ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / ”În anii ’50 se povestea că singura deosebire între Comitetul de Stat al Planificării din România şi Ministerul Economiei din Israel era faptul că în ministerul israelian se puteau angaja şi arabi”. Apoi a urmat ”pogromul rece” din România comunistă

”Devierea de dreapta” şi începuturile ”pogromului rece”

Mai întîi, după ”devierea de dreapta” din 1952, n-a fost îndepărtată din fruntea statului doar Ana Pauker şi acoliţii ei, Teohari Georgescu şi Vasile Luca. Din aparatul de partid şi de stat, inclusiv din Securitatea Poporului, au fost înlăturaţi majoritatea evreilor – expresie a antisemitismului lui Stalin, din ultimii ani de viaţă. Aşa că, dacă a fost ”adus” comunismul în România de către evrei, aşa cum se spune, oricum nu ei l-au consolidat şi nu ei sînt vinovaţi, de toate relele lui. Dimpotrivă. Evreii au fost supuşi persecuţiilor regimului, după 1952, prin prisma apartenenţei lor etnice. ”Comunismul românesc” a fost unul ”naţional” numai prin antisemitismul său, altfel a fost un regim îndreptat – în primul rînd – împotriva românilor, un regim de ocupaţie sovieto-comunist al ţării, care a preluat unele din cele mai nefaste politici ale lui Antonescu – acelea de persecutare a unor oameni, numai prin prisma apartenenţei lor etnice. Să amintesc doar că aceşti oameni au fost socotiţi o ”marfă”, stabilindu-li-se preţul (ca şi în cazul saşilor) ”la bucată” şi fiind pur şi simplu vînduţi, în loc să fie lăsaţi, dacă-şi doreau, să poată emigra liber, către ţările lor.

Politicile antisemite ale regimului Dej, ca şi ieşirile lui dese în  Biroul Politic împotriva unor ”tovarăşi evrei”, fără a le menţiona etnia, dar amintind-o ca pretext pe Ana Pauker, au continuat şi sub Ceauşescu. Acesta din urmă a scăpat rapid şi de ultimul evreu care supravieţuise în înalta ierarhie de partid, Iosif Chişinevchi. Mai vechiul Leonte Răutu, care a supravieţuit în ”aparat” pînă spre căderea comunismului, n-a jucat un rol esenţial în economia puterii comuniste. Iar mai jos, în aparatul de partid, n-au mai existat practic evrei în sistemul de putere comunist, aflaţi în locuri de decizie importante. Au fost însă menţinuţi, ca specialişti indispensabili, în aparatul tehnic al guvernului comunist, sau în întreprinderi şi mari centrale industriale – pînă se decideau să-şi completeze cererea de emigrare, sătui de blocarea ascensiunii lor profesionale sau politice, numai pentru motivul că erau evrei. Chiar dacă pentru mulţi apartenenţa sinceră la comunism impusese o graniţă altfel inexistentă între evreitate şi componenta ei religioasă, rămînînd evrei doar cu numele, nu le-a folosit la nimic – pentru restul, tot evrei au rămas, şi abia apoi comunişti – deşi ei gîndeau şi simţeau taman invers.

Politica lui Ceauşescu n-a schimbat cu nimic paradigma. Ţăranul din Scorniceşti nutrea acelaşi antisemitism latent, specific, chiar mai puţin şi mai prost camuflat decît al predecesorului său, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Antisemitismul comuniştilor români nu era un secret însă, cel puţin, pentru observatorii regimului, din afara sa.
In iulie 1966, Securitatea reuşea, printr-un informator strecurat în Ambasada Statelor Unite la Bucureşti, să intre în posesia unui număr de sinteze, cu caracter secret, privind diverse probleme ale României şi ale statelor Pactului de la Varşovia, elaborate de rezidenţa serviciului secret american şi destinat informării Washingtonului, asupra situaţiilor din România. Unul dintre aceste documente, elaborat cu doi ani mai devreme, în 1964, privea situaţia minorităţii evreieşti din ţara noastră. Această ”captură“ era deci un raport, intitulat Evreii din România: o minoritate care dispare.

