ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Vasile Paraschiv, dizidentul care i-a sfidat pe Nicolae Ceauşescu şi pe Traian Băsescu

Invitat la Cotroceni la 1 decembrie 2008,  dizidentul Vasile Paraschiv a i-a returnat imediat lui Traian Băsescu decoraţia pe care acesta i-a oferit-o de Ziua Naţională.

Gestul lui Paraschiv, pus de Băsescu pe seama mea, i se datora de fapt Laurei Codruţa Kovesi

Paraschiv a spus atunci că se simte obligat să refuze să primească decoraţia de la "un comunist ca toţi ceilalţi, care ne-au condus ţara de la Revoluţie şi până azi şi împotriva cărora eu am luptat din 1968 şi voi continua să lupt pe cale legală şi democratică, până la ultima bătaie a inimii". Şeful statului îi înmânase decoraţia Ordinul Naţional "Steaua României" în grad de cavaler, dar a şi primit-o înapoi de la Paraschiv: "eu nu sunt ca un câine, căruia dacă îi dai o felie de salam, tace din gură şi te lasă să intri în curtea stăpânului său şi să furi totul. Eu vreau de la dumneavoastră, domnule preşedinte, dreptate, nu decoraţii, bani, nu funcţii", a continuat Paraschiv, amintindu-i lui Băsescu de promisiunile făcute la finalul lui 2004, înainte de a fi ales preşedinte. "Vreau dreptate şi adevărul pentru întregul nostru popor, exact ceea ce aţi promis dumneavoastră poporului nostru în noiembrie 2004, şi care pe mine m-a atras ca un magnet, dar din nefericire nu v-aţi respectat promisiunea".

Încercînd cumva să salveze situaţia, Traian Băsescu i-a mulţumit lui Vasile Paraschiv pentru prezenţă, dar i-a atras atenţia, în aplauzele admiratorilor său din Sala Ambasadorilor, că decoraţia i-a fost oferită nu în nume propriu, ci în numele statului român. ”Vreau să ştiţi că eu respect însemnele statului român şi când le acord, nu le acord în nume personal, ci în numele statului român şi cred că oricare dintre noi are datoria, cetăţean român fiind, să respecte simbolurile statului". Dar Paraschiv i-a întors spatele, lăsîndu-l nedumerit, împreună cu decoraţia pe care i-o acordase "în semn de apreciere deosebită pentru înalta ţinută morală şi patriotismul de care a dat dovadă, pentru devotamentul şi ataşamentul faţă de valorile democraţiei".

Ceea ce nu înţelesese de fapt preşedintele era că acestea rămăseseră într-adevăr nestrămutate în cugetul dizidentului şi că tocmai în numele lor Vasile Paraschiv nu putea să primească înalta distincţie, din mîinile unui preşedinte care îşi înşelase şi minţise alegătorii. La cîteva zile apoi, cînd presa încă încerca să descifreze semnificaţia gestului opozantului anticomunist, am fost căutat de unul dintre principalii ”sfetnici de taină” ai preşedintelui, consilierul Cristian Preda, care a ţinut să-mi reproşeze, în numele lui Traian Băsescu, că eu, foarte apropiat fiind de Vasile Paraschiv, l-aş fi ”învăţat” pe acesta să procedeze astfel şi să-l sfideze public pe preşedinte. Am răspuns că nimeni nu-l poate determina pe Vasile Paraschiv să facă ceva, în afara propriei conştiinţe. Şi că mai bine ar fi ca preşedintele Traian Băsescu să caute originile gestului în propria-i ogradă.

67 de foşti activişti de partid şi securişti din dosarul Paraschiv, ”albiţi” de Parchetul General

