PARADOX / Prima oară după 1989, deţinuţii politici anunţă proteste, faţă de o lege care le acordă noi drepturi: ”Avem de-a face cu o crasă necunoaştere şi chiar cu o ură necreştinească!”

Deţinuţii politici anticomunişti – ”paria” guvernărilor politice de după 1989

În mod normal, o lege care prevede drepturi de care se bucură urmaşii tăi ar trebui să te bucure. În cazul de faţă, nu s-a întîmplat aşa: Legea 232/2020, care prevede pensii pentru copiii urmaşi ai foştilor deţinuţi politici a stîrnit un protest energic al acestora din urmă, pentru că ea conţine o gravă inechitate.

Pe 13 octombrie, a fost adoptat de Camera Deputaţilor cu majoritate de voturi proiectul de lege iniţiat de deputaţii minorităţilor Slavoliub Adnagi , Ovidiu Ganţ Ovidiu şi Silviu Vexler, prin care a fost modificat Decretul-lege 118 din 1990. Acest decret stabilea pentru foştii deţinuţi politici anticomunişti o pensie, pentru perioada în care au stat în detenţie, în lagăre sau domiciliu obligatoriu. Pensia, în genere calculată în funcţie de anii din detenţie sau deportare, a fost de la început (e şi în prezent) mai degrabă simbolică, în comparaţie cu pensile speciale militare ale foştilor securişti şi magistraţi, care i-au băgat în închisoare. Legea cu numărul 232/2020, a fost promulgată pe 5 noiembrie de Preşedintele României.

În genere, statul a tratat cu maximă nepăsare, chiar nesimţire s-ar putea spune pe cei care, în fond, sînt singura coloană vertebrală a neamului românesc, nesupusă plecăciunii în faţa ocupaţiei sovieto-comuniste. Cînd am ajuns să lucrez în Guvernul Tăriceanu, în 2005 primul ministru s-a arătat receptiv la propunerea pe care i-am făcut-o, la solicitarea preşedintelui AFDPR, regretatul meu mentor Constantin Ticu Dumitrescu, al cărui consilier eram, de creştere a cuantumului pensiilor foştilor deţinuţi politici. Pe atunci, aceştia primeau 50 de lei, pentru fiecare an de închisoare executat...

Am solicitat dublarea sumei (nu mai fusese nici măcar actualizată cu indicele inflaţiei, de ani buni), iar primul ministru a decis creşterea indemnizaţiei de patru ori, la 200 lei pe lună. Abia atunci au simţit deţinuţii politici că li se recunoaşte cumva jertfa. Şi nici măcar asta nu era de ajuns, în raport cu suferinţele lor, imposibil de cuantificat. Măcar dacă statul şi legiutorii i-ar fi tratat întodeauna cu respectul cuvenit. Dar sîntem departe de aşa ceva. Prin Legea 221/2009, al cărui iniţiator am fost în cadrul Guvernului României, am prevăzut amnistierea tuturor condamnărilor politice, pronunţate de ”tribunalele poporului”, precum şi posibilitatea celor care au avut de suferit de pe urma persecuţiilor regimului comunist de a se adresa instanţelor pentru a obţine despăgubiri pentru prejudiciile aduse de stat. Ulterior, această prevedere a legii a fost declarată neconstituţională, dar Legea 221/2009 este încă în vigoare şi produce efecte – printre ele, amnistierea tuturor condamnărilor politice.

Klaus Iohannis a promulgat o lege care reînvie stigmatul, după modelul nazist

Acestea din urmă însă sînt ”reinstituite” prin Legea 232/2020, care reînvie şi aduce în actualitate sentinţele pronunţate de justiţia stalinistă, la porunca Securităţii, precum şi toate practicile discriminării după ”origine” a unui om, în exercitarea drepturilor sale, care sînt îngrădite în funcţie de aceast. În esenţă este vorba despre o prevedere cu totul nedreaptă, specifică statelor totalitare, care aduce aminte de practicile naziste, promovate cu argumentele ”ştiinţifice” ale ”Institutului Ahnenerbe”, din subordinea lui Heinrich Himmler şi de cele comuniste, ale ”dosarului curat”. Şi e total de neînţeles, dacă ne gîndim că vine din partea unor parlamentari ai minorităţilor naţionale, dintre care cea evreiască cunoaşte mai bine decît oricare alta greutatea stigmatului. De neînţeles şi cum a putut preşedintele Iohannis să promulge o lege asemănătoare, în esenţa prevederilor unui articol al său, legilslaţiei specific totalitare, a unor regimuri care au însîngerat secolul trecut.     

