COMENTARIU Lelia Munteanu: Şi-ar dori Netanyahu, de Ramadan, „şase săptămâni de calm”?

Întrebat de Margaret Brennan, gazda Face the Nation de la CBS, despre stadiul negocierilor de încetare a focului în Gaza, „despre care preşedintele Biden a spus că va aduce cel puţin şase săptămâni de calm”, premierul Netanyahu a răspuns cu fermecătoare ipocrizie: „Ei bine, nu sunt sigur de durata exactă, dar vă pot spune că lucrăm cu toţii la asta. Ne dorim [acordul]. Îmi doresc. Pentru că vrem să eliberăm ostatecii rămaşi - am adus deja jumătate dintre ei înapoi. Şi apreciez efortul combinat al Israelului, al Statelor Unite, de a aduce înapoi ostatecii rămaşi. Nu vă pot spune dacă îl vom avea. Dar dacă Hamas renunţă la pretenţiile sale delirante şi coboară - le poate aduce cu picioarele pe pământ - atunci vom avea progresul pe care ni-l dorim cu toţii”.

Când preşedintele Biden anunţase încetarea focului ca iminentă, prim-ministrul Israelului n-a putut să-şi disimuleze mirarea. Netanyahu n-a dat nici un semn că ar fi interesat să se ajungă la un acord, dimpotrivă, a făcut tot ce i-a stat în putinţă să nu se întâmple, inclusiv retrăgându-şi, fără un motiv întemeiat, reprezentanţii aflaţi la Cairo de la masa tratativelor.  

Pe 10 martie începe Ramadanul (lună de post, sacră la musulmani), şi intenţia Washingtonului de a finaliza negocierile e îndreptăţită. Luna sfântă a musulmanilor aduce de obicei ciocniri între extremiştii de mabele părţi – palestinieni şi evrei. E perioada când măsurile de securitate israeliene, respectiv restricţionarea accesului, sporesc tensiunile din preajma moscheii Al-Aqsa din Ierusalimul de Est. (Nu degeaba liderii Hamas şi-au intitulat acţiunea barbară din 7 octombrie Potopul Al-Aqsa, un loc profund evocator).

Cred că Netanyahu va face tot ce îi stă în putere să nu se ajungă la un acord de încetare a făcului. Răsucirile, răzgândirile sale vin, de regulă, când - folosindu-se abil de câte o găselniţă de ultim moment - întoarce lucrurile din direcţia pe care o susţinuse. O oprire a războiului nu l-ar avantaja personal. Şi-apoi le-a promis conaţionalilor săi că „victoria totală” e aproape, la săptămâni distanţă după ce va declanşa ofensiva terestră la Rafah, iar vinovăţia sa, legată de eşecul Armatei şi Serviciilor Secrete israeliene în 7 octombrie, va fi tot mai departe (sau cel puţin într-acolo încearcă să împingă lucrurile). Adaug doar că „victoria totală” e o formulă propagandistică, Hamas va putea fi scos din jocul diplomatic post-război, dar nu anihilat total.

Evident, premierul de la Ierusalim are o mare calitate: nu se dezminte. Într-o analiză dureros de lucidă, publicată în numărul din martie-aprilie al Foreign Affairs, Aluf Benn, redactorul-şef al cotidianului israelian Haaretz, sublinia: „Pentru a trăi în pace, Israelul va trebui să se împace în cele din urmă cu palestinienii şi la asta s-a opus Netanyahu de-a lungul carierei sale. El şi-a dedicat mandatul de prim-ministru, cel mai lung din istoria israeliană, subminării şi marginalizării mişcării naţionale palestiniene. A promis poporului său că poate prospera fără pace. A vândut ţării ideea că poate continua să ocupe pământurile palestiniene pentru totdeauna cu un cost intern sau internaţional mic. Şi nici acum, în urma zilei de 7 octombrie, n-a schimbat acest mesaj. Singurul lucru pe care Netanyahu a spus că îl va face Israelul după război este să menţină un <perimetru de securitate> în jurul Gazei - un eufemism subţire  pentru o ocupaţie pe termen lung, inclusiv un coridor de-a lungul graniţei care va înghiţi o bucată mare din pământ palestinian limitat”.

În treacăt fie spus, în seara aceasta, la o conferinţă de presă, un reporter de la Canal 13 l-a întrebat pe premier: „Dacă Biden spune că eşti idiot (chiar s-a petrecut asta de curând, n.m.), ce vrei să creadă oamenii despre tine?”. Netanyahu a pălit, dar a răspuns explicând că e foarte iubit în America, fără să pomenească nici o clipă numele preşedintelui Biden.