Istoricul Marius Oprea. Români în Gulagul sovietic: 100.000 morţi, 200.000 de supravieţuitori. Prizonierii de război au fost întîmpinaţi cu cătuşe în ţară (I)

Nicodată nu e prea tîrziu pentru adevăr

Uneori istoria întîrzie. Din cauze mai întodeauna politice. Constrîngerile ideologice ale comunismului au născut o ”literatură de partid” care a înlocut istoria, transformată apoi după 1989 într-un festivism ieftin, utilizat politic deseori cu prost gust - şi îmi vine în minte sărbătorirea, pe 23 august 1995, de către Guvernul Văcăroiu a 300 de ani de la bătălia de la Călugăreni.

Atunci, în mlaştinile Neajlovului cîteva sute bune de soldaţi prăfuiţi ai armatei române, costumaţi în ieiniceri sau oşteni valahi ai lui Mihai Viteazul (interpretat de un actor de la Teatrul din Giurgiu) s-au bătut sub ochii premierului Văcăroiu cu săbii  din lemn poleit, pentru a lăsa apoi locul unei agape dată de acel nou ”vodă al finanţelor” tranziţiei.

O butaforie sinistră, în condiţiile în care cercetarea istorică trecea printr-o criză acută – nu numai din cauza subfinanţării, dar mai ales prin piedica (programată politic) pusă accesului la arhive, pentru că sursele istorice ar fi dovedit ceea ce acum, după dechiderea lor, se ştie - şi anume că în 1989 am trecut printr-o ”revoluţie zadarnică”, în măsura în care imediat după răsturnarea lui Ceauşescu, dictatorul a fost înlocuit la toate nivelurile de putere de activiştii din eşaloanele inferioare ale aceluiaşi Partid Comunist.

Din motive similare, dublate şi de propria culpă istorică, arhivele sovietice ale Gulagului au fost şi mai drastic zăvorîte. Pînă cînd, convinse de puterea banului mai mult decît de considerentele politice, autorităţile de la Moscova au hotărît că istoria poate fi o marfă, ca multe altele.

Am fost, într-un fel, un prim martor al acestei ”deschideri” a autorităţilor Federaţiei Ruse a unui drum, pe care domnul ambasador Soare nu a ezitat să facă un pas important. Un pas care ar fi putut fi făcut încă din 2005, dacă ministrul de externe de atunci, Mihai Răzvan Ungureanu, din considerente pe care nu le cunosc nici pînă astăzi, a refuzat să-l facă. Istoria poate întîrzia să-şi spună cuvîntul, dar nu poate fi acoperită la nesfîrşit de diferitele ”raţiuni” ale tăcerii. Mai devreme sau mai tîrziu, totul se află. Şi, cum îmi place să răspund atunci cînd sînt întrebat dacă nu e prea tîrziu să mai vorbim despre ”crimele comunismului”, niciodată nu e prea tîrziu pentru adevăr. Mai ales din perspectiva victimelor şi a urmaşilor lor.

20.718 de români morţi în Gulag – o picătură într-un ocean. Numărul real, de cinci ori mai mare

Cîţi români au fost în Gulag, şi cîţi au murit de fapt acolo?

„Mă încearcă un sentiment de liniştire interioară, dacă se poate spune aşa, în această perioadă complicată, că am încheiat un lung şi anevoios drum – acela al recuperării identităţii, aflării destinului şi redării memoriei unui număr de peste 20.000 de români – majoritatea prizonieri de război, alţii deportaţi civili, decedaţi în lagărele NKVD din Rusia în anii 1941-1956”, afirma ambasadorul României la Moscova, domnul Vasile Soare, pe pagina de Facebook în Miercurea Mare  din săptămîna Paştilor, în care a anunţat publicarea numelor celor 20.718  de prizonieri de război şi civili români morţi în Gulag. Dar este, într-adevăr, o picătură într-un ocean. Nici să nu vă gîndiţi că acesta este totalul românilor morţi în lagărele sovietice. A fost, de fapt, de cinci ori mai mare.

După încheierea celui de-al doilea război mondial, Uniunea Sovietică nici nu a vrut să audă, multă vreme, de eliberarea prizonierilor de război români, deşi armata română a luptat, cu pierderi grele, alături de Armata Roşie ”eliberatoare” după 23 august 1944 şi pînă la încheierea acestuia. Abia în aprilie 1946, după îndelungi insistenţe, Viaceslav Molotov, ministrul de externe sovietic, acelaşi care îşi pusese semnătura, alături de Joachim von Ribbetropp pe pactul cu Germania nazistă încheiat la 23 august 1939, anunţa repatrierea a 61.662 prizonieri de război români din lagărele sovietice.

