ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Generalul Stănculescu şi ”secretele revoluţiei”, pe care se presupunea că le-a dus cu el în mormînt: ”A fost şi Ceauşescu de acord să fugim, el tremura, Manea Mănescu tremura, statul era pierdut, nu mai putea conduce”

”Nu ştiu de terorişti arabi dar ştiu că Ghadaffi a trimis ceva portocale pentru armată”

De la bun început, Stănculescu a refuzat să dea orice detalii cu privire la participarea sa în cele petrecute la Timişoara. Nu-l putea obliga nimeni, senatorii n-au făcut decît să ia act de ceea ce declară generalul, care impunea şi intimida încă prin prezenţa sa. El a început mărturia sa abrupt: ”Din Timişoara am plecat în noaptea de 21 spre 22 decembrie, după ora 0, cu un avion militar. Ion Coman a ştiut de plecarea mea, pentr că avusesem o serie de convorbiri cu generalul Milea, spunîndu-i că nu mai am ce să mai fac la Timişoara (trupele se retrăseseră în cazărmi, după ce mulţimea ocupase deja tot oraşul în 20 decembrie – n.n.) şi plec la Bucureşti, iar Milea l-a informat pe Ion Coman. Nu am ştiut că Ceauşescu are de gînd să mă numească ministru al apărării. În Bucureşti am ajuns pe la orele 3, şoferul care m-a dus acasă de la aeroport mi-a povestit despre ce s-a întîmplat la Bucureşti”.

A fost momentul în care generalul s-a hotărât că nu mai are rost să îşi vîre mîinile pînă la cot într-o baie de sînge, după tot ceea ce văzuse la Timişoara: ştia că mulţimile de manifestanţi vor fi din ce în ce mai mari, pînă vor deveni de neoprit şi niciun nou măcel nu-şi mai avea rostul. A decis să devină spectator. ”La ora 5.10 am sunat la Spitalul Militar, m-am interesat cine-i medic de gardă, era dr. general Niculescu, i-am spus că voi ajunge la spital pe la ora 6, am ajuns acolo şi mi s-a pus piciorul în ghips. Am făcut acest lucru, pentru că Milea insista să vin la CC, mi-a spus şi adjutantul ce se întîmplă şi n-am vrut să particip la nici un fel de represiune împotriva manifestanţilor. Ştiam că zilele lui Ceauşescu sînt numărate, după întîlnirea de la Malta şi după ceea ce se zvonea după întîlnirea între Gorbaciov şi Ceauşescu la Moscova, unde după aceste zvonuri, i s-a cerut lui Ceauşescu să-şi găsească un urmaş”. Despre ceea ce văzuse şi făcuse la Timişoara, n-a scos însă niciun cuvînt.

Stănculescu a fost întrebat despre ”teroriştii arabi” şi, cu zîmbetul său enigmatic-zeflemitor, a început să-i enumere pe arabii pe care-i ştia: ”Aveam relaţii cu ţări arabe, aveam relaţii personale cu regele Hasan al II-lea al Marocului, care m-a şi decorat cu un ordin de rang înalt, aveam relaţii cu Ghadaffi din 1978, de la un congres din Tripoli, unde am fost invitat. Apoi după 1980 m-am întîlnit de mai multe ori cu el, cu ocazia contactelor pentru vînzări de arme (V.A. Stănculescu era în acea perioadă şeful Direcţiei de Înzestrare a Armatei – n.n.). M-am întîlnit cu Saddat de trei ori şi cu Mubbarack de două ori. Am avut întîlniri şi cu Saddam Hussein, cu regele Iordaniei în 1987, apoi sub guvernul Roman, m-am întîlnit şi cu preşedintele Siriei, aceste întîlniri le aveam în calitatea mea avută la M.Ap.N. Nu ştiu de terorişti arabi dar ştiu că Ghadaffi a trimis ceva portocale pentru armată”.

Şi-a reluat apoi cursul poveştii: ”După ce mi-am pus piciorul în ghips, înainte de ora 9, am transmis că trebuie să vin oricum la sediul CC/ A venit după mine o Dacie cu trei inşi, m-au adus la sediul CC. Adjutantul a venit după noi cu maşina mea, el m-a ajutat să urc şi atunci, pe coridor, am aflat de la el despre sinuciderea generalului Milea. Era ora 9. Guşe, aflat în relaţii apropiate cu Milea, mi-a spus la Timişoara: Nea Victore, aici situaţia e clară, dar la Bucureşti nu înţeleg ce se întîmplă. El era convins de inutilitatea menţinerii armatei pe străzi, de aceea a dat ordin în 20 decembrie ca armata să se retragă în cazărmi. Cînd am auzit de moartea lui Milea nu ştiam dacă s-a sinucis, sau a fost sinucis. Era aici vorba de faptul că luase hotărîrea să dea ordine contra voinţei lui Ceauşescu, adică a cerut ca trupele să fie oprite şi să nu mai vină în Bucureşti. Ulterior am făcut cercetări, şi se pare că totuşi Milea s-a sinucis.

