ISTORIA FĂRĂ PERDEA, Marius Oprea. Colonelul Elefterescu, aghiotantul mareşalului Antonescu, la închisoarea NKVD Lubianka. ”Să spun că Basarabia, acest ţinut stropit cu sîngele soldatului român este a voastră? E o imposibilitate!”

Din arestul NKVD din Lubinanka, în faţa lui Alexandru Nicolski

Mircea Elefterescu s-a născut în 24 decembrie 1893 la Rîmnicu Sărat. Ofiţer de carieră, era la comanda Regimentului de Gardă călare în 23 august 1944, ziua arestării mareşalului Antonescu. Tocmai de aceea, pentru a preîntîmpina o acţiune a acestei unităţi, considerată fidelă mareşalului, pentru că Elefterescu fusese între 5 septembrie 1940 şi 1 decembrie 1941 aghiotant al lui Ion Antonescu, a fost arestat şi el la ora 18. Ofiţerul Anton Alexandrescu, din Batalionul de gardă de la Palat relata pentru arhiva Radiodifuziunii acest moment. ”Colonelul Elefterescu fusese chemat, imediat după arestarea generalului Piki Vasiliu, şeful Jandarmeriei şi la circa o oră de la dezarmarea, în linişte şi fără împotrivire, a escortei mareşalului, pe Calea Victoriei toată lumea se plimba, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. A venit Mircea Elefterescu, cu o întreagă hărmălaie de cîini după el. I s-a spus: Domnule colonel, n-aveţi voie să intraţi cu câinii în palat. Lăsaţi câinii aici şi veniţi dumneavoastră! Şi, într-adevăr, a venit şi cum a ajuns în faţa mea, i-am spus: Domnule colonel, din înalt ordin sînteţi arestat! Începe să vocifereze ... După fiecare copac era cîte un ostaş. L-au încadrat. N-a mai avut ce să facă. L-am dus şi pe el la Cazinoul ofiţerilor, unde era reţinut generalul Vasiliu”.

Predat mai apoi ruşilor la cererea acestora, odată cu mareşalul Antonescu, colonelul Elefterescu a ajuns la Moscova, în arestul NKVD-ului, unde a fost supus, după cum el însuşi mărturisea la întoarcere, unui număr de 12 anchete. A fost readus în ţară în 9 aprilie 1946 şi a fost dus în celulele Ministerului de Interne, unde a fost interogat în 14 aprilie 1946 de Alexandru Nicolski, pe atunci subdirector al Siguranţei comuniste.

Colonelul l-a impresionat şi pe fostul agent NKVD, aşa cum se întîmplase şi cu superiorii săi de la Moscova. Nicolski a trebuit să admită că avea în faţa sa un adevărat bărbat, un militar plin de curaj, care a demontat rînd pe rînd acuzaţiile care i-au fost aduse. Ceea ce i-a atras neimplicarea sa în proces alături de mareşalul Antonescu: dacă se dovedise o nucă imposibil de spart pentru anchetatorii NKVD de la Lubianka, era de presupus că ar fi putut să dea peste cap un proces-spectacol, atît de migălos pregătit de aparatul de propagandă comunist, aşa cum trebuia să fie procesul mareşalului Antonescu şi al celorlalţi ”trădători”.

”Am fost surprins că am fost dat pe mîini ruseşti”

Procesul verbal de interogatoriu din 14 aprilie 1946 începe cu întrebări despre cariera militară a colonelului Eleterescu. ”Şi ruşii au fost curioşi să ştie”, îi strecoară acesta lui Nicolski, nescăpîndu-i accentul acestuia, de asemenea rusesc. După care ţine să precizeze: ”La Mscova, interogatoriile mele n-au durat decît 12 şedinţe, iar din procesele-verbale n-am semnat decît două. Am spus: colonelul Elefterescu n-a fost amestecat în guvernarea Antonescu, n-am fost un element al guvernului şi am fost surprins că am fost dat pe mîini ruseşti. Am cerut explicaţii pentru această arestare şi colonelul rus, care era ajutorul dlui ministru general Abalkumov (şeful NKVD - n.n.) mi-a spus: d-le colonel, am vrut să vă apărăm contra comuniştilor din ţară, este mai bine să vă găsiţi aici, decît dacă aţi fi în ţară. Rusia este mare şi puternică.