Alţi 20.441, conform cifrelor oficiale de atunci, veniseră în ţară cu diiviziile Armatei Roşii formate din români (”Tudor Vladimirescu” şi ”Horea, Cloşca şi Crişan”). Molotov mai arăta că în URSS au mai ”rămas” 50.000 de prizonieri români, condamnaţi pentru ”crime de război” de tribunale militare sovietice. Deci aproape 200.000 de prizonieri dispăruseră, nefiind menţionaţi oficial în întinderea Gulagului, fiind folosiţi ca mînă de lucru gratuită în lagărele siberiene din apropierea Cercului Polar. N-au dispărut însă cu totul însă urmele lor pe acest pămînt.

Cifrele furnizate de Molotov erau evident mincinoase. Arhivele fostei Armate Regale arătau că numărul ofiţerilor şi soldaţilor români căzuţi în prizonierat se apropia de 300.000. Prizonieri de război din armata română au fost făcuţi şi militarii din unităţi întregi de pe frontul din Moldova, după 23 august, în înaintarea Armatei Roşii pe teritoriul României, deşi la 23 august România întorsese armele împotriva Germaniei. Aceştia au luat şi ei drumul greu al camarazilor lor căzuţi prizonieri pe Frontul de Est, ajungînd în vastul Gulag sovietic.

În ţară, repatriaţii din Gulag au fost întîmpinaţi cu cătuşe

Multe dintre dramele petrecute în lagărele sovietice şi care au avut drept protagonişti prizonieri de război români sînt cunoscute graţie unei mîini de supravieţuitori, întorşi pînă în 1956 din Gulag şi care au supravieţuit şi Gulagului României comuniste – căci, la întoarcere, prizonierii de război români nu au fost întîmpinaţi cu flori, ci cu cătuşe, fiind trimişi în închisorile şi lagărele din universal concentraţionar de pe propriile meleaguri. Aceştia au avut ocazia, de multe ori, să constate că ”la noi” e mai rău ca la ruşi. 

Condiţiile din prizonierat au făcut ca o treime dintre prizonierii de război români să-şi lase oasele în Gulagul sovietic, unde viaţa preţuia numai atît cît puteai munci. Gheorghe Netejoru, unul din sutele de mii de prizonieri din Armata Regală îşi aminteşte că devenise ”mai mult o umbră decît un om. Slăbisem de mă sufla vîntul, la faţă eram umflat şi cu o barbă pe care n-o mai răsesem din ziua când a început retragerea de la nord de Iaşi (19 august 1944). Păream atît de bătrân, încât o santinelă care a venit să mă scoată din carceră ca să-mi duc hîrdăul mi-a spus staric, care însemna bunicule”. Gheorghe Netejoru avea doar 25 de ani. Numai o minune a făcut ca prizonierul să mai apuce să se întoarcă acasă din marele lagăr de prizonieri, preponderent români, de la Oranki.

După repatriere, prizonierii de război reveniţi în etape în ţară pe parcursul unui deceniu, între 1947 şi începutul anului 1956 au fost debarcaţi la frontiera româno-sovietică din trenurile cu ecartament larg venite din URSS, dar nu au fost eliberaţi. Urcaţi tot în trenuri de marfă, au ajuns în lagăre ”de triere”, de unde au fost preluaţi de Securitate şi trimişi în lagărele şi închisorile din România Populară.

Alţii, precum tînărul locotenent Alexandru Galaftion, căzut prizonier la Stalingrad, au fost arestaţi după o scurtă perioadă petrecută în libertate. La începutul anului 1950, după ce abia se căsătorise cu soţia sa Ana, a fost ridicat de Securitate şi condamnat la trei ani de închisoare, pentru “uneltire”; era o vină închipuită – cea reală fiind participarea sa la campania antisovietică. A fost încarcerat la Aiud, iar de aici a fost trimis la Canal, mai întîi la Poarta Albă şi apoi la Colonia Galeşu. Au fost bine păstrate de familie şi apoi de el însuşi o sumedenie de cărţi poştale, cît şi toate aminirile, amănunţit rememorate într-o cronică a detenţiei, în tot atîtea pagini ca şi amintirile de pe front – anume o mie, cinci caiete a cite două sute de pagini, cu coperţi negre de vinilin.

Cu dosarele primate de la ”colegii şi tovarăşii sovietici” din NKVD/KGB, securiştii români au declanşat pentru cei mai mulţi dintre prizonieri români din Uniunea Sovietică cel de-al doilea calvar, mult mai dureros sufleteşte – cel din lagărele şi închisorile din România comunistă. L-au perceput cu toţii drept mai dureros, pentru că îl suportau în patria după care tînjiseră ca după o mîntuire. În închisori şi lagăre, ei au oferit un model de demnitate şi noi lecţii de supravieţuire deţinuţilor politici aflaţi deja aici. Dar aceasta este o altă poveste… 

Morţi şi supravieţuitori români în Gulagul sovietic

Pe 6 ianuarie 1945, un ordin al Armatei Roşii de ocupaţie din România a dus la ridicarea tuturor cetăţenilor români etnici germani şi la deportarea lor în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare privea toţi bărbaţii cu vîrste între 17 şi 45 de ani şi toate femeile între 18 şi 30 de ani. Erau excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an şi persoanele inapte de muncă.

