Istoricul Marius Oprea: Cînd pandemia tăcerii vrea să rescrie istoria (PARTEA a II-a)

22 iunie 2010, Răchiţele, judeţul Cluj

După atîţia ani, poveştile, amintirile despre cei ucişi sînt distorsionate de pasiune. Documentele sînt şi ele îndoielnice. Adevărul l-am găsit într-o rîpă, printre urzici înalte pînă la piept, gunoaie, scînduri de gard putrede, mesteceni tineri şi lăstari de paltin. Voi povesti despre ce a făcut un om, despre uciderea şi moartea lui şi urcarea la cer, acum, la şaizeci de ani după moarte. Voi încerca să descriu în aceste rînduri, care nu ştiu dacă vor arăta tot adevărul, un fel de a muri şi înţelesurile acestei morţi după săvîrşirea ei. E o poveste şi despre politică şi istorie. Şi ură, mai ales. Multă patimă şi multă ură.

Cînd l-am găsit în acea rîpă, în marginea satului Răchiţele, în 22 iunie 2010 în zori, după ce ziua precedentă o irosisem fără rezultat, pe o vreme ploiasă, pe coasta care urcă spre dealul unde se află biserica, mortul zăcea cu faţa în jos şi cu capul sprijinit pe peretele unei gropi prea strîmte şi puţin adîncă. Avea cinci gloanţe în trup şi un altul în cap şi un bolovan mare şi greu aşezat pe spate, ca şi cum ar fi trebuit să nu se mai ridice niciodată de acolo. Teodor Şuşman, cel ucis, a fost primar în timpul guvernărilor liberale dintre anii 1922 şi 1928, 1930 şi 1934, ca şi în toată perioada războiului. Şuşman, zis „a Lipchii“, s-a născut pe 24 februarie 1894, la Răchiţele.

Pe 1 septembrie 1924, s-a căsătorit cu Catrina, fiica lui Boc Onuţ şi a Oniţei Boc, şi cu ea a avut cinci copii: patru băieţi – Teodor jr., Traian, Avisalon, Emil – şi o fată, Romulica. Nu doar un bun gospodar, dar un om aprig, a reuşit, sprijinit de protopopul Aurel Munteanu, să convoace mai multe adunări ale moţilor la Huedin, în urma cărora a fost primit în audienţă la Regele Ferdinand, obţinînd ca pădurile unor mari proprietari din fostul Imperiu Austro-Ungar, chiar cele din zonă, să le fie acordate în composesorat localnicilor moţi. Ceea ce i-a adus supranumele de ”regele moţilor” printre locuitorii Apusenilor.

Sfîrşitul războiului şi instalarea regimului comunist au însemnat şi sfîrşitul domniei sale. În 1945, a fost înlăturat din funcţia de primar. Apoi, i-au fost confiscate cele aproape 8 hectare de pămînt, două gatere, peste treizeci de oi şi cele cîteva vaci şi peste 300 de familii de albine, care împînzeau frumoasele şi îngrijitele sale livezi, iar magazinul său, care aproviziona satul, a fost închis. Şuşman nu mai avea nimic, în afara familiei. La 18 august, au venit să îl aresteze. Prevenit, a reuşit să fugă în munte cu trei dintre fiii săi mai mari; Emil, fiica cea mică Romulica şi soţia, Catrina, au rămas acasă.

Ca prime represalii, casa i-a fost confiscată şi transformată în sediu al Miliţiei şi Securităţii. De acolo, se auzeau plînsetele Romulicăi, iar Catrina ieşea deseori în muchia dealului, împinsă de la spate de securişti, strigînd către munte, chemîndu-şi soţul înapoi, că i se necinsteşte fata. Fie că a fost adevărat, fie că era doar o tactică a Securităţii spre a-l întoarce şi a-l prinde, două lucruri s-au petrecut atunci: Şuşman nu a coborît din munte, rămînînd acolo şi hrănindu-se cu ură şi neputinţă, iar Catrina a murit, la 26 aprilie 1950, fie de inimă rea, fie din bătăile primite.

A fost îngropată în spatele casei unde îşi născuse copiii şi trăise atîţia ani fericiţi cu Teodor, acum fugar prin munţi, cu băieţii lui. Traiul lor nu era uşor. Împinşi de nevoi, au spart, între altele, un magazin sătesc, de unde au luat trei perechi de bocanci, trei pantaloni bărbăteşti, trei perechi de pantofi pentru femei, trei oglinzi, 18 bucăţi de săpun şi trei litri de spirt sanitar. Oare pentru cine erau pantofii femeieşti? Putem doar presupune că pentru acelea care urmau să le fie hărăzite feciorilor lui Teodor şi care poate îi mai ajutau, după putere şi cu mare frică, să aibă cîte ceva de-ale gurii. La magazin, au lăsat chitanţă scrisă cu tot ce au luat, pentru ca gestionarul să nu aibă probleme.

