ISTORIA FĂRĂ PERDEA, Marius Oprea | Viaţa lui Alexandru Nicolschi, cel mai cunoscut torţionar al Securităţii, de la spion sovietic la mare securist şi pînă cînd a murit de frică

Ieşit din puşcăria de la Aiud imediat după 23 august 1944, unde-şi ispăşea condamnarea pe viaţă ca spion al URSS capturat în România, Boris Grünberg, alias Alexandru Nicolschi a avut o ascensiune fulgerătoare în aparatul politic comunist, aflat atunci în curs de cristalizare.

Nicolschi – omul potrivit la locul potrivit, pentru ocupanţii sovieto-comunişti

Tactica impunerii prin forţă a regimului politic al ocupaţiei sovieto-comuniste în România făcea necesară experienţa lui ideologică­ şi profesională de ilegalist şi agent NKVD. Astfel, imediat după ce a dezbrăcat zeghea, a fost încadrat ca ajutor de responsabil politic al Formaţiunilor de Luptă Patriotică, organizaţie paramilitară a partidului comunist.

La 17 octombrie 1944, locuia la Bucureşti, la hotelul ”Paris”, din strada Academiei. Într-­o ”adeziune” la comunişti, semnată la această dată, pentru a putea fi încadrat în Direcţia Generală a Poliţiei, afirma: ”Vreau să lupt în cadrul Partidului Comunist Român, pentru dezrobirea clasei muncitoare, pentru dreptatea socială, să construim o societate nouă, unde să nu existe exploatarea omului de către om”. Şi a luptat: succesele sale în organizarea grupurilor de provocatori comunişti înarmaţi, avînd scopul de a dezorganiza, dezbina şi intimida, acţiuni încununate de instalarea guvernului Groza la 6 martie 1945, i-­au adus promovarea, Nicolschi fiind numit în funcţia de şef al Corpului de Detectivi din Direcţia Generală a Poliţiei.

Activitatea acestui organism, direct subordonat fruntaşilor comunişti şi consilierilor sovietici în ”probleme contrarevoluţionare” consta în urmărirea şi arestarea liderilor ”partidelor istorice”, în lichidarea oricărei opoziţii faţă de ocupaţia sovieto­-comunistă, faţă de regimul aşa-­zis ”democrat-­popular”. Nicolschi a ajuns o figură marcantă în Ministerul Afacerilor Interne din România, nu doar ca rezultat al activităţii sale anterioare şi ca recompensă pentru anii petrecuţi în închisoare, ci şi datorită unei înalte protecţii în aparatul comunist. Care pornea tocmai de la Moscova, de la superiorii lui din NKVD, iar la Bucureşti era doar pusă în practică, prin avansările lui fulgerătoare.

Ca să-­i cunoaştem pe cei de la Bucureşti care i-­au netezit calea spre ”succesele în munca de Securitate”, ei înşişi persoane cu legături directe cu serviciile de spionaj sovietice, trebuie să ne  întoarcem în perioada în care el era un tînăr cetăţean al URSS, din Basarabia şi Bucovina ocupate, care acceptase să lucreze pentru serviciul de spionaj sovietic şi fusese transferat la Cernăuţi, unde urma cursuri la şcoala de spioni coordonată de căpitanul Andreev şi, ca acoperire, lucra la centrala telefonică a Comitetului Sovietului Orăşenesc.

Aici, Vasea, cum îl numeau ”conspirativ” foştii ilegalişti şi prieteni apropiaţi, l­-a cunoscut pe deputatul bolşevic Laszlo Luca, nimeni altul decît viitorul Vasile Luca, apropiatul colaborator al celebrei Ana Pauker. După ce a fost prins în 1941 şi anchetat de specialiştii români în contraspionaj, Nicolschi le relata acestora, nu fără invidie, că Luca, deputatul de Cernăuţi, viitorul membru al CC al PCR şi cel care alături de Ana şi Dej va ”băga spaima în burghezi”, avea un salariu lunar de 2.000 de ruble, de zece ori mai mult decît el. E sigur însă că Vasile Luca nu a aflat niciodată de aceste declaraţii, pentru că el a contribuit din plin la propulsarea lui Nicolschi în ierarhia poliţiei politice comuniste.