Calitatea sintezei m-a determinat să o public acum, la MEDIAFAX, în întregime (cu mai bine de un deceniu în urmă, publicam un fragment din ea în revista ”Observator cultural”. Raportul de mai jos, e un document intrat în posesia serviciilor secrete americane la mijlocul anilor ’60, elaborat de o ”sursă” a lor socotită ”de încredere”, în orice caz, bine informată, analitcă, cu acces la documente şi cu o viziune ”istorică” asupra problemei. Raportul aruncă o nouă lumină asupra comportamentului autorităţilor comuniste, faţă de minoritatea evreiască din România şi mi-a sugerat titlul articolului, aceasta fiind de altfel şi concluzia finală a documentului – anume că pentru politica autorităţilor comuniste faţă de evrei în ţara noastră, ”probabil că nu există o definiţie mai bună decît aceea pe care evreii au dat-o singuri: pogromul rece”.

Un document secret, sustras de la Ambasada SUA de informatorul ”Stănescu Adrian”

”Consiliul Securităţi Statului, Notă-raport, Strict secret, iulie 1966. Prin intermediul informatorului Stănescu Eugen, am sustras de la Ambasada S.U.A. şi am fotocopiat un raport intitulat Evreii din România: o minoritate care dispare, redactat în 26 februarie 1964. În prima parte, raportul are următorul text în limba engleză: Autenticitatea sursei: considerată de a fi demnă de încredere. Data observaţiei: noiembrie 1963. Sumarul: în engleză. Raportul: despre situaţia evreilor în România, înainte şi sub actualul regim”.
Acesta era preambulul de clasificare a documentului, de către rezidenţa CIA, la Bucureşti. Urma apoi un sumar al documentului şi conţinutul raportului, în sine, copiat de informator şi reprodus ca atare în ”Nota-raport” a Securităţii.

Sumarul făcut de CIA suna astfel: ”Ca un grup persecutat sub vechiul regim, evreii au fost primii care s-au bucurat de încrederea noului regim şi au ocupat funcţii importante. Acest fapt a stîrnit ura restului populaţiei. Aceştia au continuat să plece din ţară, fapt ce nu a convenit regimului. A fost instituită o politică antisemită oficială. Evreii au emigrat în număr mare. Acum (în 1964 – n.n.) au rămas numai 20%, din cîţi erau la început. Nu mai sunt numeroşi şi nu mai deţin poziţii importante”. Urmează o ”evaluare a comentariului”, făcută tot de către serviciul secret american: ”Raportul trece în revistă cîteva aspecte ale problemei tratate. Acesta expune o părere interesantă, bazată pe observaţii care în parte cu sînt bazate pe documente, materiale şi dosare accesibile tuturor. Recensămîntul de la 21 februarie 1956 arată că în România mai trăiesc 146.264 evrei, faţă de 451.892, cîti erau în 1930. O caracteristică interesantă a acestei evoluţii e faptul că a scăzut numărul celor care vorbeau limba maternă. În perioada dinainte de război, se cunoştea că 57% din evreii din România vorbeau limba idiş, dar acest număr s-a redus în 1956 la 23%” (e vorba nu doar de o diminuare a numărului evreilor, dar şi de distrugerea identităţii lor – pentru cei ce aderaseră la comunism - n.n.).