Dar, de atunci, nu au fost consideraţi doar bandiţi, ci şi hoţi. Din cei mai respectaţi oameni ai locului, erau acum hăituiţi precum lupii. Între timp, Securitatea trecuse la „mijloace specifice“: valuri de arestări, bătăi, pentru a-i determina pe săteni să divulge unde se ascund Şuşmanii. Încetul cu încetul, teroarea care s-a năpustit asupra zonei schimba respectul cu care aceştia erau priviţi odinioară în teamă şi chiar în ură – căci ei le-au adus năpasta pe cap.

Pe de altă parte, o alchimie similară se petrecea în sufletele fugarilor. Cei ce i-au trădat, „iudele“, trebuiau să plătească. În sat, se povesteşte că primul pe care s-a răzbunat Şuşman a fost Petru Purcel, un fost argat al său, om amărît, cu mulţi copii, care a dat informaţii Securităţii despre ascunzătorile unde ei s-ar afla. Purcel a fost găsit împuşcat într-o pădure. Cel de-al doilea, fost tovarăş de afaceri cu Şuşman, Suciu Paşcu, trecuse de partea comuniştilor, ajungînd primar al comunei. Şi-a însuşit toată marfa din magazinul confiscat al lui Şuşman, cît şi lemnul gaterelor sale, pe care l-a vîndut – ceea ce avea să îi atragă ulterior o scurtă condamnare penală. Întors în sat, într-o seară, este luat de acasă de doi presupuşi miliţieni şi dus în munte spre a-l recunoaşte pe Şuşman. Într-adevăr, îl găseşte pe Şuşman senior, legat la mîini de un copac, şi Suciu Paşcu cere el însuşi un pistol să îl lichideze.

Fusese însă o capcană. Teodor Şuşman îşi desface legăturile, urmează o judecată sumară, Suciu Paşcu a fost executat de fugari şi trupul său aruncat într-o gură de peşteră. Era în noaptea de 19 spre 20 august a anului 1951.

Teodor Şuşman a murit pe 15 decembrie 1951. Trădarea, pe care o pedepsise şi de care s-a temut, nu l-a ocolit. Adăpostit în şura lui Teodor Moldovan din Răchiţele, a fost găsit de acesta dormind acolo. Moldovan s-a dus de îndată la Securitate şi a anunţat că la el în şură doarme un om cu o armă. 18 securişti şi miliţieni au înconjurat şura şi au deschis focul. Ca măsură de precauţie, aveau cu ei şapte cîini de urmărire, astfel dresaţi, încît să atace omul. După o vreme, s-a aşternut tăcerea. Înăuntru, în şură zăcea Şuşman, îmbrăcat cu o manta de paznic de culoare vineţie, pantaloni de dimie şi încălţat cu bocanci.

Avea pe el două cămăşi şi o pijama gălbuie cu dungi albastre, toate murdare, şi o vestă de lînă. Pe cap, o bască, legată sub bărbie cu un ştergar. Aşa îl arată fotografia din arhivele securităţii. Lîngă el, o traistă cu un kil de carne prăjită şi slănină, şase cutii de chibrituri şi o pereche de izmene, un brici, un pămătuf de bărbierit şi două bucăţi de săpun de casă, după cum consemnează un raport al Securităţii. Într-o alta, avea muniţie.

În trupul său erau şase cartuşe – două trase în cap şi patru în corp. Înainte de moartea lui Şuşman, unul dintre fiii săi, Traian, a fost prins de Securitate într-o ambuscadă în Padiş, fiind apoi condamnat la închisoare. Între timp, după moartea mamei lor, Catrina, Emil şi Romulica au fost deportaţi la Feteşti. Teodor şi Avisalon au rezistat în munţi pînă pe 2 februarie 1958, cînd Securitatea le-a luat urma. Adăpostiţi într-o şură plină cu fîn, li s-a dat foc şi au ars de vii. După ce „banda Şuşman“ a fost lichidată, postul de Securitate din Răchiţele şi-a încheiat misiunea. Pentru a şterge orice urmă din ceea ce lumea numea odinioară „raiul lui Şuşman“, au dat foc casei în care, pînă atunci, îşi făcuse veacul mai întîi o familie fericită şi, mai apoi, cei ce au nimicit-o. Se spune în sat că, întors după 1990 să-şi revadă locurile în care a copilărit, Traian, cel scăpat din temniţele comuniste, a îmbrăţişat un nuc care se înălţa pînă la cer. Cînd fugise cu tatăl său în munte, nucul de lîngă casă abia intrase pe rod...