Ne aflăm în situaţia paradoxală, în care o veche doleanţă a foştilor deţinuţi politici, aceea ca şi copiii lor, supuşi unor mari suferinţe şi nedreptăţi în timpul regimului comunist din cauza ”dosarului” părintelui sau părinţilor, să beneficieze de o indemnizaţie similară, ca pensie de urmaş, odată ce a fost prevăzută într-o lege, ca aceasta să le fi stîrnit revolta. Cine, mai bine decît foştii deţinuţi politici, să fie cei care sesizează derapajele totalitare?

Protestul foştilor deţinuţilor politici este unul pe măsura nedreptăţii prevăzute de lege. Decizia de a face public acest punct de vedere al AFDPR a fost luată ieri, cu 14 voturi pentru şi 3 împotrivă, în Consiliul Naţional Central al Asociaţiei. Comunicatul, semnat de preşedintele AFDPR, Octav Bjoza, începe prin a arăta că ”în urmă cu mai bine de 3 ani, Consiliul Naţional Central al AFDPR a definitivat un proiect de lege, care prevedea printre altele şi introducerea copiilor noştri în DL nr. 118/1990, fapt care se lăsa aşteptat de aproape 27 de ani. Copiii noştri au fost solidari cu suferinţele familiilor lor, ba mai mult, au suferit ei înşişi, fiind discriminaţi, încă din copilărie, de pe băncile şcolii, în diferite moduri de regimul comunist; cei mai mulţi nu au putut urma meserii sau facultăţi pentru care aveau vocaţie şi pe care şi le-au dorit şi pentru ei destinul nu s-a împlinit la timpul potrivit. Era un proiect de lege echitabil, neinterpretabil şi de bun-simţ. A fost înmînat tuturor partidelor politice, de la care am primit promisiuni ferme de susţinere. Ca de fiecare dată, promisiunea a fost una în van!”

Dar iată că mult-aşteptata lege a venit, din senin, însă fără a-i consulta nimeni tocmai pe foştii deţinuţi politici, subiecţii ei: ”În anul 2020, un grup de parlamentari – deputaţi de la GRUPUL MINORITĂŢILOR, în frunte cu domnul ADNAGI SLAVOLIUB, a întocmit un nou proiect de lege cu aceeaşi temă, pe care l-a susţinut şi pentru care a obţinut avize favorabile, acesta devenind între timp Legea nr. 130/2020. Această lege, în cursul elaborării căreia nu am fost consultaţi nu ne-a satisfăcut, ea fiind inechitabilă şi interpretabilă”: „Prevederile prezentului decret-lege nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii sau celor în cazul cărora s-a dovedit că au desfăşurat o activitate fascistă şi/sau legionară în cadrul unei organizaţii sau mişcări de acest fel, precum şi copiilor acestora” şi că Direcţiile Judeţene de Pensii vor verifica dosarele depuse, fie ”în baza sesizărilor primite sau din proprie iniţiativă”, pentru a se vedea ca nu cumva vreun urmaş, copil de fost deţinut ca legionar, a îndrăznit să solicite recunoştinţa statului pentru suferinţele părintelui său şi ale sale. Stigmatul aruncat de Securitate şi justiţia stalinistă asupra unui om se răsfrînge şi asupra copiilor, printr-o prevedere care încalcă dispoziţiile unei alte legi în vigoare (221/2009), în dispreţ faţă de valorile democraţiei şi ale Constiutuţiei României. 

”Iată, fără a mai fi nevoie, dovada unei crase ignoranţe!”, continuă vehement - şi pe bună dreptate comunicatul. Aici aş face eu însumi o paranteză, în curgerea acestuia. Securitatea avea o obsesie, în a-i socoti pe toţi cei ce se opuneau regimului ca fiind ”legionari”, sau cel puţin simpatizanţi ai acestora. În dosarele poliţiei politice întocmite opozanţilor regimului trimişi în lagăre şi închisori sau/şi deportaţi, aproape trei sferturi dintre ei poartă, în dosarele personale, şi acest stigmat. Deţinuţii politici sînt, pe bună dreptate, revoltaţi de inechitatea şi lipsa crasă de cultură de care au dat dovadă legiutorii, cauţionaţi şi de preşedintele Klaus Iohannis, care nu a mai reîntors (ca de obicei) această lege la parlament. 

