ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / ”Stalin ne ia tot grîul, fără a se gîndi că trebuie să trăim şi noi”. Abuzurile ruşilor în România, preambul al crimei organizate de Securitate împotriva românilor

Am găsit o impresionantă notă informativă în arhivele Securităţii, care arată nivelul de obedienţă şi ură, atins de cei ce erau în slujba regimului de ocupaţie sovieto-comunistă a României. Victimele lor erau românii care mai aveau curajul să denunţe jefuirea ţării de către ruşi: ”24 august 1951, orele 16. Mergînd cu tramvaiul 12 la Gara de Nord, un cetăţean al cărui nume nu-l ştiu a spus: Stalin ne ia tot grîul, fără a se gîndi că trebuie să trăim şi noi. În trecut era foarte greu, căci ne lua puţin din recoltă, dar acum este foarte uşor, că se ia tot ce avem, mîine, poimîine urmînd să ne ia şi zilele. Privim cu bucurie spre răsărit, căci acolo merge toată bogăţia ţării, iar noi trebuie să răbdăm şi să lucrăm pentru ruşi. A spus mai multe individul. La gară a coborît din tramvai şi a intrat într-un restaurant. Eu am mers la Miliţia gării şi am rugat pe un tovarăş sergent-major să meargă să-l vadă pe acest individ. EI, însă, foarte frumos, m-a trimis la ofiţerul de serviciu. Ofiţerul de serviciu, enervat că-l deranjez, mi-a spus că acest lucru nu-i de competenţa lui, ci să merg la Miliţia teritorială. Ce era să fac? Am căutat o circă de Miliţie sau un birou al Securităţii Poporului, dar zadarnic. Deoarece era tîrziu, am plecat, fără să pot identifica numele acelei persoane”. ”Glonţul” a trecut pe lîngă fruntea acelui cetăţean, care criticase regimul de ocupaţie sovieto-comunist. Au fost însă sute de mii de români, care l-au încasat din plin, la propriu, începînd cu cei care l-au primit din partea Armatei Roşii ”eliberatoare”.

Generalul Vinogradov considera că românii se jefuiesc unii pe alţii, în uniforme sovietice

Organele poliţieneşti din România nu şi-au făcut, de la bun început, iluzii cu privire la amploarea jafurilor şi crimelor săvîrşite de soldaţii Armatei Roşii în ţară. Rapoarte venite zilnic din teritoriul alcătuiau pe alocuri un tablou cutremurător. Nu era o situaţie aparte pentru ţara noastră şi cetăţenii ei, care trebuiau acum să plătească, spuneau ocupanţii, pentru că armatele noastre trecuseră Nistrul, cu patru ani în urmă, era de fapt ”politica” de veacuri a cuceritorului. Nu scăpau de ea nici prietenii. Pe 19 martie 1945, o notă a Direcţiei de Poliţie din Constanţa transmitea la Bucureşti ceea ce văzuseră cîţiva marinari români, în URSS: ”Marinarii civili români de pe motonava Transilvania povestesc că în portul Odessa au fost martori oculari, cînd marinari americani de pe un vas de comerţ s-au înapoiat din oraş la navă numai în cămaşă şi indispensabili, fiind dezbrăcaţi pe stradă de ruşi. Unul dintre marinarii americani , de origine etnică română, a spus că se vor duce în această ţinută la preşedintele Roosevelt, spre a-l informa de cele petrecute”.

Greu de crezut că acei marinari au ajuns la preşedintele SUA. Dar şi dacă ar fi ajuns, ar fi fost degeaba: politica ”marilor puteri” ajunsese deja să fie departe şi chiar să excludă nevoile oamenilor mici. De departe, URSS devenise o mare putere, iar în ea Armata Roşie, cea care avusese o contribuţie esenţială la cîştigarea războiului, avea întîietate la pradă. Departe de a se comporta cu nobleţea unor eliberatori, trupele sovietice s-au purtat cu brutalitatea silnică a cuceritorului faţă de cel învins, cu nimic mai prejos decît hoardele mongole care au prădat pînă spre vestul Europei, cu şapte veacuri înaintea lor. Nu întîmplător, mulţi dintre soldaţii lor proveneau din aceleaşi stepe.
Pe lîngă jaful ”dezorganizat” al trupelor sovietice, cantonate în România, un ”jaf organizat” îl reprezenta însăşi întreţinerea lor. Aceasta cădea în sarcina noastră, prin Ministerul Economiei Naţionale, căruia îi revenea, prin Convenţia de Armistiţiu, ”întreţinerea armatelor sovietice". Pînă şi Siguranţa avea un rol în această întreţinere: potrivit Ordinului circular 27794 din 24 noiembrie 1944 al Diviziunii Poliţiei de Siguranţă, una din obligaţiile esenţiale ale acestui organism era ”asigurarea vieţii ostaşilor sovietici care se găsesc pe teritoriul ţării noastre, în lupta pentru libertatea şi interesele noastre naţionale”. Cu alte cuvinte, jefuitorii trebuiau protejaţi. Şi nu erau puţini: la 1 noiembrie 1945 erau în ţară o jumătate de milion de ostaşi sovietici, iar în anul următor numărul lor a crescut la 615.000. Toate nevoile lor erau asigurate de statul român, iar acţiunile de jaf, beţiile şi chiar crimele lor împotriva cetăţenilor şi chiar a instituţiilor din România erau neimputabile. Numai în septembrie şi octombrie 1944 au fost devastate 828 sedii de stat, au fost jefuite 1.121 de depozite de mărfuri şi alimente şi atacate în scop de jaf 22.103 locuinţe – e doar ce s-a consemnat în rapoarte. 