23 iunie 2010, Răchiţele

În rîpa unde l-am căutat pe Teodor Şuşman, am primit acum două zile o vizită: preotul Teodor Boc, vărul primar al primului ministru Emil Boc. Încă din drumul spre Răchiţele, preotul m-a ţinut o jumătate de oră la telefon, încercînd să îmi explice că fac o mare greşeală, că fac dintr-un bandit un erou. I-am spus că eu îmi fac datoria faţă de urmaşii mortului, care m-au solicitat să le redau osemintele bunicului lor. Nu s-a sfiit să-mi spună că aprinde lumînări în altar şi ne blesteamă pe toţi, pentru că ne umplem mîinile cu sînge.

Ajunşi la Răchiţele, am bătut la multe porţi închise. Ne-au trebuit două ore ca să facem rost de un hîrleţ: preotul Boc fusese din casă în casă şi i-a ameninţat cu afurisenia pe toţi cei care vor încerca să ne ajute. Totuşi, slavă Domnului, nu toţi s-au speriat. Aşa că, după două zile de căutări, am găsit totuşi în acea rîpă, la rădăcina unui butuc de paltin bătrîn, osemintele lui Şuşman. De îndată ce oasele au ieşit la iveală, a apărut în rîpă un individ pletos şi cu părul răvăşit, vociferînd, blestemîndu-ne şi el. S-a apropiat de groapă şi a scuipat peste mort. Îl cheamă Teofil Răchiţeanu şi este poet, membru al Uniunii Scriitorilor, „om al satului“.

De ce s-au întîmplat toate acestea?, vă întrebaţi. Preotul Teodor Boc, vărul primar al prim-ministrului Emil Boc, este nepotul lui Suciu Paşcu, fostul primar comunist de la Răchiţele, cel ce a furat avutul familiei Şuşman. Teofil Răchiţeanu este pseudonimul literar al lui Teofil Purcel, fiu al argatului Şuşmanilor, Petru Purcel, cel ce le-a arătat securiştilor ascunzătorile fugarilor. Teofil Purcel sau Răchiţeanu, dacă vreţi, cel ce a scuipat pe osemintele lui Şuşman, a fost profesorul de istorie şi mentorul actualului prim-ministru Emil Boc.

În luna februarie a acestui an, printr-o Ordonanţă de urgenţă, prim-ministrul Emil Boc a interzis ca Institutul de Investigare a Comunismului să se mai ocupe de descoperirea celor ucişi de Securitate şi a schimbat conducerea Institutului, care avea să se ocupe de atunci încolo numai de „cercetare fundamentală“ sub conducerea politologului Vladimir Tismăneanu. Dar eu, ca arheolog, împreună cu colegii mei, am continuat, la sesizarea familiilor, să-i găsim pe morţii ucişi de Securitate şi ascunşi pe cîmpuri, prin rîpe, păduri şi munţi. Cum l-am găsit şi pe Şuşman, supranumit, odinioară, „Regele moţilor“.

26 iunie 2011, Bucureşti

Am în holul garsonierei în care locuiesc patru coşuleţe de pîine, împletite din nuiele, în care (imaginînd un fel de aşternut) sînt bucăţi din pînză neagră, curgînd peste marginea lor (de fapt, două şaluri de damă, tăiate la jumătate). În coşuleţe am aşezat bucăţi de lemn şi de „materie organică“, adică un fel de pămînt mai altfel, cu o altfel de consistenţă decît cel de toate zilele. Atît lemnul, cît şi pămîntul sînt urmele lor, ale celor pe care i-am găsit în urmă cu trei săptămîni în Rîpa Robilor, la Aiud, unde au fost înmormîntaţi deţinuţii politici în cea mai de temut temniţă din România. Lemnul este de brad, pămîntul e tot pămînt, dar puţin altfel – este doar pămîntul care se afla pe scîndurile lăzilor în care patru morţi ai Aiudului au fost zăvorîţi şi pe care acum, după două săptămîni, am reuşit să le conserv.

În fiecare seară aprind o candelă, pentru o vreme, în faţa acestor patru coşuleţe. Am păstrat rămăşiţe din coşciugele celor patru martiri de la Aiud pe care i-am găsit, alături de prietenii mei, Ghiţă Petrov, Paul Scrobotă şi Horaţiu Groza (iar colegul meu, Andrei Lascu, într-un efort benevol, a filmat şi a fotografiat totul). M-am străduit să le păstrez pentru că le vom pune în expoziţia cu care de la o vreme colindăm ţara, în încercarea de a arăta, nu cu vorbe, nu cu rapoarte, ce s-a întîmplat cu ei – cu poporul nostru pierdut, cu coloana noastră vertebrală.