Un alt prieten din tinereţe al viitorului torţionar securist era comisarul Orlov, ani de-­a rîndul şef al poliţiei sovietice din Cernăuţi. După ce acesta ajunsese renumit la sfîrşitul anului 1944 prin faptul că lichidase ”bandele contrarevoluţionare” ale ucrainianului Bandera, care acţionau în nordul Bucovinei, Orlov a venit la Bucureşti în urma Armatei Roşii pentru a ”pune umărul” la organizarea sistemului represiv comunist în calitate de consilier NKVD cu misiune în România. Era un recunoscut specialist în tortură şi protejatul său, Nicolschi, a avut ce învăţa de la el. Între alţii, temutul Orlov l-a anchetat şi pe Corneliu Coposu, într-o casă conspirativă a serviciilor secrete sovietice.

Nicolschi era atît de puternic, încît îl spiona şi controla pe Dej

„Pilele” fostului spion sovietic mergeau pînă sus în aparatul represiv: în 1945, cînd i se confirmă calitatea de fost ilegalist, comisia de verificare a cadrelor din PCR răspunde solicitării lui Pantelei Bodnarenko. Ucrainean de origine, agent NKVD infiltrat de multă vreme în România, ”Pantiuşa”, cum îl alintau ”tovarăşii”, a fost în anii celei mai crude represiuni staliniste adjunct al ministrului de interne şi şef al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului. Era, deopotrivă, recunoscut pentru obedienţa faţă de Moscova şi temut pentru sadismul crimelor sale. Ca şi Nicolschi, îşi luase, odată ajuns în România, un alt nume: Pintilie Gheorghe.

Cînd în 1968 generalul Pintilie a fost anchetat de o comisie a CC al PCR, pentru a se elucida împrejurările în care a fost asasinat fruntaşul comunist Ştefan Foriş, ”Pantiuşa” a recunoscut cu seninătate că el l-­a ucis. La deshumarea cadavrului, lîngă Foriş, care avea capul sfărîmat cu o rangă, mai erau cadavrele a încă două persoane, care avuseseră aceeaşi soartă. Pintilie Gheorghe a recunoscut că tot el i­-a omorît pe cei doi, dar nu-­şi mai amintea cine erau. Cele trei schelete fuseseră îngropate sub podeaua unei anexe a primului sediu al partidului comunist de după 23 august 1944 din Aleea Alexndru, care în 1968 adăpostea Ambasada Poloniei.

Pintilie Gheorghe, care a trăit pînă la adînci bătrîneţe ca pensionar al MAI, a fost un adevărat maestru pentru Nicolschi într-­ale crimei cu sînge rece, deprinzîndu-­l pe acesta şi cu jocurile de culise, în adunarea de dovezi compromiţătoare despre liderii comunişti din România. Poziţia mai-marilor din Securitate era controlată direct de agenţi sovietici şi majoritatea funcţiilor de comandă erau ocupate de evrei şi maghiari (reflectînd ponderea acestora în aparatul partidului din ilegalitate). Securiştii erau, cel puţin în cazul celor care aveau legături directe cu serviciile secrete sovietice, precum Nicolschi, mai puternici decît oricare membru din Biroul Politic al partidului.

Reflectînd această putere, un raport din 1968 consemna spusele unui colonel din Direcţia tehnică a Securităţii, Andrei Arghiropol, care a susţinut că prima sa misiune în Securitate a fost ”interceptarea în 1949 a convorbirilor tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, din ordinul lui Alexandru Nicolschi şi Pintilie Gheorghe”. Dacă îl spionau pe însuşi liderul partidului comunist din România, e evident că erau mai puternici ca el.  

Astfel, atît cu relaţiile cît şi cu ”pregătirea” sa la şcoala NKVD-ului, ascensiunea lui Alexandru Nicolschi nu mai putea fi oprită.