Am spus: cum se poate. că Romînia este o ţară liberă şi independentă, cum se poate să mă ia cineva prizonier, după semnarea Armistiţiului? Pe ziua de 21 august 1945 am iscălit al doilea protocol, în limba română. Şedinţele le făceam în limba germană. Primul protocol prezenta mai multe ştersături, fiindcă n-am vrut să iscălesc ceea ce dînşii au scris. Mi-au dat răgaz trei zile, pentru a semna. Am spus că niciodată nu voi semna ceva care este contra conştiinţei mele. În ziua de 2 iulie, la semnarea acestul protocol, am fost chemat la ora 12 dimineaţa, pentru că ultima anchetă am avut-o în ziua de 30 iunie. În ziua de 30, mi s-a citit protocolul şi am refuzat sa iscălesc, iar în ziua de 2 iulie m-a chemat un maior rus. Maiorul a întrebat romîneşte domnule colonel, de ce refuzi d-ta să iscăleşti? Si atunci i-am spus: nu refuz să iscălesc, dar nu înţeleg să iscălesc minciuni”.

Nicolski intervine şi întreabă: ”Ce anume lucruri inexacte erau în procesul verbal?” Calm, colonelul Eleftresecu îi relatează acestuia că prima chestiune se referea la faptul că a fost ”recompensat” de mareşalul Antonescu cu postul de aghiotant, pentru că el a fost cel care-i înmînase regelui Carol al II-lea scrisoarea de ultimatum, pentru a părăsi tronul. Elefterescu a spus că era deja şi pe atunci agiotant, la Ministerul de Război şi că mareşalul ”se obişnuise” să lucreze cu el: ”la noi nu se precupeţesc serviciile. N-am putut să spun d-lui mareşal: eu duc scrisoarea, dar ce-mi dai în schimb? Sînt vinovat, mi s-a mai spus, că am susţinut pe mareşalul Antonescu, în alianţa cu germanii. Am răspuns că n-am putut să-l susţin, pentru că nu aveam cu ce să-l susţin. Cu ce era să-I susţin, cînd domnul mareşal avea un Consiliu de Miniştri?”

Nicolski simte nevoia să intervină, deşi ştia că nu era cazul: ”Păi, d-ta nu erai aghiotanrul dînsului?” Iar colonelul Elefterescu parează: ”Păi, dumneavoastră credeţi că un general consultă un aghiotant, într-un act politic? Sau mi-am permis vreodată în cariera mea, să-l întreb ceva, de ce nu face cutare lucru? Trebuie că nu-I cunoaşteţi pe mareşal, ca să puneţi o asemenea întrebare. Şi atunci am substituit cuvîntul susţinut cu am fost de acord în procesul verbal, deşi aceasta am făcut-o ca să le fac plăcerile, pentru că de acord a fost întreaga ţară, să se facă alianţă cu Germania. Mareşalul a consultat printr-un plebiscit populaţia Ţării Romîneşti, unde a avut 3 milioane de voturi pentru. Mi s-a spus: ce reprezintă 3 milioane faţă de 15 milioane de locuitori? Şi am răspuns că se greşeşte. 15 milioane de locuitori erau cu întreaga Transilvanie şi Basarabie. Scăzîndu-se Basarabia şi Nordul Transilvaniei, nu mai rămîneau decît 10-11 milioane. Şi din aceştia nu aveau dreptul la vot decît cei majori. S-a convins că este drept. Ca probă, în al doilea proces verbal n-a mai apărut această întrebare”.

”N-am putut să spun că mareşalul Antonescu e tîlhar şi criminal”

O altă chestiune: că mareşalul Antonescu s-a făcut vinovat de crime şi tîhării în Transnistria. Am spus că nu pot să spun că mareşalul Antonescu a fost tîlhar şi criminal. Mi s-a spus: ce, d-ta nu ştii ce s-a petrecut la Odessa? Am spus că nu ştiu, deoarece în 1941, la 1 decembrie, am fost numit comandant al Regimentului de Gardă Călare şi am plecat din funcţia de aghiotant al mareşalului, prin cererea mea”. Colonelul Elefterescu ceruse şi pînă atunci în repetate rînduri să intre în serviciul activ şi să plece pe front: ”fac parte dintr-o familie de militari. Am pierdut un frate pe front în 1917, iar un alt frate este colonel şi este infirm. Tot după urma războiului din 1916. N-am vrut să pătez numele tatălui meu stînd deoparte”. Dar, cînd să plece pe front cu regimentul, ”tocmai se întîmplase dezastrul din Crimeea şi mi s-a spus să mai aştept. În loc să fiu numit comandant de regiment pe front, am fost numit prefect de poliţie al Capitalei. Aceasta se petrecea în 21 martie 1944. Am spus: dacă mi se dă ordin, trebuie să execut,