Cu numai două săptămîni în urmă înainte de chemarea lui la Cotroceni, Vasile Paraschiv primise, ca şi mine, ca semnatar al plîngerii depuse în numele lui de IICCMER, textul rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din 29 octombrie 2008, a Secţiei de urmărire penală şi criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie, în dosarul nr. 924/P/2008. În dosar, în cele din urmă Laura Codruţa Kovesi a decis să nu întreprindă nicio anchetă împotriva celor 67 de persoane, foşti activişti de partid, securişti şi colaboratori ai lor, pe care noi îi găsisem ca fiind la originea persecuţiilor şi torturilor la care fusese supus în anii regimului Ceauşescu dizidentul anticommunist Vasile Paraschiv.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului pe care îl conduceam la acea vreme îi indentificase pe toţi cei 67 de opresori ai lui Paraschiv, toţi trăiau – unul ajunsese chiar deputat de Prahova, după 1989. Aici trebuia căutată originea gestului lui Vasile Paraschiv de a refuza decoraţia oferită la 1 decembrie 2008 de Băsescu, la numai două săptămîni după ce primise rezoluţia în dosarul său de la Parchetul General, gest pe care eu l-am găsit absolut firesc în acest context, cunoscîndu-l şi fiind de ani buni apropiat de dizidentul anticomunist. Atît Cristian Preda, cît şi Traian Băsescu au rămas însă la părerea lor.

La 8 iulie 2008 depusesem o plîngere penală privind persecuţiile la care a fost supus luptătorul anticomunist Vasile Paraschiv, ocazie cu care am dus la Parchetul General un maldăr întreg de probe, care nu au folosit la nimic, din cîte am înţeles apoi de la un procuror apropiat anchetei: nici măcar n-au fost răsfoite, cînd s-a luat decizia ca ancheta să nu se finalizeze.

Laura Codruţa Kovesi, Florian Coldea şi Băsescu, trio-ul care făcea justiţia în România nu aveau nevoie să-şi ostilizeze structurile ”vechi şi noi” ale Securităţii, de care aveau nevoie în consolidarea structurilor care le asigurau puterea personală. Ori, ”dosarul Paraschiv” ar fi creat o breşă şi un precedent periculos: era vorba de 67 de foşti angajaţi ai unor instituţii represive ale statului comunist totalitar (Securitatea, Miliţia, Procuratura, PCR), precum şi medici psihiatri, vinovaţi în opinia noastră de cercetarea abuzivă a lui Vasile Paraschiv, de răpirea şi torturarea repetată a lui, de utilizarea psihiatriei pentru reprimarea sa, de supunerea lui la tratamente crude, inumane şi degradante, motivate de atitudinea şi convingerile sale anticomuniste.

Cererea a fost clasată şi dosarul a fost închis definitiv, prin decizia finală a procurorului general Laura Codruţa Kovesi, întrucât, după cum considera aceasta, ”faptele înfăţişate mai sus nu pot fi încadrate în categoria crimelor împotriva umanităţii”. Ultima cale de atac la Curtea Supremă, care mai putea fi operată în dosar, a fost ”rezolvată”, prin înlăturarea mea din fruntea IICCMER, în februarie 2010. Noua echipă, coordonată de Vladimir Tismăneanu nu a atacat rezoluţia finală a Parchetului General şi aceasta a rămas, ca urmare, definitivă. Încărcat de amărăciune, Vasile Paraschiv se stingea într-un cvasianonimat, impus de presa ”băsistă”, un an mai tîrziu, în micul său apartament din Ploieşti. Ce a făcut, de fapt, acest om,  cum a sfidat doi preşedinţi ai României, pe Ceauşescu şi pe Băsescu, chiar în anii culmii puterii lor?

După ce a încercat să-l oprescă de la căsătoria cu femeia iubită, partidul l-a dat afară din casă

Vasile Paraschiv s-a născut la 3 aprilie 1928 într-o familie săracă din comuna Clinceni, judeţul Ilfov. În 1940, la 12 ani, a părăsit casa natală şi a ajuns la Bucureşti, unde a lucrat vreme de şase ani ca băiat de prăvălie. A avut prime contacte cu membrii ai partidului comunist în 1946 (a intrat în partid în noiembrie), graţie cărora (alături de ”originea” sa socială)  a primit un post la Cooperativa de consum „Victoria” (înfiinţată de P.C.R. pentru aprovizionarea cu alimente de bază, la preţuri mai mici, a marilor întreprinderi ale Capitalei şi a cartierelor muncitoreşti). Din decembrie 1947 a fost angajat la Poşta Centrală din Bucureşti şi peste doi ani a fost încorporat, urmînd Şcoala de ofiţeri de transmisiuni de la Sibiu. Tînărul locotenent Paraschiv a fost repartizat la Regimentul 137 din Ploieşti. Îndrăgostit, partidul nu îi permite să se căsătorească cu iubita lui, din cauza originii sociale „nesănătoase” a ei, dar el nu s-a lăsat şi ca urmare a fost ”epurat” din armată. A încercat să urmeze cursurile Facultăţii de Ştiinţe Juridice din Bucureşti, unde n-a fost admis pentru că locurile erau asigurate unor ofiţeri de Securitate şi Miliţie. S-a calificat însă şi a lucrat la Ploieşti, ca tehnician de telecomunicaţii.

