ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Viaţa ”marelui vagabond apostolic”, prinţul Vladimir Ghika, primul sfînt al închisorilor comuniste, beatificat după ce a murit la Jilava

Despărţirea de comunism nu s-a putut face nici prin arderea carnetului roşu şi nici prin publicarea, chiar asumată la cel mai înalt nivel, a condamnării lui, sau prin comemorări ale victimelor. Acesta este de fapt un ”divorţ amiabil”, al cărui drum îl parcurgem încă. Divorţul înseamnă, totuşi, o despărţire. Cea mai simplă cale spre asumarea ei ar fi să mergem fiecare şi să vedem ce a putut face comunismul din oameni. Cel mai bun loc o asemenea vizită este Fortul 13 de Jilava, chiar dacă o asemenea vizită se poate face numai cu aprobare, iar aici e celula unde a slujit robul lui Dumnezeu prinţul Vladimir Ghica, pînă la ultima suflare: el e primul sfînt martir recunoscut şi asumat ca fiind ucis de regimul comunist din România.

”Călugărul alb”, catolicul cu drept papal de a celebra şi în ritul bizantin

Prinţul Vladimir Ghika a văzut lumina zilei nu departe de zidurile Palatului Vlahernelor, la Constantinopol, lîngă o mică mînăstire a Vălului Maicii Domnului chiar de 25 decembrie, în anul 1873. Aşa că ziua Naşterii Domnului din anul 1873 ne-¬a adus, în zilele noastre şi pe meleagurile noastre, tocmai de la Constantinopol, un prinţ sfînt. Ca print şi copil, ne putem închipui că precum ceilalţi, Vladimir, fără să ne îndoim, a putut culege smochine proaspete şi s-¬a împrietenit ori s-¬a certat în greacă şi turcă, pe uliţele de prin Fanar, cu o liotă de tovarăşi de joacă, deşi era altfel decît copiii uliţei, pe care îi va fi cunoscut atunci. Dar a rămas, de atunci, cu o mare dragoste şi înţelegere faţă de cei sărmani. Mama lui Vladimir a fost Alexandrina Moret de Blaremberg (descendentă din Henric al IV¬lea, regele Franţei), ferventă rugătoare în rit ortodox, şi ea nu lăsa nimic la întîmplare. Învăţîndu-¬l rînduiala credinţei, nu am îndoieli aici, i-¬a vorbit poate şi despre rostul cuvintelor regelui Henric, acelea care l-¬au făcut iubit: ”Cît voi fi rege al Franţei, orice francez va putea pune, măcar duminica, o găină în oală”.

Tatăl prinţului Vladimir, Ioan Grigore Ghica, os domnesc, fost ministru al Apărării şi Externelor, trimis într-un exil asumat la Poarta otomană îl citise pe lordul Byron şi moartea lui eroică o socotea şi drept o moarte a Revoluţiei, în care crezuse şi care împiedica viitorul micilor ”oşteni” ai familiei sale. În copilărie, Vladimir nu a avut parte doar de joacă. Curînd a plecat, fără îndoială, cu tristeţe la Paris, aşa cum se cuvenea, la şcoli mai înalte. Lăsa în urmă uliţele Fanarului, cu veselia copiilor şi jocurile printre smochinii sălbatici, ca şi pe Ella, Alexandru şi Gheorghe, sora şi fraţii săi, rămaşi scuturînd batistele în urma lui, acolo, pe malul Bosforului, batiste care aveau însă să fie înroşite curînd de boala secolului al XIX-lea şi a sărăciei, tuberculoza, ce avea să¬-i sfîrşească de fragezi. Mai tîrziu, această moarte a surorii şi fraţilor săi l-¬a făcut pe prinţul Vladimir Ghika să nu aibă teamă de această boală şi suferinţă.

Plecarea prinţului Vladimir din Constantinopol l-¬a şi salvat. Din toţi cei născuţi în familia Ghica au supravieţuit el şi un frate al său mai mic, Dimitrie. În Franţa, unde a ajuns, a fost dat în grija unei familii protestante. Îndeplinea cu toată rigoarea cuvenită, rînduielile acelei credinţe. Totuşi, în fierberea sfîrşitului de secol, s-¬a înscris la Facultatea de Ştiinţe Politice, pe care a absolvit-¬o la 22 de ani, în 1895. Lămurit cu politica, în paralel, a urmat cursuri de medicină, botanică şi arte. Fiind bolnav de inimă, Parisul nu era pentru el un mediu prielnic, astfel că a venit în România, dar în 1898 a plecat din nou, de astă dată la Roma, unde a urmat cursurile dominicanilor de la Facultatea Angelicum. În 1902, după atîtea experienţe ”formatoare”, a luat hotărîrea, socotită de unii un mister, de alţii o revelaţie, de a trece la ritul catolic, lucru cu care mama sa, cum am spus, o credincioasă practicantă a ortodoxiei, deşi descendentă a Regelui Henric al IV¬lea, nu s-¬a împăcat pînă la moarte.