Am fost întrebat: cum, d-ta susţii că eşti străin de crimele de la Odessa, cînd d-ta ai însoţit pe dl. mareşal la Odessa? Eu am răspuns că aş fi fost bucuros să văd Odessa. Dar n-am văzut-o. Cum, d-le colonel, n-ai văzut Odessa, cînd noi vă avem în fotografii alături de dl. mareşal Antonescu? Dar mi-au arătat fotografii de la Volgograd. Atunci mi s-a răspuns: d-ta nu ştii că armata romînă a omorît 200 000 de ruşi în Transnistria? Am spus nu ştiu, eu n-am fost pe front. Nu luam cunoştinţă decît din ziare, ca toată lumea.

Mi s-a spus: D-ta nu ştii că s-au luat tractoarele ruseşti şi s-au adus în ţară? Aici am spus că ştiu din auzite, dar aceasta nu constituie o hoţie, pentru că Transnistria ne aparţinea nouă. Noi am luat-o, adică Armata Romînă, cu Armata Germană la un loc. Cînd s-au ridicat tractoarele, a fost ţinut românesc. Au spus Bine, dar tractoarele nu erau ruseşti? Am răspuns: dar avutul nostru, cînd aţi venit în Basarabia, de aţi ocupat-o, nu era romînesc şi dv. l-aţi luat? Nu era acelaşi lucru?

De ce pentru noi nu era permis şi constituie o tîlhărie şi pentru dv. nu? Oare dv. n-aţi făcut tot o hoţie? Şi atunci au substituit cuvîntul hoţie prin cuvîntul ridicat. Un alt punct din protocol a fost că eu, în calitate de prefect, am organizat poliţia şi am apărat guvernul. Am spus că aceasta nu este o noutate. Nu e o învinuire. Este atribuţia Prefecturii să asigure liniştea Capitalei. Ar fi vrut să obţină de la mine că am facut paza mareşalului. Cu aceste rectificări şi modificări, am iscălit procesul verbal”.

În ”chestiunea Basarabiei”, colonelul Elefterescu a sfîrşit prin a-şi înjura anchetatorul

Colonelul Elefterescu îi relata cum a răspuns la un alt interogatoriu, din 3 iulie 1945, în legătură cu ”chestiunea Basarabiei”, unui Nicolski probabil siedrat: ”Anchetatorul a insistat să dau altă declaraţie, că Basarabia nu este a noastră, românească şi cine a fost agresorul, Rusia sau Romînia. Am răspuns următorul lucru, şi am susţinut cu înverşunare, spunînd: îmi este indiferent rezultatul, dar le ofer tot ce am, viaţa mea, mai mult n-am ce să le ofer, dar nu pot să cad de acord şi să scriu lucruri prin care s-ar constata că am făcut o călcare de conştiinţă. La primul punct, cine este agresor, am răspuns: Sunteţi dv. Cine a trecut Nistrul şi a ocupat Basarabia? Mai întîi, Basarabia ne aparţine nouă, în urma războiului din 1916, cînd amicii dv. de azi, englezii, americanii, francezii şi cu romînii au încheiat tratatul prin care Basarabia se anexează României. Deci aliaţii dv. de azi au convenit, printr-un act oficial, că Basarabia aparţine României şi d-ta vii şi mă întrebi pe mine a cui este Basarabia şi vrei să obţii de la mine că nu ne aparţine? Este o imposibilitate. Dar mi-a răspuns: Basarabia a fost întotdeauna a noastră. I-am spus: a fost totdeauna a dv., tot aşa cum a fost şi în 1940, cînd ne-aţi luat-o. Ce vreţi să facă o populaţie de 15 milioane de locuitori, faţă de 220 milioane, cîtă aveţi dv.? Ce vreţi să facă un milion şi jumătate de soldaţi, contra unui efectiv de 22 milioane?