Am intrat apoi în biroul generalului Voinea, era şi Eftimescu acolo: eram numit ministru, datorită morţii lui Milea. Era o hartă pe perete, în care erau trecute misiunile unităţilor, afluirea către Bucureşti a trupelor din provincie, cum pot veni ele la periferia Bucureştiului, pe centură. Am întrebat cum s-a întîmplat cu sinuciderea lui Milea. Mi s-a spus ceea ce se ştie din presă. Curticeanu a venit la mine pt. a mă duce la Ceauşescu”. Era evident pentru Stănculescu ceea ce pregătea Nicolae Ceauşescu: un mare măcel.

Fără îndoială că generalul era tensionat de situaţia în care se afla. Ceauşescu, spune el, ”era afectat şi speriat, pentru că era în relaţii strînse cu Milea. Discuţia cu Ceauşescu am avut-o în acea cameră. Ceauşescu mi-a spus că Milea a trădat, că situaţia e foarte gravă, că duşmanii complotează asupra ţării, şi să preiau comanda. Într-un timp a apărut şi ea (Elena – n.n.) dintr-un birou, era cu Ion Dincă. Apoi am trecut şi am intrat în camera transmisiunilor. Am vorbit cu maiorul Tufan, i-am spus să oprească trupele ce vin spre Bucureşti şi cele ce sînt în deplasare să se întoarcă în cazărmi”. Abia acum începea ”trădarea” lui Ceauşescu. ”Această hotărîre am luat-o după ce am văzut la Timişoara şi după informaţiile primite aici, la Bucureşti şi cunpscînd situaţia existentă”. Pentru Stănculescu, era un deja-vu. ”M-am întors în camera generalilor, discutam că situaţia începe să fie scăpată de sub control”.

Dovezile că avea dreptate n-au întîrziat să apară. ”Au venit ştiri că trupele de pe şoseaua Olteniţei s-au întîlnit cu manifestanţi, că aceştia au salutat cu bucurie faptul că trupele se întorc în cazărmi”. Au început să se audă, atunci, strigăte în tot Bucureştiul, dar şi în ţară: ”armata e cu noi”. Era ceasul al doisprezecelea, şi acest fapt îl simţise şi generalul Stănculescu: ”manifestanţii erau deja în piaţă, presau asupra cordoanelor, dar nu li s-a opus rezistenţă prea mare, aşa că în clădire era deja panică, ce facem, pe unde putem ieşi. S-au propus variante, s-a ivit  şi varianta cu elicopterul şi am spus şi eu că este o variantă bună. Repet: clădirea era foarte bine organizată, pentru apărare. Era acolo foarte mult armament, inclusiv grenade. Dar datorită panicii a fost şi Ceauşescu de acord să fugim, el tremura, Manea Mănescu tremura: statul era pierdut, nu mai putea conduce”.

Stănculescu şi ”guvernul din baie”: ”Iliescu făcea aceeaşi politică, cu alte mijloace”

Evenimentele s-au derulat, după această scenă, cu o mare rapiditate. ”Am întrebat pe comandantul Rus (şeful Aviaţiei militare – n.n.) cîte elicoptere poate trimite şi dacă poate ateriza pe acoperiş. Rus a cerut confirmarea de la generalul Neagoe, şeful gărzii prezidenţiale.

Eu răspundeam şi de flota specială din partea M.Ap.N, ştiam regula, că e nevoie de confirmarea lui Neagoe”.

Şi a urmat apoi ”despărţirea” de Ceauşeşti. ”Eu nu făceam parte din anturajul familiei Ceauşescu. Elena nu mi-a spus niciodată Victore, să vezi de copii mei. Înainte, n-am fost nici măcar ca ivitat în Comitetul Central”, susţinea în noiembrie 1994, în faţa senatorilor, Victor Athanasie Stănculescu. Apoi, a început preocuparea pentru propria salvare. Manifestanţii pătrundeau deja în sediu. ”Am urcat la  etajul VI pe scări, am intrat în biroul gărzilor patriotice şi mi-am pus pistoletul meu şi al adjutantului într-un sertar. Cînd am coborît la etajul I, ne-am întîlnit cu manifestanţii. Eu şi adjutantul în civil am trecut prin mulţime, am ieşit pe poarta principală, fără probleme. Am stat în piaţă, pînă cînd cineva a ieşit şi a vorbit la balcon. Atunci am zis să plec la minister. Am chemat de la un telefon, să vină o maşină după mine. A venit un ofiţer şi m-a dus la minister.