Conţinutul raportului este următorul: Evreii din România: O minoritate care dispare. Potrivit cu statisticile oficiale, în 1930 trăiau în România, în limitele frontierelor actuale, 450.000 evrei, iar în 1958 nu mai erau decît 150.000 evrei. Între aceste date, a mai fost efectuat un recensămînt neoficial în 1947, care a înregistrat ceva mai mult de 300.000 evrei. Aceste cifre permit următoarele concluzii generale: a) Războiul a înghiţit sporul natural al populaţiei (cifra de 70.000, între 1930 şi 1945, plus o treime a acestei populaţii); b) s-a absorbit sporul natural al populaţiei, între 1945 şi 1958 (circa 40.000), plus cele cîteva mii de evrei întorşi din deportare, precum şi o a doua tremie a populaţiei evreieşti din România. Procesul de dispariţie a minorităţii evreieşti din România a continuat şi după 1958 şi continuă şi azi. Se poate afirma, fără exagerare, că din 1947 tot viitorul acestei colectivităţi stă sub semnul dispariţiei.

Colectivitatea evreiască din România a fost divizată, în primul moment al ocupării ţării de către armatele sovietice. O parte s-a arătat dispusă să colaboreze la construirea socialismului şi a ocupat, în scurt timp, funcţii importante în ierarhia comunistă. O altă parte s-a angajat pe calea sionismului, sau necolaborării cu noul regim, încercînd să emigreze în Israel sau în Occident. Cele două părţi ale evreimii nu au rămas imuabile: începînd cu 1950, rîndurile celor care doreau să plece au fost mereu alimentate de cei care iniţial ar fi dorit să rămînă. Chiar azi, cînd în România mai sunt cel mai mult 100.000 de evrei, din care jumătate aşteaptă rîndul la plecare, cel puţin o jumătate din cealaltă parte nutreşte gîndul la acţiunea pe care nu a avut încă curajul să o întreprindă.

Ca repartizare teritorială, mai mult de o treime din evrei locuiesc la Bucureşti, o a doua treime în cîteva oraşe mari, ca Bacău, Timişoara, laşi, Cluj, Galaţi, Oradea, iar ultima treime în mici orăşele din regiunile Maramureş şi Suceava. Motivele pe care le invocă evreii pentru a justifica plecarea sunt din cele mai variate: se vorbeşte de o recrudescenţă a antisemitismului, de lipsa de perspectivă pentru tineret, de pauperizare, de patriotism israelian. Părerea oficială a autorităţilor române este că această comunitate evreiască este victima unei propagande aţîtate de elemente potrivnice regimului.

Descreşterea comunităţii evreieşti e un fenomen vizibil, dacă ne referim la mediul urban şi la anumite cercuri sociale, în care evreii erau foarte prezenţi – ei şi-au pierdut amprenta specifică evreiască (aşa cum era ea prezentă, de exemplu în Bucureşti, în zona Calea Văcăreşti). Întregi sectoare economice au rămas lipsite de evrei. Pe ansamblul populaţiei ţării, fenomenul este însă mai puţin pregnant. Statisticile sînt cît se poate de grăitoare, în această privinţă: în 1930, evreii reprezentau 3,1% din populaţia ţării şi 30% din populaţia Capitalei (451.000 evrei, faţă de 14.281.000 locuitori şi 206.000, faţă de 691.000 locuitori ai Capitalei). Aceste cifre au devenit în 1958 de 0,8% faţă de populatia ţării şi faţă de populaţia Capitalei (146.000 evrei faţă de 17.489.000 locuitori şi 44.000 evrei, faţă de 1.291.000 locuitori ai Bucureştiului). Aceste cifre explică anecdota potrivit căreia şeful rabin al României a autorizat prezenţa românilor creştini pentru a avea numărul necesar rugăciunilor evreieşti.

Evreii sînt din ce în ce mai puţin importanţi: concomitent cu descreşterea numerică, dar mult mai rapid şi mai accentuat, evreimea română a descrescut ca importanţă. În 1945, o mare parte a aparatului de stat şi de partid era în mîinile evreilor, aşa încît, în 1950 se ajunsese la o situaţie penibilă, în care poate o minoritate de 2% din populaţie, ocupa peste 25% din posturile cheie ale regimului. În această perioadă, se povestea că singura deosebire între Comitetul de Stat al Planificării din România şi Ministerul Economiei din Israel consta în faptul că în ministerul israelian, se puteau angaja şi arabi” (va urma).