General de Securitate, la 36 de ani

Numirea lui Nicolschi, la 1 septembrie 1946 în funcţia de Inspector General la Direcţia Poliţiei, nu mai cadra cu locuinţa de la hotelul ”Paris” din strada Academiei. Acţionînd conform uzanţelor curente ale liderilor comunişti ­ care, dacă ”ocheau” o vilă pe placul lor, ordonau arestarea sau deportarea locatarilor şi confiscarea averii, vilă pe care mai apoi şi­-o ”repartizau” cu acte ”în regulă” prin Gospodăria de partid, Nicolschi ”se mută” într-­o casă arătoasă de pe strada Al. Donici, la numărul 39. Avea nevoie de casă, cu atît mai mult cu cît o cunoscuse în această perioadă pe viitoarea soţie, Iozefina Marcovici, militantă comunistă ilegalistă, angajată în Direcţia Generală a Poliţiei. Era curtezanul şi şeful ei deopotrivă, deşi Iozefina era uşor „trecută”: cînd s­-au cunoscut, el avea 32 de ani şi ea m pe mergea pe 40.

În această perioadă de ”transformări democratice” pentru România, Alexandru Nicolschi munceşte pînă la epuizare: ­ duşmanii sînt mulţi şi greu de înfrînt. Dirijînd acţiunea de lichidare a partidelor ”istorice”, a oricărui fel de opoziţie la agresiunea sovieto­-comunistă, el îşi afirma deseori în şedinţele de partid ”dorinţa de a participa la lupta dreaptă a proletariatului, pentru dezrobirea din jugul capitalist şi construirea socialismului”, în timp ce ordona sau aviza zeci de mii de arestări şi deportări, organiza provocările şi brutalităţile care au însoţit alegerile din noiembrie 1946, racola şi pregătea viitoarele cadre de nădejde ale Securităţii.

Între timp, prin reorganizarea şi ”modernizarea” aparatului represiv comunist, conform noilor structuri, Nicolschi devine Inspector General al Poliţiei de Siguranţă, în 17 aprilie 1947 şi mai apoi, la 1 septembrie 1948, ­ după încheierea fazei de ”gestaţie”  a instituţiilor comuniste, ­ este numit subdirector în nou-creata Direcţia Generală a Securităţii Poporului. Trecuseră abia trei ani de cînd dezbrăcase zeghea Aiudului, unde îşi ispăşea pedeapsa pentru spionaj în dauna intereselor României. La 36 de ani, cu această ocazie, a fost avansat direct la gradul de general.

Partidul ”clasei muncitoare” din ţara noastră îi aprecia activitatea. Într-­o caracterizare a Biroului Organizaţiei de Bază nr. 9 din cadrul MAI, unde era înscris, se spune: „Alexandru Nicolschi are muncă de conducere în Direcţia Generală a Securităţii Poporului din 1945 şi pînă în prezent. Munca profesională şi­-a însuşit­-o bine. Este vigilent faţă de duşmanii Partidului şi ai clasei muncitoare. Este ridicat politiceşte şi are cunoştinţe. Este uneori nervos şi distant. Din cauza muncii profesionale de care este absorbit, nu participă regulat la şedinţele de partid. În general este un tovarăş de încredere şi cu multă putere de muncă. În munca sa din mai a adus multe servicii cauzei partidului”.

Puterea de muncă a lui Nicolschi a umplut închisorile României comuniste şi a aruncat în neştiute morminte mii de cadavre.

Portret al securistului la maturitate

După numirea ca subdirector în Direcţia Generală a Securităţii Poporului,  la 1 septembrie 1948, Alexandru Nicolschi a devenit prin puterea  discreţionară a aparatului represiv pe care-­l dirija, unul dintre cele mai temute vîrfuri ale noului regim. Obedienţa şi şiretenia l­-au făcut să supravieţuiască tuturor luptelor pentru putere între fruntaşii comunişti din România. Astfel, îndepărtarea Anei Pauker şi a grupării ei de la conducere cu acordul Moscovei l-­a găsit pregătit: nu a ezitat să ordone arestarea şi anchetarea chiar şi a unuia dintre foştii săi protectori, Vasile Luca, precum şi a ex-­ministrului de interne Teohari Georgescu.