”Chiar aţi uitat, domnilor, sau – ceea ce ar fi şi mai grav – vă faceţi că aţi uitat că, după cel de-al II-lea Război Mondial, elitele morale şi intelectuale ale neamului românesc, indiferent de etnie, cult sau politici, au fost asasinate sau condamnate la ani grei de temniţă, trimişi în lagăre de exterminare, unde mulţi dintre ei şi-au găsit sfîrşitul, ca urmare a bătăilor, înfometării, muncilor silnice şi lipsirii de minime condiţii de igienă şi asistenţă medicală? Chiar s-a uitat că toţi aceştia au fost judecaţi de aşa-zisele tribunale ale poporului, ale căror complete de judecată erau formate din pleava morală a societăţii româneşti, din trădătorii de neam şi ţară?”

”NU NE ÎMPINGEŢI TOCMAI PE NOI ŞI PE COPIII NOŞTRI LA PROTESTE”

În continuare, comunicatul oferă definiţia din Decretul-Lege 118/1990, cît şi pe cea din Legea 221/2009, care stabileşte condamnarea cu caracter politic, drept ”orice condamnare dispusă printr-o hotărîre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvîrşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945”, definiţie de care Legea 232 face abstacţie în mod voit.

Deţinuţii politici sînt indignaţi. Şi îşi arată, uneori, indignarea cu majuscule, în comunicatul adoptat de Consiliul Naţional Central: ”După 75-80 de ani asistăm nu doar cu stupoare, ci cu indignare şi revoltă la redeschiderea dosarelor originii sociale a copiilor noştri! Avem de-a face cu o crasă necunoaştere şi chiar cu o ură necreştinească, dusă, dacă s-ar putea şi dincolo de mormînt, astfel încît lăsăm să se întrevadă pentru necunoscători faptul că volumul şi bestialitatea crimelor săvîrşite de regimul comunist ilegitim şi criminal ar putea suporta vreo comparaţie! La începutul anilor 1990, după evenimentele din decembrie 1989, în România mai trăiau sute, poate chiar mii de criminali comunişti! A păţit vreunul ceva? Doar doi – şi aceasta după 25 de ani! Cunoaşte cineva ca vreun copil de criminal comunist să fi suportat o cît de mică pedeapsă? Categoric, nu! COPIII NU TREBUIE SĂ POARTE VINOVĂŢIA PĂRINŢILOR ŞI PE A BUNICILOR! Nu toleraţi falsificarea a nu ştiu cîta oară a adevăratei istorii recente a României şi diminuarea adevăratei proporţii a rezistenţei anticomuniste”.f

Amendamentul la legea 232 care i-a scos pe copiii ”legionarilor” din categoria urmaşilor deţinuţilor i-a aparţinut lui Silviu Vexler, deputat din partea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti, o minoritate care ar trebui, mai mult decît oricare alta, să cunoască preţul suferinţei. Ori, această lege, aşa cum a fost ea votată, reprezintă o întoarcere la stalinism şi reînvie resentimentele deţinuţilor politici şi ale copiiilor lor, faţă de torţionarii acelei epoci: ”Doriţi să vă amintim noi cine au fost primii şefi ai Securităţii? Cine au fost cei care au populat fauna guvernamentală după cel de-al II-lea Război Mondial? Cine au fost cei din avangarda regimului de ocupaţie sovieto-comunist, care a fost originea lor? Nu este cazul! Noi ştim să iertăm, şi iertarea ne-a făcut şi mai puternici! FOŞTII DEŢINUŢI POLITICI ŞI DEPORTAŢI NU VOR TOLERA NICIODATĂ ESCALADAREA VREUNEI EXTREME, FIE EA DE DREAPTA, FIE DE STÎNGA!

NU NE ÎMPINGEŢI TOCMAI PE NOI ŞI PE COPIII NOŞTRI LA PROTESTE, FAŢĂ DE CARACTERUL CRIPTOCOMUNIST AL ACESTEI LEGI! Dorim să încheiem totuşi într-un spirit optimist, parafrazînd un slogan comunist, scris sub titlul ziarului Scînteia de altădată: Proletari din toate ţările, uniţi-vă!, cu alt slogan – şi anume: Parlamentari din toate partidele, treziţi-vă! De aceea, vă solicităm, prin mijloacele parlamentare pe care le aveţi la îndemînă, rediscutarea legii şi repararea de urgenţă a acestei nedreptăţi, prin eliminarea din textul legii a paragrafelor incriminate de noi şi incriminante pentru mulţi dintre copiii celor care şi-au sacrificat viaţa şi au suferit în temniţele comuniste, ca duşmani ai poporului, fără niciun fel de discriminare a copiilor, pentru aşa-zise păcate ale părinţilor. Aşa să vă ajute Dumnezeu!”