Am pus asemenea semne ale trecerii celor ucişi prin viaţă sau semne ale morţii lor în tot mai multe vitrine şi îmi doresc să le vadă cît mai multă lume, în expoziţia itinerantă Numitorul comun – moartea, unde îşi vor găsi locul şi cele patru coşuleţe, care stau acum sub o candelă, pe patru bucăţi de sac albastru, în care au fost trupurile lor, ale celor goi şi morţi, aruncaţi fără lumină în Rîpa Robilor de la Aiud.

8-9 iunie 2011, Rîpa Robilor, Aiud

E a doua zi de săpături, e cald. E foarte cald. În sfîrşit, am primit aprobarea comandantului penitenciarului ca deţinuţii cu care lucrăm în Rîpa Robilor să îşi poată da şi ei jos tricourile. Curge apa pe noi, dar am identificat deja în teren, după ce s-a cosit iarba, peste 20 de morminte. Ieri, am vorbit cu Ghiţă Petrov şi am decis să facem doar o secţiune în pantă, unde se surprind cele patru şiruri de gropi şi se văd patru morminte. Aşa ne-a spus un fost gardian, morţii au fost îngropaţi în pantă, pe patru şiruri, în marginea dinspre penitenciar a Rîpei Robilor.

Le-am spus ieri deţinuţilor de drept comun care lucrează pentru noi şi ne ajută să îi dezgropăm pe martirii Aiudului că acolo sînt patru morţi. Curînd, i-au şi găsit, ceea ce i-a umplut de respect faţă de „ştiinţa“ noastră. M-au întrebat dacă tot aşa pot găsi şi brăţări dacice. Dintre cei morţi, unul e tînăr, pînă în 30 de ani, cel din al doilea şir e un om matur de înălţime medie, cu maxilarul sfărîmat de o lovitură de bîtă. În lada de lemn din al treilea şir, găsim doar o mînă, dar şi semne că osemintele au fost ridicate cîndva la mijlocul anilor ’70, după ce blocurile din vîrful rîpei au fost construite. Fie pe ascuns, fie în urma unei aprobări speciale, un deţinut al Aiudului s-a întors mai devreme acasă.

În şirul de jos, dăm de osemintele unui bătrîn, mic de statură. Cine sînt ei? Vom putea afla? Mîine vor avea parte de o slujbă arhierească – anunţat de noi, ÎPS Andrei, mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, ne-a anunţat că vine aici. Mai avem întrebări. Cum îi vom putea exhuma pe restul? Cine va plăti expertiza medico-legală, atîta vreme cît e vorba de morţi fără de cruce, atîta vreme cît Statul român, care a condamnat comunismul, nici nu vrea să audă de exhumarea lor? Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, condus de Vladimir Tismăneanu s-a transformat într-unul de constatare a lor.

Aici, la Aiud, am fost sprijiniţi financiar în a începe lucrările doar de o mînă de prieteni. Nu a costat mai mult de 1.000 de euro, incluzînd cazarea şi transportul, asigurate de Fundaţia „Konrad Adenauer“. Vom reveni, chiar dacă e greu. Pentru cei patru, pe care îi aşteaptă pe marginea gropilor patru saci albaştri în care vor fi transportaţi la Institutul de Medicină Legală din Cluj, nu avem deocamdată bani pentru coşciug, ca să nu mai vorbim de teste pentru găsirea aparţinătorilor. Rămîn deocamdată în aceşti patru saci albaştri, singurul veşmînt pe care Statul român, cel care le-a luat o parte din viaţă şi, în cele din urmă, chiar viaţa, îl crede cuvenit pentru martiri. Le-am pus însă noi la căpătîi cîte o lumînare. Care, ca şi în alte rînduri, a părut a se aprinde singură, de la ultima suflare a lor.
...................................................................................................................................
Sînt doar cîteva povestiri, de pe parcursul a 60 de campanii arheologice în căutarea victimelor comunismului, pe care actuala conducere a IICCMER, desantată odată cu d-ra Alexandra Toader de la Cotroceni (via CNSAS) le vrea oprite aici – la acest număr, 60. Ei bine, asta nu se va întîmpla. Sîntem arheologi şi ne vom continua munca de arheologi ai crimelor comunismului în România, indiferent că Preşedinţia, sau oricine altcineva a decis să nu mai susţină căutarea mormintelor fără cruce ale celor morţi pentru libertate şi cărora, în fond, ei le datorează puterea şi poziţia.

Puternicii zilei au însă o mare problemă, mai mare decît aceea că guvernele PSD nu au îndrăznit să întrerupă acest demers de onorare a victimelor comunismului, iar ei, liberali fiind, o fac. Esenţa problemei rezidă în aceea că, dacă unor oameni vii li se poate închide gura, morţii deja găsiţi şi reînhumaţi după obicei şi cu onorurile cuvenite nu tac şi cer aceeaşi dreptate şi pentru cei ce nu au fost găsiţi încă.