Autorităţile militare sovietice nu se oboseau să sancţioneze jafurile soldaţilor ruşi asupra populaţiei din România, şi nici măcar crimele. O notă din 12 noiembrie 1945 a generalului Vinogradov, pe care am mai citat-o pe larg, spunea că soldaţii Armatei Roşii din România sînt victimele unor calomnii, atunci cînd sînt acuzaţi de crime şi jafuri. Acestea sînt înfăptuite, afirma generalul, de români, îmbrăcaţi în haine militare ruseşti care ”în realitate, ei singuri sînt vinovaţi de săvîrşirea lor”. Cu alte cuvinte, românii se jefuiau singuri, dînd vina pe ruşi. Politic vorbind, la această situaţie se va ajunge cîţiva ani mai tîrziu, cînd autorităţile comuniste din România vor organiza, ele singure, o politică de jefuire a produselor şi resurselor ţării, care au luat calea URSS-ului.

Pînă atunci însă, primind această ”Notă” de la Comisia Aliată (Sovietică) de Control, care practic guverna ţara, cei din Direcţia Generală a Poliţiei au înţeles că nu mai are rost să încerce să-i aducă pe vinovaţii de jafuri şi crime, în uniforme sovietice, în faţa justiţiei: atîta vreme cît ei n-ar fi fost români deghizaţi în ruşi (ceea ce era în sine o aberaţie), oficial nu existau. Asta n-a împiedicat însă organele de poliţie din România să încerce să limiteze proporţiile jafului dezlănţuit în ţară de Armata Roşie de ocupaţie şi, în orice caz, să-l consemneze. Fie şi pentru istorie – o istorie care se scrie însă abia acum.

Teroare şi sărăcie

Pe lîngă jefuirea de bunuri, Armata Roşie avea puterea să jefuiască ţara şi de cetăţeni ai ei, fără să dea socoteală nimănui. Cu adresa 369 din octombrie 1944, Comisia Română pentru aplicarea Convenţiei de Armistiţiu a fost nevoită să autorizeze "arestări si internări socotite necesare în interesul securităţii armatei sovietice". Astfel încît în 7 ianuarie 1945, Direcţia Generală a Poliţiei putea doar să constate că ”în noaptea de 6/7 ianuarie a.c., ora 0,45, a plecat din Gara de Nord un tren special sovietic, cu un transport de 13 deţinuţi politici bulgari. Tot în acelaşi tren au fost îmbarcaţi şi un număr de deţinuţi politici români, fară să se poată identifica cîţi şi cine anume, deoarece, la ora 23 tot personalul Gării de Nord a fost evacuat de poliţia N.K.V.D. Pe timpul cît deţinuţii politici români au fost aduşi cu maşinile şi îmbarcaţi în tren, nu s-a permis accesul pe peron nici funcţionarilor de serviciu”.

Alteori, soldaţii sovietici din escorta trenurilor cu prizonieri sau etnici germani deportaţi, ridicau pur şi simplu pe oricine le cădea în mîini şi îi urcau în garniturile cu destinaţia lagărelor de muncă, ca să le iasă ”efectivul complet”, în cazul morţii vreunuia din cei transportaţi. O notă a Poliţiei din judeţul Tutova arăta că ”în ziua de 17 ianuarie 1945, la trecerea trenului nr. 6.529 prin gara Ghidigeni, o santinelă sovietică din acel tren a ridicat cu forţa din staţie pe soldatul Velicu Vasile din Regimentul 35 Infanterie, pe care l-a urcat în garnitura trenului. Nu este primul caz cînd ostaşi romîni sau civili sunt introduşi în trenurile cu prizonieri germani”. Soarta acestor victime încă o necunoscută a istoriei. O istorie care măcina destine.

Ţara era sărăcită, după trei ani de participare efectivă la efortul de război, care continua şi la care se adăugau acum şi costurile ocupaţiei sovietice. Pe lîngă atmosfera de teroare inspirată de ocupaţia armată în sine, se adăugau lipsa mărfurilor şi a produselor alimentare de bază, care se duceau în primul rînd spre întreţinerea Armatei Roşii. Cînd nu le ajungea ce primeau de la stat, ruşii îşi luau singuri ce aveau nevoie, chiar în ”mod organizat”, prin ”rechiziţii”.