La Ministerul Apărării către seară, au venit revoluţionarii”. Stenograma discuţiei de la Comisia Senatorială pune cuvîntul în ghilimelele pe care le-a simţit din tonul generalului Stănculescu. ”Prima dată a venit Mihai Montanu, foarte gălăgios, apoi a venit Petre Roman dar prezenţa lui nu mi-a plăcut, nu-l cunoşteam. Iliescu a venit ulterior, pe el îl cunoşteam de cînd era la Ape şi am făcut un studiu al barajului de pe Argeş. L-am mai întîlnit şi am stat de vorbă cu el în pauza unui concert. El era acolo invitatul lui Caramitru, care recita la acel spectacol. Eu eram cu soţia. Atunci, spre seară a venit şi l-am văzut şi pe generalul Militaru, şi pe Gelu Voican Voiculescu. Ei, cîte patru-cinci se retrăgeau în baie, acolo vorbeau, spre a nu fi ascultaţi. Eu stăteam la biroul ministrului, răspundeam la telefon. Prin telefoane veneau acele ştiri fantasmagorice, în care eu nu credeam. Ştiri despre elicoptere: ştiam că e noapte şi nu pot zbura. Ştiri din astea ştiinţifico-fantastice îmi dădea şi Ion Caramitru, care era la Televiziune: o suna pe soţia mea, care îmi transmitea mie la minister ce spunea Caramitru. În noaptea aceea, am vorbit cu Ministerul Apărării Maghiar, îl cunoşteam de la întîlniri anterioare. Am vorbit cu el prin translatori ruşi (pe linia specială a Pactului de la Varşovia – n.n.), m-a întrebat dacă avem nevoie de sprijin. A spus că au pregătite sînge şi medicamente. Am spus că deocamdată nu avem nevoie. M-a mai asigurat că în ce priveşte graniţa de vest să fiu liniştit, nu se va întîmpla nimic. Cu ruşii nu am vorbit”.

Între timp, începuse ”sarabanda guvernelor”: ”Ştiam că Verdeţ la CC vroia să facă un guvern, dar la mine era echipa lui Iliescu, care mi se părea mai organizată şi se părea că sînt pentru schimbare. De Verdeţ, ştiam că vrea să continue aceeaşi politică, cu aceleaşi mijloace. Pe cînd Iliescu făcea aceeaşi politică, cu alte mijloace. Pe 26 decembrie 1989, eu am preluat Ministerul Economiei”.

Părerea lui Stănculescu depre terorişti e că ”erau provocatori, mici nuclee izolate, restul era lipsă de camaraderie, dezordine, panică. Cineva trăgea un foc, restul făcea armata. şi între ei - trăgeau unii în alţii. S-a tras două zile şi asupra casei mele, ofiţerul şi soldaţii trimişi de mine l-au prins pe cel care trăgea din podul unei case. Era unul îmbrăcat în haine de gărzi patriotice, şi a spus că a tras asupra casei, pentru că un căpitan i-a spus că acolo sînt terorişti. A fost predat la televiziune, dar apoi s-a pierdut. Pe 24 seara, am primit misiunea de la acel misterios cabinet care se întruneau tot timpul în baie, să organizez plecarea la Tîrgovişte, pentru judecarea cuplului Ceauşescu. Acest misterios cabinet era format din Brucan, Iliescu, Dan Marţian, Bîrlădeanu. Anterior am trimis pe cineva cu insulină la Tîrgovişte, după o discuţie cu Kemenici, comandantul unităţii, care mi-a spus că Ceauşescu are nevoie de insulină”.           

Despre procesul Ceauşeştilor, generalul Stănculescu n-a mai dat alte detalii. A încheiat, spunînd: ”Pe 15 februarie, la ora 18, generalul Militaru şi-a dat demisia, iar la ora 20 Iliescu m-a chemat să preiau eu Ministerul Apărării. A spus că s-a consultat cu Dan Marţian, Bîrlădeanu, Coposu, Cîmpeanu şi că am fost numit. Am acceptat. După trei zile, cînd am plecat la gen. Militaru după amiază cu o casetă lăsată de el în birou, deci pe 18-19 februrie, generalul Militaru mi-a spus că a luat măsuri ca armata să stăpînească toată ţara, că armata trebuie să dea o lovitură de stat şi să preia puterea. Eu am spus că pentru aşa ceva eu nu sînt omul potrivit, aşa ceva eu nu fac”. Pe parcursul evenimentelor din decembrie, a mai adăugat enigmatic generalul, fără să ofere alte amănunte, ”am avut trei momente cînd s-a încercat să fiu lichidat, rămîn mari semne de întrebare pentru mine, dar nu am mai făcut cercetări”.

După ani buni, Victor Athanasie Stănculescu a intrat pe mîna judecătorilor, pentru represiunea de la Timişoara. Şi-a ispăşit stoic pedeapsa şi apoi, la fel de tăcut şi enigmatic ca în întrega lui viaţă, a intrat în mormînt, îngropînd odată cu el pagini întregi de istorie secretă – de la deceniile în care s-a ocupat cu negoţul cu arme al României, pînă la dedesubturile prin care un grup de cinci oameni, ascunşi într-o baie, au ajuns să conducă România.