De asemenea, răfuiala personală a lui Gheorghe Gheorghiu Dej cu Lucreţiu Pătrăşcanu a fost pentru Nicolschi un nou prilej de afirmare. Atîta vreme cît se încerca, atunci cînd era vorba de anchetarea unor ”tovarăşi” din partid, obţinerea probelor incriminatoare prin mijloace mai moderate, el nu a încercat să-­şi impună stilul dur. Dar cînd la conducerea ministerului de interne a fost numit Alexandru Drăghici, care, secondat de consilierii sovietici Mihailov şi Tiganov a ordonat obţinerea probelor ”cu orice preţ”, a început torturarea anchetaţilor. În acest scop, cu concursul directorului Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, Pintilie Gheorghe şi al agenţilor KGB-­ului, Nicolschi l-­a numit ca şef al anchetelor din ”lotul Pătrăşcanu” pe activistul Ion Şoltuţiu, fost muncitor ceferist, originar din comuna Ileanda, jud. Cluj (unde acesta trăia la începutul anilor ‘90 în postura unui onorabil pensionar, fost director al Bibliotecii Universitare Cluj în anii ’70, într-­o vilă construită pe pămîntul cu care mama lui se înscrisese în CAP).

Nicolschi s-a spălat astfel pe mîini: mijloacele neobişnuit de dure pe care Şoltuţiu le-­a utilizat în timpul anchetelor nu i se puteau imputa, şi nici nu i-au fost imputate lui în 1968, cînd situaţia în lupta pentru putere din partid s-a schimbat. Vinovaţi ar fi fost găsiţi Drăghici şi Pintilie Gheorghe, el putînd invoca oricînd relaţia de subordonare faţă de aceştia. Aşa a şi fost. Tortura a înfrînat în cele din urmă cerbicia inculpaţilor şi a dus la condamnarea la moarte a lui Lucreţiu Pătrăşcanu. După ce Pătrăşcanu a fost condamnat, Securitatea s-­a ferit totuşi să aducă sentinţa la îndeplinire, fără aprobarea Moscovei. O delegaţie s-­a deplasat la Moscova şi a primit acceptul pentru executarea liderului comunist. Din acea delegaţie a făcut parte şi Alexandru Bîrlădeanu, fostul preşedinte al Senatului României în anii ‘90.

Prin duplicitatea sa, Nicolschi devenea încetul cu încetul temut, nu doar de cei ce se opuneau regimului, ci şi de activiştii partidului comunist. Bineînţeles, valurile de epurări şi de pedepsire a ”sectarismului partinic” nu se făceau fără încuviinţarea Moscovei. În calitatea sa de fost agent sovietic, subdirectorul Securităţii poporului avea fir direct cu agentura NKVD, ulterior KGB care funcţiona în România şi chiar cu Moscova. Astfel, pînă şi Dej trebuia să ţină cont că Nicolschi nu poate fi înlăturat, cu una cu două. Este singura raţiune pentru care acesta a supravieţuit, deşi cunoştea multe, prea multe murdării din culisele puterii.

Nicolschi şi­-a continuat activitatea ca agent KGB cu misiune politică în România. Într-­un chestionar completat în 23 februarie 1949 şi înaintat de el comisiei de cadre a partidului comunist din Ministerul Afacerilor Interne, la întrebarea ”Dacă a călătorit în străinătate şi în ce scop?”, el scria următoarele: ”Am avut în 1947 o deplasare la Sofia şi în 1948 una la Varşovia, cu misiune de la MAI. La începerea misiunilor, m­-am întors în ţară”. Fusese de fapt trimis de Pintilie Gheorghe, principalul său susţinător, ofiţer NKVD şi ilegalist comunist, ajuns ministru adjunct de interne, la două întîlniri cu cadre superioare din serviciile secrete sovietice. În instructajele din Bulgaria şi Polonia, Nicolschi a primit şi misiunea de a asigura şi supraveghea obedienţa noilor conducători ­ între care mulţi erau ”şcoliţi” la Moscova, ­faţă „poporul frate sovietic”. Astfel, scurgerea averilor României în URSS era asigurată, în paralel urmîndu-­se lichidarea oricărei rezistenţe faţă de ocupaţia sovieto-­comunistă. Rezumînd într-o propoziţie, partidul ”clasei muncitoare” din România se afla sub directul control al sovieticilor.

