ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / După ce a condus la asasinarea lui Pătrăşcanu, ultimul său anchetator s-a ales cu nouă statuete Tanagra, luate cu un leu bucata din averea victimei. A trăit netulburat, pînă la finele anilor ’90.

Şoltuţiu recomanda ”efectele demolatoare pe care le are bătaia la pielea goală”

Ioan Şoltuţiu s a născut în 2 octombrie 1918 în comuna Ileanda (între Dej şi Jibou), din judeţul Cluj. Orfan de tată, Şoltuţiu lucrase la Căile Ferate şi era membru de partid din 1937. În 1945 a fost numit secretar al Comitetului judeţean de partid la Cluj, unde s a ocupat de organizarea şi derularea alegerilor din 1946 (probele falsificării rezultatelor s au păstrat şi se află în arhiva locală a PCR), ca şi de reprimarea manifestaţiilor studenţeşti din acelaşi an. A avut strînse legături cu poliţia politică şi în această perioadă, fiind bine cunoscut de ofiţerii Securităţii şi chiar temut de aceştia: ţăranul Victor Mătieş din Ileanda, arestat pentru că era ”chiabur”, a fost eliberat după nici 24 de ore, în momentul în care s a descoperit că numele de fată al mamei sale era Şoltuţiu. În 1949, la solicitarea lui Iosif Rangheţ, cu care avea relaţii apropiate, Şoltuţiu a fost adus la Bucureşti în cadrul SSI, unde a lucrat „pe linia Direcţiei a II a” (Contrainformaţii). „După ce SSI a trecut la MAI (prin Decretul nr. 264 din 2 aprilie 1951 – n.n.), am fost încadrat la Direcţia a II a Contraspionaj a MAI. unde am lucrat pînă într o zi, cînd am fost chemat ori de tov. ministru (pe atunci) Pintilie, ori de Teohari Georgescu, spunîndu mi (acum îmi aduc aminte) că voi primi sarcina să anchetez personal pe Pătrăşcanu, al cărui grup se află în cercetare la Direcţia a VIII a, sub conducerea tov. general Mazuru şi a tov. colonel Dulgheru. Cum am ajuns eu să fiu desemnat la ancheta pe Pătrăşcanu, asta nu mai ştiu”.

Şoltuţiu nu se mai ocupase de anchete înainte de acest moment, cum nu a mai făcut o nici după finalizarea cercetărilor în „cazul Pătrăşcanu”. Primul contact cu anchetaţii a avut darul să i inhibe pe aceştia fie şi numai prin aspectul său fizic, descris drept „corcitură de armean cu ţigan” în memoriile sale de răutăciosul Belu Zilber: „Spre sfîrşitul lui octombrie 1952 avui onoarea să cunosc pe şeful colectivului de anchetă. Un tip de armean gras şi păros, colonelul Şoltuţşiu] (numele l am aflat abia în 1965), fost, pare se, lucrător la căile ferate din Cluj, făcut colonel şi adus în Bucureşti pentru ancheta noastră. Eu, aşezat într un colţ la mica măsuţă obişnuită a anchetaţilor, el parcă ocupînd un scaun lat cît tot biroul, aveam impresia că asist la o scenă între Mikey Mouse şi omul sperietoare. El dicta întrebările, iar anchetatorul meu le scria cu ortografia lui, înregistrînd cu aceiaşi ortografie răspunsurile mele. Omul balaur, care îl speriase atîta pe Mikey Mouse, mă sperie. Noi cunoaştem adevărul. Vrem să ni l spui d ta. N am nevoie de proces ca să te condamn. În astă noapte pot aduce judecătorii aici, în odaia asta, şi pînă mîine dimineaţă eşti cenuşă. Apărătorii d tale nu mai sînt. Acum partidul este în mîini tari (face gestul clasic al responsabilului, ca un vizitiu care ţine bine hăţurile în mîini”.

De îndată ce a primit misiunea care avea să-l consacre drept şeful uneia dintre cele mai dure anchete ale Securităţii, Şoltuţiu a fost introdus la coordonatorii de facto ai înscenării  ”procesului Pătrăşcanu”, consilierii sovietici Aleksandr Mihailovici Saharovski şi Tiganov, consilierul Direcţiei Anchete (tranferat în această funcţie de la SSI). „Aici, consilierul Mihailovici, care era de fapt şeful consilierilor sovietici mi a spus că eu va trebui să anchetez personal pe Pătrăşcanu. Mi a formulat întrebările pe care trebuie să le pun lui Pătrăşcanu şi cum trebuie să combat unele răspunsuri, de care dînsul ştia de la început că le va da. Îmi aduc aminte că la Biroul Judiciar, în camera în care trebuia să fac Ancheta, s a instalat şi un microfon, înregistrîndu se toată convorbirea mea cu el, pentru ca consilierul (sic!) la ascultarea benzii să poată formula noile întrebări, precum şi să mi facă observaţiile acolo unde eu n am reacţionat bine la răspunsuri, sau n am sesizat şi exploatat vreun răspuns al lui Pătrăşcanu. Ancheta aveam voie să o fac numai noaptea. Acest lucru era ceva extraordinar de greu, pentru că eram bolnav de TBC la ambii plămîni şi era chiar contraindicat a lucra noaptea. Menţionez că de la început eu am spus acest lucru, dar nu s a luat în considerare”. Dovada „trădării” lui Pătrăşcanu sovieticii susţineau că ”o aveau deja”, dar ea trebuia probată de organele de anchetă din România: „dînşii – sovieticii – au toate datele în legătură cu atitudinea duşmănoasă şi trădătoare a lui Pătrăşcanu, încă de pe timpul în care el se afla la Moscova, ca reprezentant al PCR pe lîngă Comintern”.

