţie, cu un efectiv total pe ţară de 60.193 miliţieni”.

 

În 1949-1950,  miliţienii primeau gratuit lemne de foc, iar pentru sume de bani minime li se distribuiau următoarele alimente: pîine, carne, zahăr, ulei, paste fainoase, marmeladă (cantităţile creşteau odată cu gradul, ofiţerii superiori beneficiind de un regim special de aprovizionare). Drepturile anuale de echipament constau în: 3 cămăşi, 2 perechi de izmene, 2 perechi de chiloţi, 4 perechi de ciorapi de bumbac şi două de lînă, 4 batiste, 2 prosoape, 3 mantale, 2 vestoane, 4 perechi de pantaloni, o bonetă, o caschetă, o şapcă, o căciulă, o pufoaică, o pereche de mănuşi, un porthart şi o centură; pentru  încălţat primeau 2 perechi de cizme şi una de pantofi. Salariul unui plutonier, proaspăt absolvent al şcolii de Miliţie era mai mic decît al unui securist cu grad similar, dar depăşea cu circa 40% salariul mediu pe economie. 

 

Pe lîngă aceste drepturi legal prevăzute, puterea pumnului, vîrful cizmei, bastonul şi arma din dotare erau tot atîtea mijloace de impunere, avînd drept imbold o ură de clasă atent inoculată şi măsurată în cadrul şedinţelor politice cu o durată de minimum 12 ore pe lună. Şi, pentru că discernămîntul era mai puţin atent cuantificat, se petreceau cîteodată erori. Spre exemplu, în martie 1950 se semnala faptul că în comuna Nisipari din judeţul Constanţa şeful de post i-a arestat pe primar şi pe secretarul de partid. Cei doi intenţionaseră să-l ducă la dispensarul comunal pe un localnic bătut crunt de miliţieni. 

 

Iar aceste rele obiceiuri din copilărie Miliţia şi le-a păstrat, împăţind palme, pumni şi bastoane la tălpi în stînga şi în dreapta, pînă la adînci bătrîneţi....