Pe 6 decembrie 1963, a doua ingerinţă a ”partidului” în viaţa sa l-a devastat: a fost evacuat din apartamentul primit, pe care îl voia un miliţian. Abia după un an, în care a locuit pe unde apuca şi de procese cu autorităţile, a reuşit să-l recupereze. Vasile Paraschiv se lămurise cu totul în privinţa partidului, iar în noiembrie 1968, cînd toţi dădeau năvală să se înscrie, sub efectele discursului ”naţional” al lui Ceauşescu, la alegerile de partid din Combinatul Petrochimic de la Brazi el anunţa, în plină adunare generală, că demisionează din P.C.R., al cărui membru era din 1946. Nicio presiune nu l-a făcut să cedeze şi pe 28 iulie 1969 începea lungul periplu al lui Vasile Paraschiv, prin camerele de tortură ale Securităţii şi azilele psihiatrice: a fost arestat pentru prima dată, fiind apoi internat cu forţa, pentru cinci zile, la Spitalul de nebuni de la Urlaţi. Se punea în practică ceea ce Nicolae Ceauşescu tocmai susţinuse: numai un nebun nu poate fi de acord cu politica partidului şi a sa.

În 3 martie 1971, Vasile Paraschiv a trimis către Comitetul Central al P.C.R. şi către Uniunea Generală a Sindicatelor din România o scrisoare cu 11 propuneri, care să fie puse în discuţie la Congresul Sindicatelor ce urma să aibă loc în luna aprilie. Răspunsul a fost o nouă arestare şi o nouă internare într-un spital de nebuni. La 1 decembrie 1976, Securitatea a descoperit la o percheziţie o copie a unei scrisori pe care Vasile Paraschiv, împreună cu Alexandru Ungureanu o trimisese către postul de radio „Europa Liberă”. Drept urmare a fost arestat din nou de către Securitate şi dus la Spitalul nr. 9 din Bucureşti, pentru a fi internat. Doctorul de gardă din acea zi a refuzat internarea arestatului, drept pentru care Vasile Paraschiv a fost internat la Spitalul Voila, din Câmpina. La 2 decembrie 1976, medicul Mircea Piticaru îl diagnostichează cu ”paranoia”.

În luna februarie 1977 Vasile Paraschiv a aflat de acţiunea scriitorului Paul Goma, pentru apărarea drepturilor omului în România şi a decis să îl sprijine pe scriitorul dizident. Prima încercare de a discuta cu Goma a eşuat, întrucât locuinţa lui era păzită de ofiţeri sub acoperire, care l-au arestat pe Paraschiv. Nu s-a lăsat intimidat. A semnat scrisoarea de protest pe care Goma voia să o trimită Conferinţei post-Helsinki de la Belgrad şi i-a dat o scrisoare de protest personală, prin care, prin intermediul lui Goma, cazul lui a ajuns cunoscut în Occident. A urmat o nouă arestare, o nouă bătaie, la sediul Miliţiei din Drumul Taberei din Bucureşti şi o nouă internare, de data aceasta la Spitalul de nebuni Săpoca (judeţul Buzău), la secţia „doi” – secţia de bolnavi mintali cronici. La Săpoca a fost supus, timp de 45 de zile, unui tratament medical ”obligatoriu” (prin care se urmărea ca până la ieşirea din spital să devină de-a binelea bolnav mintal).