De ce Regele Carol II a intrat în dizgraţia poporului romîn? Din cauză că a cedat Basarabia. Şi azi eu să spun că în acest ţinut, care a fost stropit cu sîngele soldatului român, să spun ca un trădător, că Basarabia este a dv.? Este o imposibilitate. Dv. sînteţi agresorul, nu noi. Dv. aţi trecut Nistrul, aţi forţat armata română să se retragă şi camarazii mei au fost revoltaţi, cînd au primit ordin din partea guvernului să nu tragă în dv. şi să cedeze pas cu pas terenul, supunîndu-se la batjocurile dv., fără să se poată manifesta cu nimic. Va să zică cine este agresorul, noi sau dumneavostră? Cui aparţine Basarabia, nouă sau dumneavostră? Că Basarabia este românească, vorbeşte istoria, nu trebuie să fac eu această mărturisire, ci istoria. Din şcoală, am învăţat că Basarabia şi Transilvania ne aparţin nouă şi în toate cîntecele veţi găsi că Basarabia şi Bucovina sînt ale noastre şi nu ale dv.

Am lăsat ca într-o şedinţă viitoare să discutăm această chestiune, cu privire la Basarabia, care rămăsese neclarificată. La 4 dimineaţă, m-am dus în celulă şi m-am culcat, iar la 4,30 am fost chemat din nou, fiind întrebat: cui aparţine Basarabia? Am răspuns: aţi uitat? Zic: nouă, românilor. Voi sînteţi agresorii şi să nu-mi mai puneţi din nou această întrebare şi am plecat să mă culc. Am fost chemat a doua zi, noaptea, la 4 iulie, găsind pe anchetator împreună cu maiorul care ştia româneşte. A început să spună că Rusia este o ţară mare şi puternică, că pînă azi pămîntul se învîrtea într-un sens şi că de azi încolo se va învîrti în alt sens, că d-ta nu eşti însurat şi nu cunoşti greutăţile vieţii şi rău ai făcut că nu te-ai însurat. La ei există această jenă, dacă nu eşti însurat, şi atunci i-am răspuns că nu m-a cerut nimeni în căsătorie şi că am pasiunea cailor şi a cîinilor.

Mi-a spus Mai ai ceva de zis? D-ta vei merge în ţară şi vei avea situaţia d-tale clară. Am răspuns: d-le maior, o iau sub titlu informativ. Dv. nu sînteţi persoană oficială, să-mi promiteţi acest lucru (aici s-a cam supărat), totuşi, mă mulţumeşte părerea avută despre mine. A revenit din nou la chestiunea Basarabiei, am spus că ne aparţine şi atunci îmi spune supărat: se poate, d-le colonel, insist de atîta timp şi nu cedaţi? (Şi mă înjură pe ruseşte). Atunci am răspuns: d-le maior, nenorocirea face că, în timp de 9 luni şi jumătate cât am stat în Rusia, cunosc ceva din limba rusă şi din înjurăturile dv. La înjuratura dv., zic să îmi daţi voie să o spun si eu, pe româneşte”.

*

Pentru o vreme, NKVD-ul s-a ţinut de cuvînt. Colonelul Elefterescu n-a fost judecat şi nici condamnat atunci, în 1946: i s-a fixat doar domiciliu obligatoriu, la Miercurea Ciuc. Nu exista niciun motiv pentru o condamnare. Motivul a fost ”fabricat” însă mai tîrziu, cînd regimul comunist se instaurase de-a binelea şi Securitatea, ca şi acelaşi Alexandru Nicolski nu-şi mai făceau scrupule în legătură cu vinovăţia. Aceasta putea fi una şi prin asociere. Astfel încît numai pentru că a fost vreme de un an de zile aghiotant al mareşalului Antonescu, colonelul Mircea Elefterescu a fost arestat la 26 februarie 1951 şi condamnat la 10 ani de muncă silnică, prin sentinţa 1.483 din 10 noiembrie 1952, pentru ”crime de război”, comise la un război în care nici nu participase efectiv.

La 22 iunie 1953 i-a fost respins recursul, iar în 24 decembrie 1953, în Ajunul Crăciunului, a murit în penitenciarul Aiud, la vîrsta de 60 de ani. Osemintele sale s-au pierdut undeva prin Rîpa Robilor, căci e puţin probabil ca unul dintre cei şapte morţi, dintre sutele ai Aiudului, pe care i-am descoperit în acea rîpă, să fi fost tocmai el. Nu s-a pierdut şi nu se va pierde însă niciodată onoarea sa.