ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea/ Pînă să predea ori să desecretizeze ce a rămas, SRI a tocat discret şi ilegal arhiva fostei Securităţi. Au distrus pînă şi dosarul lui Ion Iliescu

Iunie 1990: şapte tone de documente ale Securităţii, aruncate într-o rîpă

În seara de 22 iunie 1990, la numai o săptămînă de la finalul mineriadei, un camion militar încărcat cu documente, însoţit de către colonelul SRI Bordeianu, fost lucrător al Securităţii, urca pe un drum forestier de pe valea Brătiei, la nord de comuna Berevoieşti din judeţul Argeş. Încărcătura camionului a fost aruncată într-o rîpă şi acoperită cu pămînt rupt din maluri. Însoţitorii camionului încercau astfel să camufleze documente din arhiva fostei Securităţi, dar şi unele purtînd antetul SRI Localnicii au descoperit însă repede arhiva din rîpă, iar prin Berevoieşti au început să circule şi să fie lecturate dosare cu menţiunea “strict secret”. În încercarea de a camufla mai bine locul, colonelul Bordeianu a trimis acolo mai multe camioane cu pămînt şi a început recuperarea documentelor găsite de localnici; dar secretul acţiunii sale se spulberase. La unsprezece luni de la misiunea confidenţială pe care o îndeplinise Bordeianu, un grup de ziarişti, în frunte cu Petre Mihai Băcanu, care pe atunci conducea ”România liberă”, cea mai vocală voce a presei de opoziţie, a trecut la dezgroparea încărcăturii abandonate în iunie ‘90.

Între timp, ziariştii au adus la cunoştinţa opiniei publice conţinutul documentelor abandonate de Serviciul Român de Informaţii la Berevoieşti. Acestea erau dosare de urmărire informativă întocmite de fosta Securitate, corespondenţă secretă şi note informative dinainte de decembrie 1989, broşuri cu conţinut religios confiscate de lucrătorii DSS, corespondenţă interceptată de Serviciul de filaj scrisori, dar şi acte ale SRI şi documente sustrase din sediile partidelor de opoziţie în 29 ianuarie ’90 sau în timpul mineriadei din iunie. Reacţiile nu s-au lăsat aşteptate. Guvernul Roman a solicitat Procuratura Militară pentru cercetarea cazului, iar în Parlament chiar F.S.N. a propus înfiinţarea unei comisii de anchetă, imediat după publicarea primelor documente din groapa de la Berevoieşti.

În replică, SRI a emis un comunicat în care arăta că hîrtiile îngropate la Berevoieşti sînt rezultatul unui “plan de dizlocare, prin care ofiţerii de informaţii au trecut la abandonarea documentelor fără valoare operativă”. Comunicatul SRI nu a reuşit să împiedice grava criză politică şi morală a regimului Iliescu. Chemat în faţa Parlamentului în contextul acestui scandal, Virgil Măgureanu s-a arătat vizibil marcat de “incidentul” Berevoieşti, declarînd: “...îmi par eu însumi stupid”. Asumarea unei culpe profesionale era de natură să arate Parlamentului şi opiniei publice că directorul se pune la dispoziţia comsiei parlamentare abilitată să cerceteze cazul, fiind gata să suporte orice verdict, dar şi hotărîrea sa de a-i pedepsi pe cei vinovaţi de această gravă deconspirare a acţiunii SRI din 1990 de distrugere a documentelor. La rîndul său, preşedintele Iliescu declara în acele împrejurări: “Cred că acum trebuie să adoptăm urgent noua Lege a Siguranţei Naţionale”. Acest răspuns surprinzător, aparent fără legătură este motivat de articolul 12 al legii, care arată: “Nici o persoană nu are dreptul să facă cunoscute activităţi secrete privind siguranţa naţională, prevalîndu-se de accesul neîngrădit la informaţii, de dreptul la difuzarea acestora şi de libertatea de exprimare a opiniilor”.

“Watergate-ul României a început în pădure” şi i-a pus punct Eduard Hellvig

Practic, se încerca o stingere a scandalului prin promulgarea legii, dar încercarea de a limita astfel amplificarea scandalului avea să eşueze. Cotidiane de mare tiraj ale lumii titrau deja: “Watergate-ul României a început în pădure”. Mai mult, Steny Hoyer, membru al Comisiei de Securitate şi Cooperare în Europa, a rostit la 3 iunie 1991 în Camera Reprezentanţilor a Congresului Statelor Unite un discurs din care citez următoarele: “Cred că o clarificare a statutului actual al Securităţii este necesară, înainte ca poporul român să poată dobîndi încredere în noile sale instituţii guvernamentale. Am ridicat această problemă în convorbirea avută cu premierul român Petre Roman cu ocazia vizitei acestuia la Washington în martie, dar cred că răspunsul său a fost evaziv. Temerile mele s-au adîncit cu ocazia dezgropării a 7 tone de dosare ale Securităţii, care cuprind liste ale dizidenţilor, transcrieri ale emisiunilor Europei Libere, informaţii despre opozanţi. Documentele dezgropate relevă faptul că supravegherea opoziţiei din România a continuat chiar şi după ce Securitatea a fost în mod oficial desfiinţată. Noul Serviciu Român de Informaţii, în a cărui componenţă se află un număr mare de foşti securişti a anunţat că unii dintre ofiţerii săi sînt responsabili de distrugerea documentelor. SRI a afirmat că toţi cei responsabili vor fi imediat eliberaţi din posturile lor. Aş dori ca guvernul român să urgenteze ancheta şi să o facă cu toată sinceritatea, pentru a elimina odată pentru todeauna umbra suspiciunii care încă hărţuieşte societatea românească”.