Paraschiv l-a criticat pe Ceauşescu la Paris în 1978 şi a ţinut apoi morţiş să se întoarcă în ţară

Cînd la 20 mai 1977 Vasile Paraschiv s-a reîntors la locul său de muncă, procurorul-şef al Procuraturii civile din Ploieşti, Ion Băloiu i-a întocmit un dosar, adresat Tribunalului Prahova, în vederea internării pe viaţă a acestuia într-un cămin de bolnavi mintal cronici. Judecătoria din Ploieşti a admis în parte cererea procuraturii, obligând pe ”inculpat” la ”tratament ambulatoriu de specialitate”. Paraschiv a refuzat să urmeze tratamentul, în ciuda presiunilor exercitate asupra lui. În toamna anului 1977 a depus cerere pentru obţinerea unui paşaport, în vederea unei călătorii în Austria. Crezând că ar vrea să părăsească definitiv ţara, Securitatea i-a acordat paşaport, în speranţa că astfel va scăpa de un ”agitator intern”. A plecat din România la 20 noiembrie 1977, însoţit de fiul său, Radu. La Viena s-a adresat unei organizaţii de caritate, în scopul facilitării obţinerii unei vize de intrare în Franţa.

La 27 ianuarie 1978 a primit viza de intrare în Franţa şi a ajuns la Paris, unde a susţinut o conferinţă de presă, denunţînd folosirea psihiatriei în România, ca armă de represiune politică. Ajutat de Mihnea Berindei, s-a prezentat în faţa unei comisii de contraexpertiză medicală psihiatrică, formată din 8 medici de o înaltă reputaţie, care după o examinare de opt ore l-au declarat sănătos. După discuţii cu mai mulţi lideri sindicali din Franţa, a participat la o nouă conferinţă de presă la 18 aprilie 1978, în problema creării de sindicate libere în ţările din spatele Cortinei de Fier. La 27 aprilie 1978 a plecat din Paris, spre România. La Curtici a fost dat jos din tren şi urcat în altul, care l-a întors la Viena. Aici a făcut numeroase demersuri pentru a se putea reîntoarce în ţară, ceea ce a reuşit: sub presiunea opiniei publice internaţionale, Ambasada României de la Viena a fost nevoită, în cele din urmă, să îi acorde viza de intrare în ţara al cărei cetăţean era. La 9 iulie 1978 a ajuns acasă, supravegheat îndeaproape de către Securitate. Avea contractul de muncă desfăcut, pe motivul absenţelor nemotivate.

La noul său loc de muncă (în România, nici măcar un dizident nu putea rămîne şomer), în cadrul unei şedinţe a sindicatului din fabrică, în faţa muncitorilor, Vasile Paraschiv a dat citire unei declaraţii de înfiinţare a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R.), gest care avea să provoace alte acţiuni împotriva lui. Pe 28 mai 1979 a fost răpit pentru prima oară din stradă, de la poarta fabricii, de către ofiţeri de Securitate. A fost urcat cu forţa într-o maşină, dus în pădurea Păuleşti de lângă Ploieşti, unde a fost torturat şi bătut cu bestialitate, de către patru ofiţeri de Securitate. A fost abandonat pe un cîmp şi a reuşeşit cu greu să ajungă la Spitalul judeţean din Ploieşti, unde a fost izolat într-o rezervă, soţiei sale nefiindu-i permis accesul. După cinci zile de izolare în spital, a fost externat la cerere şi după alte zece zile de refacere acasă, s-a dus din nou la serviciu şi a continuat propaganda pentru înfiinţarea unui sindicat liber.

A fost atacat pe stradă şi bătut bestial în alte trei rânduri, la 19, 27 martie şi 1 aprilie 1979, fără să cedeze presiunilor şi să înceteze ”propaganda ostilă regimului”. Dar Vasile Paraschiv a continuat să rămînă un ”spin” în coasta autorităţilor, adresîndu-se deseori cu scrisori la ”Europa liberă”. Ca urmare, din dispoziţia partidului, Securitatea a pus la punct un plan de ”neutralizare” şi reducere a sa la tăcere. O percheziţie domiciliară nelegală, făcută de Securitate la 7 mai 1987, în ideea descoperirii unor dovezi compromiţătoare scrise a fost urmată după o săptămână de a doua răpire, fiind încătuşat şi transportat într-o locaţie conspirativă, unde a fost ţinut legat, interogat şi torturat de către patru ofiţeri, la o cabană de la barajul de acumulare  „Paltinul”, de lângă Câmpina. După patru zile de tortură, Vasile Paraschiv a acceptat cererile securiştilor, care i-au impus redactarea unor angajamente şi scrisori, prin care îşi manifesta ataşamentul şi loialitatea faţă de Securitate şi partid. A fost eliberat şi s-a întors acasă, unde a redactat după câteva zile un document prin care retracta toate scrisorile şi angajamentele pe care le-a scris şi înregistrat sub tortură.   