O altă notă a Poliţiei arăta în 16 ianuarie 1945 că ”de-a lungul traseului C.F.R. şi al şoselei Ploieşti-Buzău se observă prezenţa trupelor sovietice, cu diferite misiuni, care fac aprovizionări cu alimente. Aceste trupe se abat adesea şi prin satele mai lăturalnice, singurele unde se mai poate găsi cîte ceva. Mulţi dintre locuitorii satelor şi-au dus parte din avutul lor pe la rude sau cunoscuţi, prin comunele de la poalele munţilor. Din cauza aprovizionărilor masive făcute de unităţile în trecere, toate prăvăliile de prin tîrguri au tras obloanele, iar în oraşul Buzău magazinele sînt pe lichidate, nemaiavînd mărfuri pentru desfacere”. Ceea ce, observă apoi acelaşi poliţist, cu o maliţie antisemită, a dat prilejul  ”cîtorva evrei care şi-au făcut apariţia, în ultimul timp să aducă marfă de calitate proastă, pe care o desfac la preţuri exagerate”. Piaţa de alimente era practic închisă, ”iar cei cîţiva săteni ce îndrăznesc să mai aducă cîte ceva la oraş vînd produsele, de asemenea, la preţuri exagerate”.

La această sărăcire, se adăuga atmosfera de teroare creată de jafurile presărate cu crime ale soldaţilor sovietici, acolo unde aceştia găseau împotrivire. Prefectura Poliţiei Capitalei nota în 24 ianuarie 1945 ”incidente provocate de ostaşi îmbrăcaţi în uniforme sovietice”: ”în ziua de 23 ianuarie a.c., pe la ora 20, şase indivizi îmbrăcaţi în uniforme sovietice, cu pistoale mitraliere asupra lor, au intrat in cafeneaua Violeta din str. BIănari nr. 16 şi ameninţînd cu armele, au jefuit circa 30 de persoane de tot ce aveau asupra lor. S-au luat cîteva milioane lei, ceasuri, inele, tabachere etc. După această faptă, doi dintre militari s-au urcat în maşina nr.12.312, iar alţi trei au plecat pe jos”. Nu i-a deranjat nimeni. Cine era să o facă? Asemenea fapte intraseră în banalul cotidian, aşa cum arată nenumărate note ale Poliţiei, întocmite la acea vreme.

Nici în Ardealul de Nord, proaspăt eliberat, lucrurile nu stăteau mai bine. La 12 februarie 1945, o notă a Poliţiei din Turda arăta că în judeţ ”situaţia este alarmantă. Au apărut de curînd cete de jefuitori la drumul mare şi prin sate. Cete de ostaşi înarmaţi, în uniforme sovietice, în număr de 20-30, cu căruţe, pe drumuri mari şi mici, cutreieră satele şi jefuiesc locuitorii, luîndu-le vite, cai, oi. mai ales porci, păsări, slănină, brînză şi cereale. Atacă mici transporturi ţărăneşti, care duc cereale la moară sau în tîrg şi le iau marfa, Iăsîndu-i fară provizii. Grînele putrezesc în stoguri şi sînt distruse, pentru că ţăranii, care cu mari jertfe îşi procură combustibilul necesar pentru treierat sînt jefuiţi pe drum de acest combustibil, iar dacă reuşesc să treiere, sînt pîndiţi şi deposedaţi de recolta treierată. Un şef de autoritate, care a reclamat comandamentului sovietic din Turda diferite acţiuni şi jafuri săvîrşite de ostaşi îmbrăcaţi în uniforme sovietice a fost dat afară şi ameninţat cu arestarea. Locuitorii sînt disperaţi. Scumpetea creşte, iar siguranţa avutului şi chiar a vieţii sînt relative. Totul se ia fără nici o formă. Materialele luate în acest fel se cifrează, numai in judeţul Turda, la circa 15 miliarde lei. Autorităţile n-au luat nici o măsură pentru inventarierea materialelor ridicate”.

Este practic imposibil să evaluăm astăzi costurile materiale şi umane ale anilor de ocupaţie rusească a ţării, după cel de-al doilea război Mondial. La banii daţi pe hrana şi ”efectele” militare pentru cei peste 2 milioane de soldaţi ruşi cîţi au staţionat în România pe parcursul a 14 ani, pînă în 1958, ar trebui adăugate spolierea ţării prin ”plata compensaţiilor de război”, crescute an de an după calculele Moscovei, ca şi scurgerea spre U.R.S.S. a resurselor ţării, prin ”societăţile mixte româno-sovietice”, aşa-zisele ”Sovromuri”, prin care petrolul, cărbunele, lemnul ş.a. erau exploatate în beneficiul sovieticilor, pentru preţuri derizorii. Mult mai mari au fost costurile umane. Securitatea, care era încadrată cu ”consilieri sovietici”, plătiţi regeşte de statul român, la nivelul unui ministru, a creat şi acel nou tip uman, în care docilitatea se împletea armonios cu delaţiunea, un ”homo sovieticus”, din care un exemplar îşi începea astfel delaţiunea, în vara toridă a anului 1951: 24 august 1951, orele 16. Mergînd cu tramvaiul 12 la Gara de Nord, un cetăţean al cărui nume nu-l ştiu a spus: Stalin ne ia tot grîul, fără a se gîndi că trebuie să trăim şi noi...”