Anchetarea “cazului Berevoieşti” nu numai că nu s-a făcut cu sinceritate; ea nu a fost niciodată finalizată. Organele de cercetare penală şi specialiştii militari care au preluat spre cercetare documentele dezgropate de ziarişti au dispărut treptat din colimatorul presei. Comisia parlamentară înfiinţată în urma unei hotărîri din 28 mai 1991 a început şi ea propria investigaţie. În legătură cu activitatea acestei comisii, unul dintre membri, deputatul F.S.N. Marcel Chiţescu, declara în 4 iunie 1991 că se conturează concluzia unei distrugeri de documente datorată unui act iresponsabil, ai cărui autori lucrează încă în SRI, dar şi că “scandalul Berevoieşti” ar putea fi un act de diversiune. După vacanţa parlamentară, comsia şi-a reluat activitea, în vreme ce la Senat începea în 18 septembrie dezbaterea Legii de organizare şi funcţionare a Serviciului Român de Informaţii.

Cinci zile mai tîrziu, deputatul FSN Cornel Ardelean a făcut în cameră surprinzătoarea propunere de a se suspenda pentru o vreme activitatea Comsiei de anchetă “Berevoieşti”, dar maşina de vot a puterii nu a putut promova această propunere, din cauza absenţei a 61 de parlamentari fesenişti. Eşecul a fost corectat însă după două zile: în 25 septembrie 1991 minerii au revenit la Bucureşti, iar evenimentele violente care au provocat căderea guvernului Roman au dus şi la intrarea în anonimat a activităţii comisiei. Ea nu a mai fost reînfiinţată în noua legislatură, iar parlamentarii care au investigat “cazul Berevoieşti” (chiar şi cei din rîndurile opoziţiei) au păstrat tăcerea în legătură cu concluziile la care au ajuns pe marginea acestui episod întunecat din istoria SRI. Singura consecinţă a fost căderea cîtorva capete din Serviciul Român de Informaţii. Cel mai important personaj, înlăturat pentru neglijenţă în serviciu, a fost generalul Mihail Stan, adjunct al lui Virgil Măgureanu şi fost şef al Serviciului D (dezinformare) din Securitate.

Între timp, presa a mai relevat cazuri de distrugeri de documente din arhivele secrete, petrecute în 1990. Astfel, s-a aflat că Nicolae Bordeianu, fostul colonel de Securitate încadrat la SRI, cel care a însoţit camionul cu documente spre Berevoieşti, încercase să distrugă mai întîi aceste documente în Fabrica de Mucava de la Scăeni, ale cărei malaxoare au fost în mai multe rînduri beneficiarele acţiunii de “salubrizare” a arhivelor fostei Securităţi. Astfel, multe din cartoanele de ambalaj fabricate la Scăeni conţin probabil multe pagini, iremediabil distruse, din istoria imundă a poliţiei politice comuniste. Aceste fapte stau, probabil, în spatele deselor răspunsuri pe care Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii le primeşte de la SRI în legătură cu dosarele unor persoane, care astăzi “nu figurează în evidenţele fostei Securităţi”. Ca Ion Iliescu, de pildă, care, deşi declara că a fost urmărit de Securitate, nu are dosar de Securitate, după cum a recunoscut chiar Radu Timofte, fost şef al Serviciului Român de Informaţii în ”epoca Năstase”.

Simple date statistice oficiale vin să întărească evidenţa faptului că de-a lungul anilor, cel puţin în primii şapte ani de funcţionate, SRI a tocat sau îngropat discret arhiva Securităţii: dacă arhivele STASI, fosta poliţie politică est-germană însumează 188 kilometri de dosare, cele ale Securităţii, aşa cum declaara SRI în 1999, cînd Legea Ticu a ajuns în Parlament, mai erau sub 25 de kilometri, adică mai puţin de a şaptea parte, la o populaţie sensibil mai numeroasă decît cea est-germană. De aici, dacă avem în vedere faptul că atît STASI, cît şi Securitatea au fost organizate de consilieri sovietici din KGB şi au funcţionat după aceleaşi principii, se pot trage doar două variante de răspuns în legătură cu marea diferenţă: ori securiştii români erau proşti şi nu ştiau să scrie, ori urmaşii lor din SRI au distrus sistematic arhiva fostei Securităţi. Răspunsul s-a aflat la Berevoieşti, dar şi în alte locuri.

 Astfel încît lăudabilă, dar şi extrem de criticată de rezerviştii din Securitate, ceea ce nu e decît un semn bun, iniţiativa lui Eduard Hellvig, actualul şef al Serviciului Român de Informaţii de a desecretiza dosarele Securităţii din Revoluţiei e una care n-a făcut decît să adune firimiturile rămase, după amplele operaţiuni de ”curăţare” sistematică a arhivei Securităţii. Dacă Ion Iliescu ”n-are dosar de Securitate”, eu ce să mai spun – propriile mele declaraţii din anchetă, ca şi numeroasele note de filaj care mi-au fost întocmite de Serviciul de informaţii interne de la Braşov la finele anilor ’80, după mărturia colonelului Mureşan Arghir, şeful acestei structuri, au dispărut subit – nici eu ”nu figurez” în arhivele Securităţii, deşi am fost anchetat de ea. Fie dosarul meu a fost victimă, ca multe altele, ale unor episoade Berevoieşti, fie –mult mai probabil, după cum mi-au explicat rezervişti din Securitate şi ”servicii”, dosarul meu e la ”securitate naţională”. Şi un dosar personal are un caracter integral – nu-l pot rupe în două, pentru a ”preda” jumătatea de dinainte de ’89. E explicaţia cea mai simplă pentru cei care se întreabă ”unde e dosarul meu”. Ori în pădure, la Berevoieşti, ori în raft, la SRI.