Pentru a treia oară a fost răpit în 1989, la 22 martie, după o arestare pe stradă, alături de prietenul său Vasile Simionescu. Au fost duşi mai întîi la Miliţie, iar de aici Paraschiv a fost preluat de trei ofiţeri de Securitate şi dus la aceeaşi cabană de lîngă lacul Paltinul, unde a fost lovit cu pumnul în faţă, stomac şi ficat, a fost lovit cu săculeţul de nisip în cap şi bătut cu bastonul de cauciuc la tălpi, într-o tortură care a durat o săptămînă.

Fosta consilieră a lui Iohannis a vrut să arunce la gunoi cămaşa pătată de sînge a lui Paraschiv

Vasile Paraschiv a murit fără a i se fi făcut dreptate pentru suferinţele îndurare, din cauza curajului cu care a spus adevărul, cînd majoritatea românilor tăceau şi îndurau. Nu are niciun bust în cinstea sa, nicio stradă sau şcoală nu-i poartă numele. Cămaşa pătată de sînge şi ruptă pe care o purtase la ultima răpire din martie 1989 mi-a lăsat-o mie, alături de un costum de haine, pe care l-am donat Memorialului de la Sighet, fiindu-mi încredinţate de soţie şi de fiică, după moartea lui, în 4 februarie 2011.

Această cămaşă pătată de sînge a lui Vasile Paraschiv, alături de un memoriu olograf al lui despre suferinţele îndurate în anii comunismului, de o fotografie cu faţa tumefiată, îmbrăcat în cămaşa pe care mi-o dăruise şi de alte asemenea mărturii, pe care le-am adunat la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc erau cît pe ce să fie la propriu aruncate la gunoi, de către noua conducere a Institutului. Deşi am informat-o (în scris) pe Alexandra Toader, fosta consilieră a lui Klaus Iohannis ”paeaşutată” la conducerea IICCMER că în biroul pe care mi se cerea să-l evacuez nu se află ”bunuri personale”, ci colecţii de obiecte care au fost adunate pentru a folosi unui viitor muzeu al comunismului, mi s-a pus în vedere (tot în scris) să golesc biroul, în ziua de joi, din Săptămîna Mare, în caz contrar ”toate bunurile” mele urmînd să fie aruncate, în aceeaşi zi, la gunoi.

Adresele primite atunci, sub semnătura Alexadrei Toader, ca şi fotografia prin care am salvat de la ”evacuarea” într-un container de gunoi adus deja în faţa sediului IICCMER, printre alte ”bunuri personale” şi cămaşa pătată de singe a lui Vasile Paraschiv le păstrez acum în propria locuinţă. Cine să creadă, în apelul recent, semnat de aceeaşi Alexandra Toader, care îndeamnă familii ale foştilor deţinuţi politici şi opozanţi ai regimului comunist, să ”doneze” obiecte personale ale acestora, pentru un ”muzeu”? E ca şi cu decorarea lui Vasile Paraschiv, un gest – doar un simplu gest, încărcat de fariseism. Aşa cum Vasile Paraschiv a fost chemat să fie decorat de Băsescu, la două săptămîni după ce foştii lui torţionari au fost scoşi basma curată de către Laura Codruţa Kovesi, acum Alexandra Toader face apel la persoane precum soţia şi fiica dizidentului, să-i fie încredinţate obiecte care i-au aparţinut acestuia, după ce a vrut să arunce la gunoi poate cel mai sugestiv obiect, care amintea preţul rezistenţei lui Vasile Paraschiv: cămaşa pătată cu sînge a patimilor pe care le-a îndurat şi cărora le-a supravieţuit.