Un spion fericit, pînă la moarte

Partidul comuniştilor români nu numai că nu punea beţe în roate activităţii fostului spion sovietic Alexandru Nicolschi, ajuns mare securist, dar îi oferea şi distincţii. Astfel, pentru ”munca” depusă în acţiunile de reprimare duse la capăt de Securitate, Nicolschi primea, la scurtă vreme după înfiinţarea Securităţii Poporului al cărei părinte a fost, alături de Pintilie Gheorghe şi alţi consilieri sovietici, înalta şi nou creata distincţie ”Steaua Republicii”. Asta, deşi nu renunţase la cetăţenia sovietică, după ”redobîndirea” celei române.

Un amănunt care ilustrează trăinicia poziţiei lui Nicolschi între cadrele partidului: deşi o astfel de declaraţie ar fi pricinuit necazuri oricui, el recunoştea cu seninătate, într-un chestionar de cadre, că are rude în străinătate, şi nu oriunde, ci tocmai în SUA! Cine putea să-­i impute lui Alexandru Nicolschi un asemenea lucru?

Activitatea sa în rîndurile partidului comunist, în ”viaţa de partid” nu era prea constantă şi productivă ­ după cum aflăm din repetate caracterizări venite din partea Organizaţiei de Bază nr. 9 din MAI, unde era înscris: cam lipsea la şedinţe, sau cînd venea nu se ”implica”. Avea treburi mai importante de făcut… Nicolschi avea şi ”activitate obştească”: se înscrisese în ARLUS ­ Asociaţia Românească pentru Legături cu Uniunea Sovietică, o pepinieră de potenţiali informatori ai KGB-­ului. De la crearea Securităţii Poporului şi pînă în 1953, după moartea lui Stalin, Nicolschi a fost subdirector al acesteia.

În cei peste patru ani de activitate, a întins, cu ajutorul subalternilor, al partidului şi al Moscovei, o plasă de teroare şi sînge asupra României. Alexandru Nicolschi a organizat o reţea informativă de o mare operativitate, prin şantaj sau cumpărarea conştiinţei. A contribuit la cristalizarea Direcţiilor Securităţii, la mai buna organizare a activităţii represive. În 1953, în urma „succeselor” dobîndite a fost promovat, devenind secretar general al MAI. Prietenia sa cu ministrul Alexandru Drăghici, la fel de crud şi lipsit de scrupule, forţa pe care o deţinea Securitatea ca stat în statul comunist, eludînd orice legalitate, prin incredibile abuzuri, crime şi torturi, a umplut ţara de suferinţă. 

Între timp, ca să intre ”în rîndul lumii”, Nicolschi a absolvit şi o facultate: Institutul de Studii Economice din Bucureşti, promoţia 1959. În 1961, pe 31 ianuarie, prin Hotărîrea Consiliului de Miniştri, Alexandru Nicolschi a fost trecut în rezervă, cu gradul de general locotenent cu drept de a purta uniforma. Avea numai 46 de ani. Timp de 17 ani pusese în aplicare diabolicul plan de lichidare a democraţiei în România.*

În septembrie 1991, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România a introdus la Procuratura Generală a României o plîngere penală, reclamînd pedepsirea crimelor Securităţii. Această plîngere a constituit temeiul întocmirii dosarului cu numărul 9831, care are ca obiect ceea ce mass-­media a numit „procesul comunismului” după sintagma lansată de ministrul de justiţie de atunci Victor Babiuc. În vederea instrumentării unui dosar, după o prealabilă documentare vizînd abuzurile în funcţie ale lui Alexandru Nicolschi, Direcţia I de cercetări penale a procuraturii a emis în 15 aprilie 1992 o citaţie, pe numele acestuia. În aceeaşi zi, citaţia era înmînată personal lui Nicolschi, de procurorul militar, colonelul Şerban Niculescu.

Pe 16 aprilie, în zori, cu o zi înaintea termenului de prezentare la Procuratură, Alexandru Nicolschi a murit în somn, în urma unui infarct, după constatarea medicului legist. Vineri, 17 aprilie 1992, Procuratura a procedat la recunoaşterea cadavrului. După cum mi-a relatat colonelul Niculescu, Alexandru Nicolschi era întins pe o masă din sufragerie, încă în pijama. Iozefina, soţia defunctului, în vîrstă de 85 de ani, înnebunise. Ţipa, cerînd ca acel străin din casa ei să fie dat jos de pe masă şi scos afară. Generalul a fost incinerat a doua zi, la crematoriul ”Cenuşa”.