În eşaloane întregi de trenuri au fost îmbarcaţi 30.000 de saşi transilvăneni şi 33.000 de şvabi bănăţeni, dar lor li s-au adăugat şi mulţi români, căzuţi din întîmplare în mina patrulelor militare mixte sovieto-romîne (din diviziile fidele ruşilor, ”Tudor Vladimirescu” şi ”Horea, Cloşca şi Crişan”). Eşaloanele de trenuri cu aceşti nefericiţi au luat ”calea reconstrucţiei URSS”, în lagărele de muncă forţată ale Gulagului. Despre soarta etncilor germane din România ajunşi la muncă forţată în Uniunea Sovietică a scris un studiu pe larg, încă din 1994, cercetătoarea sibiană Hannelore Baier.

Dar prima monografie istorică amplă, completată de o culegere de documente din arhivele fostei URSS privindu-i cu precădere pe prizonierii de război, cît şi pe civilii români din lagărele sovietice (de peste 800 de pagini) a fost publicată de Institutul Diplomatic Român, în 2013: ”Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică. Documente (1941-1956)”. Volumul a fost realizat de un colectiv de cerrcetători coordonaţi de Vitalie Văratec şi din păcate nu s-a bucurat decît de respectul specialiştilor, fiind prea puţin cunoscut marelui public, încă prins pe atunci în febra electorală a alegerilor parlamentare din 2012 şi a celor prezidenţiale, care aveau să vină în 2014.  

Într-o notă publicată în acest volum,  din 2 noiembrie 1945, semnată de  generalul I.A. Petrov, adjunct al şefului Direcţiei Generale pentru Problemele Prizonierilor de Război şi ale Persoanelor Internate, din cadrul NKVD al URSS, se arăta că în perioada 1941-1945, trupele sovietice au capturat 236.420 militari ai armatei române (225.545 români, 6.478 moldoveni, 255 ţigani şi 4.148 evrei). Exactitatea cifrelor nu lasă loc îndoielii – cifrele erau întocmite pe baza rapoartelor unităţilor de luptă. Ele pot fi mai mari, dar nu mai mici…

Adăugînd la acestea numărul ”civililor” români ajunşi şi ei în Gulag în urma ordinelor de deportare a etnicilor germani, cît a unor români arestaţi de Armata Roşie  de ocupaţie în diferite împrejurări, fie că era vorba de nume de pe ”listele negre” ale NKVD-ului şi care au fost ridicaţi de poliţia secretă sovietică din România, sau pur şi simplu oameni luaţi la întîmplare de pe stradă de patrulele armatei sovietice, ca să ”iasă numărul” necesar de deportaţi care trebuiau trimişi la muncă forţată în URSS, totalul victimelor originare din România ajunse în Gulag ajunge la cifra de 300.000.

Un alt document din 28 aprilie 1956, semnat de colonelul P. Bulanov, şeful Direcţiei Penitenciare a Ministerului Afacerilor Interne al URSS menţiona că în evidenţa Direcţiei Generale pentru Problemele Prizonierilor de Păzboi şi ale Persoanelor Internate se află 187.367 militari români (6 generali, 5 697 ofiţeri, 181 664 subofiţeri şi soldaţi. Şi aici, cifrele trebuie că sînt cît se poate de exacte: erau cei ajunşi în lagăre, supuşi unei evidenţe stricte şi unui interogatoriu preliminar. Dintre aceşti prizonieri de război români, 132.755 au fost eliberaţi şi repatriaţi, iar 54.602 dintre ei au decedat, rata mortalităţii reprezentând un procent de 29,1%. Cel mai mare din rîndurile tuturor militarilor Axei aflaţi în lagărele Uniunii Sovietice, fapt care arată că, sub aspectul terorii, românii ”beneficiau” de un ”tratament suplimentar”.

Între cele două documente (raportul din 1945 şi cel din 1956) apare o diferenţă de 49.053 prizonieri de război, care nu au mai ajuns de pe front în evidenţele lagărelor din Gulag. Ei au dispărut pur şi simplu pe cuprinsul Uniunii Sovietice, fiind fie executaţi sumar, fie morţi pe drumurile istovitoare, dintre ”lagărele de etapă” şi pînă la punctul final, lagărul de muncă de la capătul acestei Golgote.

Moartea lor a survenit înainte de a fi înmatriculaţi în evidenţele lagărelor. Ceea ce face diferenţa între ei şi ceilalţi peste 50.000 de prizonieri români de război care aveau să moară de istovire în lagărele de muncă sovietice pînă în 1955 este numai modul de a muri. Şi faptul că numele lor nu vor mai fi nicicînd aflate (va urma).