Cu toată aşa-zisa lui boală, care i s-a vindecat ca prin minune şi l-a lăsat să trăiască o viaţă lungă, lui Şoltuţiu a prins să i placă noua postură. În fiecare dimineaţă se prezenta la consilierul sovietic cu rezultatele, după care trecea la „săpunirea” zilnică a grupului de anchetatori din Direcţia a VIII a, care i au fost puşi la dispoziţie. Partidul nu precupeţea nimic în vederea incriminării lui Pătrăşcanu: „Am fost trimis special cu avionul la Sighet, unde se aflau închişi fruntaşi PNŢ şi alţii, pentru anchetarea lor şi pentru a obţine ceva material referitor la Pătrăşcanu”. Mai mult, pentru a şi însuşi exemplul proceselor spectacol, „în toamna anului 1953 am fost trimişi să asistăm la procesul Slanski la Praga tov. Ronea Gheorghe de la CC, tov. general Mazuru de la MAI, procurorul Grigore Rîpeanu şi subsemnatul ş...]. Am plecat cu o maşină de la CC, deoarece trebuia să mergem cu avionul şi din cauza timpului nefavorabil am plecat cu maşina, întîrziind o zi sau două la proces”. În Cehoslovacia au fost primiţi de adjunctul ministrului de Interne ceh, care i a edificat, ca şi derularea procesului, asupra a ceea ce aveau de făcut. La întoarcere, fiecare şi a informat colegii „de cele văzute la Praga”.

În declaraţiile sale pe care le dă în decembrie 1967 şi februarie 1968 în faţa Comisiei de partid de la CC, pentru anchetarea asasinării lui Pătrăşcanu, Şoltuţiu nu îşi mai asumă nimic din vechile fapte de arme din cursul anchetei, spunînd că el a fost un simplu executant al ordinelor. Se înţelege, aceasta şi în cazul torturilor pe care le a dispus, arătîndu se un „fin psiholog”, atunci cînd le vorbea anchetatorilor despre „efectele” demolatoare pe care le are bătaia „la pielea goală”. S-a ferit să spună dacă a recomandat şi în cazul lui Pătrăşcanu o asemenea tortură, dar nu e exclus ca tocmai aşa ceva să-l fi determinat să-şi asume falsa vinovăţie. După 13 ani de la anchete, Şoltuţiu era gata să se pună ”la dispoziţia partidului, pentru clarificarea cazului”, pe care acum îl vedea drept o înscenare: „Am convingerea că întreaga anchetă nu numai că a fost influenţată, ci direct orientată de consilierii sovietici, în scopurile şi interesele lor de care nu a fost străin, cred, nici Iosif Chişinevschi. Cred că Chişinevschi a fost şi interesat în lichidarea lui Pătrăşcanu, văzînd în Pătrăşcanu întotdeauna un rival al său, pe chestiunea de competenţă ideologică şi intelectuală – şi astăzi îmi pare cu atît mai clar acest lucru, cu cît ştiu că el a fost acela, cu consilierii sovietici, care au hotărît şi facerea procesului şi rezultatul său”.

Gheorghe Stoica: – ”Ai dat indicaţii să fie bătuţi oamenii?” Şoltuţiu: – Da. Am dat. La mine veneau gata schingiuiţi”

Întrebat dacă „a existat un grup Pătrăşcanu”, Şoltuţiu a răspuns scurt: „Astăzi nu”. După proces, a păstrat maximă discreţie asupra celor întîmplate în spatele uşii camerelor de anchetă: „Eu, de atunci, nu am discutat sub nici o formă şi niciodată aceste lucruri. Întîi nu le am discutat pentru că nu era voie a mai le discuta, iar în al doilea rînd eu nici nu mai lucram la MAI, am revenit la Cluj. Eu niciodată în viaţa mea nu am făcut o anchetă pînă la Pătrăşcanu şi nici după aceea”. A fost însă de ajuns ca Şoltuţiu să scrie una dintre cele mai sîngeroase pagini din istoria Securităţii. În 1968 i a fost retrasă decoraţia primită ca urmare a participării la lichidarea lui Pătrăşcanu (Ordinul „Apărarea Patriei”, clasa a II a, „pentru contribuţia însemnată în lupta pentru apărarea patriei şi a poporului muncitor”). Nu înainte de a fi supus unui duş rece, de către oficialii Comitetului Central, care nu puteau trece peste brutalităţile coordonate de Şoltuţiu, ca şef al grupului de anchetatori. Reproducem fragmente dintr un dialog purtat în 20 octombrie 1967:

„Tov. Gheorghe Stoica: – Ai dat indicaţii să fie bătuţi oamenii?
Tov. Şoltuţiu: – Da. Am dat. Prima dată nu s a folosit nici o metodă de constrîngere. Cînd s a văzut că nu merge treaba, consilierul sovietic Mihailovici şi mai ales Tiganov m au întrebat: nu crezi că ar trebui forţate lucrurile? Că ăştia sînt bandiţi. Eu am spus: cum credeţi. Nu puteam folosi metode de constrîngere, fără aprobarea de la ministru. Şi atunci eu i am spus tovarăşului Drăghici: ce facem? Ţin minte că am avut o oarecare teamă cînd a fost bătut Koffler, o teamă personală, pentru că el venise din spital şi era caracterizat cu infarct. Mă gîndeam că dacă îi dai o bătaie, îl pierzi (Koffler a fost totuşi teribil torturat – n.n.)

Tov. Gheorghe Stoica: – Iniţiativa pentru începerea acestor metode dure a venit de la dumneata?
Tov. Şoltuţiu: – De la consilierul sovietic. Anchetatorii au primit aceste dezlegări.
Tov. Gheorghe Stoica: – Dumneata ai schingiuit?
Tov. Şoltuţiu: – La mine veneau gata schingiuiţi.
Tov. Gheorghe Stoica: – Au trecut atîţia ani; aţi bătut oamenii, i aţi schingiuit. Te roade ceva? Ai fost secretar de partid, lucrător de cadre, s a simţit un dram de mentalitate partinică în timpul cît ai fost anchetator?
Tov. Şoltuţiu: – Nu am putut.
Tov. Gheorghe Stoica: – Cum nu ai putut, cînd ai văzut că se ajunge pînă la distrugerea morală şi fizică? Ai recurs la metode din acestea nu pentru a obţine adevărul. La partid ai învăţat aşa ceva? Nu ai venit să spui că ai remuşcări.
Tov. Şoltuţiu: – Sînt cu conştiinţa împăcată că de la mine nu a pornit nimic.
Tov. Gheorghe Stoica: – Dacă este vorba că nu de la dumneata nu a pornit, că ai fost un instrument al altora, atunci cum poţi să şte] simţi şcu] conştiinţa împăcată, dacă ai conştiinţă? Poate exista un comunist fără conştiinţă?
Tov. Şoltuţiu: – Am fost un simplu executant”.

După terminarea acestui supliciu, minor faţă de cele la care au fost supuşi cei anchetaţi de el vreme de doi ani şi jumătate, Şoltuţiu s a reîntors la Cluj, unde şi a văzut liniştit de treabă, ca şef de cadre al Comitetului judeţean de partid. În 1957 i s a retras gradul de locotenent colonel pe care îl dobîndise în activitatea sa în SSI şi la Securitate, în urma căderii în dizgraţie a protectorului său, Iosif Chişinevschi. A fost repus însă în drepturi în 1966, cînd i s a dat gradul de colonel şi a fost trecut în rezervă. A dus în continuare o viaţă retrasă, după cum afirma în 1968.

În perioada în care Ceauşescu organiza reabilitarea cu surle şi trîmbiţe a celor din procesul Pătrăşcanu, Şoltuţiu lucra ca director adjunct al Bibliotecii Centrale Universitare şi era secretar de partid la Universitatea din Cluj. Dar, în loc să fie anchetat penal pentru abuzurile şi crimele pe care le a cauţionat, inclusiv ”obţinerea probelor” care au dus la uciderea lui Pătrăşcanu, a fost trimis în anii ’70 la Paris, ca secretar de ambasadă. La întoarcere, din economiile sale şi a construit o elegantă vilă în comuna natală Ileanda. Căsătorit, a avut o fiică, medic, stabilită la Tîrgu Mureş, unde Şoltuţiu şi a petrecut după pensionare o parte a timpului, pentru a şi trata o afecţiune cardiacă. Am aflat aceste lucruri de la consătenii lui, din Ileanda: după 1990, a depus cerere de punere în posesie la Primăria din comună, cu 73 de ari de pămînt, cu care mama sa intrase pe vremuri în CAP. Cînd şi cînd, în aceşti ani pe care i-a mai trăit chiar şi după căderea comunismului, Şoltuţiu şi a oprit privirea şi asupra celor nouă statuete de Tanagra, cumpărate din averea scoasă la mezat a victimei sale Lucreţiu Pătrăşcanu, cu preţul de un leu bucata, ca „figurine pentru copii”. Probabil, cu gîndul liniştitor că a fost un soldat disciplinat al partidului: el, personal, n-ar fi făcut niciun rău.