La acea vreme, Vladimir Ghika dorea să devină preot sau călugăr, însă Papa Pius al XI¬-lea, care l-a cunoscut şi ocrotit, l-¬a sfătuit să facă apostolat laic. Ceea ce a şi făcut, cuvenindu-¬i-¬se în curînd supranumele dat de papă, de ”marele vagabond apostolic”. Într-adevăr, a umblat şi va umbla în anii următori din inima Africii în Japonia, din Europa în America de Sud sau Australia, ajungînd să fie recunoscut drept un apostol laic. Un călugăr alb. În ţară, prin puterea, voinţa şi fondurile adunate, a înfiinţat primul dispensar gratuit, ”Bethleem Mariae” la Bucureşti, spitalul şi sanatoriul Sf. Vincenţiu, ca şi prima ambulanţă gratuită. A îngrijit cu mîna lui bolnavii de holeră din primul război balcanic, pe tuberculoşi sau pe bolnavii internaţi în spitalele de psihiatrie. Astfel că pe 7 octombrie 1923, vechea lui dorinţă i s-¬a împlinit: a fost sfinţit preot la Paris, de către Cardinalul Dubois, iar Sfîntul Scaun i¬-a acordat la scurt timp după hirotonire dreptul de a celebra şi în ritul bizantin.

La 3 august 1939 s¬-a întors în România, unde a rămas pentru a fi alături de săraci şi bolnavi, refuzînd să părăsească ţara, după cotropirea ei de puterea sovieto-comunistă. Fără îndoială, pentru o vreme autorităţile s¬-au temut nu atît de notorietatea sa, cît de reacţia celor ce s-¬ar fi putut împotrivi arestării unui om considerat încă de pe atunci drept un sfînt. Dar, după şapte ani, Cortina de Fier a căzut şi asupra sa. A fost arestat la 18 noiembrie 1952, sub acuzaţia de „înaltă trădare”, a fost întemniţat şi îndelung torturat la Jilava.

Golgota prinţului, la Jilava

Jilava arată în zilele noastre ca un loc paşnic, deşi straniu şi trist. Peste Fortul 13, construit după tactica şi ingineria începutului de secol XIX, pentru a adăposti trupe, muniţii şi hrană într¬-o vastă reţea de apărare în zona de sud a Bucureştilor, creşte iarbă. În subteran mai sînt în bună stare mai multe forturi, care servesc drept depozite – şi unde se adună de la reziduuri radioactive provenite de la fostul „experiment Măgurele”, pînă la arhive şi Dumnezeu mai ştie ce. Fortul 13, fosta închisoare politică de la Jilava, a fost multă vreme, în toţi anii regimului Iliescu, practic inundat şi imposibil de vizitat. În 2016, apa a fost scoasă prin canale de deversare, anterior blocate „din interese de securitate naţională”. Adică să nu se vadă ce a fost acolo.

Între multe alte grozăvii, la Fortul 13 se află şi celula în care a murit un sfînt. Încă de la turnuleţele intrării în Fortul 13, care seamănă în mod straniu cu turnuleţele celor două castele ţigăneşti ce străjuiesc intrarea în Bucureşti dinspre Jilava, se simte apăsarea. Nu este un miros aparte sau ceva deosebit; dar, dacă s-¬ar spune că acolo s-¬au depozitat cartofii din ferma experimentală de la Fundulea sau ştiuleţii de la CAP¬ul din sat, de pildă, nimeni n¬-ar crede, deşi lucrurile au stat întocmai. Acolo zidurile respiră foarte bine, iar cărămizile sînt perfect uscate; cu toţi anii în care au zăcut în apă, nici una nu este macerată. Cum nici amintirea celor care au fost zidiţi înăuntru de vii, pentru a muri sau a ieşi de sub pămînt ca nişte spectre, nu s-¬a risipit.

La Jilava am văzut locul martiriului prinţului Ghica. Ultimele lui zile au fost rememorate de un fost deţinut politic, coleg de celulă: „Într¬-o noapte cu vînt puternic, avem o percheziţie amănunţită. Sîntem dezbrăcaţi la piele şi scoşi pe un coridor întunecat, prin care vîntul îşi făcea de cap. Două ore am stat dezbrăcaţi pe acest coridor, în care timp un ofiţer de Securitate a găsit în buzunarul Monseniorului ghimpele din coroana de spini a Mîntuitorului şi i l-¬a confiscat. În sfîrşit, ne-¬am îmbrăcat şi l¬-am ajutat şi pe Monsenior să se îmbrace. Tremura însă. Şi cînd s-¬a băgat sub pătură mai tremura. Rogojina de sub el era prea subţire. Toată noaptea a tremurat, fără întrerupere. A doua zi, Eisenbeisser, coleg de celulă cu noi, ne alarmează: Moare Monseniorul, strigă el. Şi sărim toţi în picioare, în timp ce Eisenbeisser bătea la disperare în uşă, cerînd internarea Monseniorului la infirmerie. Şi Dumnezeu a vrut să găsim o bună înţelegere la ofiţerul de serviciu. L¬-am aşezat uşor pe Monsenior pe o pătură. Era aproape în comă. Aşa l¬-am evacuat la infirmerie”. Unde, la scurt timp, Vladimir Ghica a murit.

Era pe 16 mai 1954, în ziua pomenirii Sfîntului Teodor, un mucenic despre care în Sinaxarul orthodox, binecunoscut şi prinţului Ghika, se spune că ”fericitul acesta îndeletnicindu-¬se cu Legea lui Dumnezeu şi tot curat, făcîndu¬se el vas ales şi sfinţit, s-¬a ales cu numirea cea adevărată”. Ceea ce, după vremi,, s-¬a petrecut întocmai şi cu prinţul Vladimir Ghika, odată cu beatificarea sa, la 27 martie 2013, de către Papa Francisc.