PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea. Pensiile securiştilor – să le tăiem, dar cînd? După ce a murit şi ultimul dintre ei!

Am fost ani de zile consilierul regretatului Constantin Ticu Dumitrescu şi l-am sprijinit concret şi activ în redactarea legii de deconspirare a Securităţii. Legea, chiar aşa ciuntită cum a fost în Parlament, funcţionează – ca şi instuţia pe care a creat-o, şi produce efecte. După acelaşi model şi inspirat de mentorul meu, în ultimii ani ai vieţii sale am redactat, în calitate de consilier de stat în Guvernul Tăriceanu, atît Hotărîrea de Guvern prin care s-a înfiinţat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, cît şi o lege (221/2009) prin care pedepsele cu caracter politic au fost anulate şi s-au oferit compensaţii victimelor comunismului – din păcate însă, legea a devenit repede, prin intervenţia Curţii Constiuţionale, inoperantă sub aspectul acordării de despăgubiri celor care au trecut prin temniţele fostului regim. La fel, încă din 2007, cînd încă mai conduceam Insitutul de Investigare a Crimelor Comunismului, am propus un proiect de lege, care viza reducerea pensiile securiştilor. Au fost aprecieri în media, un „tsunami” al dezbaterilor publice, care a durat trei zile. Şi apoi totul s-a stins. Am mai revenit, cînd şi cînd, asupra subiectului. Degeaba – nu a existat nicio susţinere politică, în afara unor declaraţii „de adeziune”. Să se fi schimbat lucrurile acum?

Pensiile securiştilor – iarăşi demagogie?

Ieri, Kelemen Hunor a punctat pe o temă sensibilă: pensiile foştilor securişti. A spus: „există foşti securişti din poliţia politică sau din sistemul penitenciarelor, care nu au făcut altceva decît să-i urmărească pe oameni şi să-i bată, dacă au ajuns la închisoare, şi au pensii mai mari decît militarii care au stat în teatru de război. Nu e corect. Sînt nişte lucruri care trebuie discutate şi eu aş pleca de la această ipoteză: statul doreşte să facă ceva sau nu doreşte, că din demagogie în demagogie putem să mergem şi în următorii ani, nu vom rezolva nimic. Parlamentul a rezolvat problema parlamentarilor. Dar văd că nimeni nu mai are chef să meargă mai departe. Şi de aceea, dacă vorbim de reformă, dacă vorbim de principii, prima dată trebuie să soluţionăm această chestiune care de ani de zile (...) e în atenţia opiniei publice".

Aşa e. A fost multă demagogie pe marginea acestui subiect. Mai întîi, din problema „pensiilor securiştilor”, cînd a intrat pe mîna politicienilor, ea a devenit cea a „pensiilor speciale”. S-au aglutinat în aceste pensii toate categoriile de beneficiari, care, prin extensie, le-au dat inamovibilitate şi, încetul cu încetul, i-au făcut pe securişti să părăsească discret scena. Am observat această strategie la USR-PLUS, atît separat, cît şi împreună. Ei au bătut într-una toba cu „pensiile speciale”, lăsînd să se întrevadă că ar fi vorba de cele ale securiştilor. De fapt, nici gînd – ne-am trezit că se vorbeşte de pensiile aviatorilor şi ale magistraţilor, ale cui vrei şi cui nu vrei, dar nu de securişti.

Problema pensiilor securiştilor a intrat treptat în istorie şi în folclorul civic. Nimeni nu se mai aştepta (eu, cel puţin) ca ea să revină în actualitate, decît atunci cînd ultimul securist, mult mai tîrziu decît ultima victimă a Securităţii, îşi va fi găsit sfîrşitul. Iată-mă bucuros că m-am înşelat. 

De la condamnarea comunismului, am ajuns doar la condamnarea lui Vişinescu

În decembrie, la finele acestui an (2021), se fac treisprezece ani (de ghinion!) de cînd comunismul a fost declarat drept un regim „ilegitim şi criminal”, de către preşedintele Băsescu. Între timp, nu s-au petrecut lucruri notabile pentru o condamnare reală a atrocităţilor săvîrşite în acei ani. În mod paradoxal, tocmai în perioada în care Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a fost condus de Vladimir Tismăneanu şi ţara de către Traian Băsescu (acum ţara e condusă de Klaus Iohannis şi Institutul de o obscură fostă consileră a sa), capacitatea IICCMER de a investiga la propriu crimele şi abuzurile săvîrşite în anii regimului comunist a fost amputată. Atunci, ca şi acum, Institutul e o agenţie guvernamentală, între multe altele. Astfel încît, în România nu putem vorbi de condamnarea comunismului, ci doar de „condamnarea lui Vişinescu şi Ficior”.

În rest, justiţia a rămas oarbă în ceea ce priveşte atît torţionarii, cît şi victimele regimului comunist şi parlamentul a rămas mut. Aceasta, în vreme ce crimele fascismului şi ale legionarilor au fost sancţionate prin Legea 217/2015, ca şi defuncţii lor autori fizici şi morali, la iniţiativa lui Alexandru Florian, preşedintele Institutului Holocaustului ”Elie Wiesel”. Comunismul, în schimb, stă bine mersi, de parcă ar fi doar un vis din care nu ne trezim încă, şi nu o realitate istorică în care s-au săvîrşit crime şi orori la fel de mari precum cele fasciste.

Fac parte dintre cei care cred, şi nu mi-e teamă să ascund asta, că holocaustul şi crimele comunismului sînt feţele aceleiaşi monede – crima împotriva umanităţii - şi că, legislativ şi juridic, trebuiesc tratate la fel. În plan legislativ, cumva în acest sens, s-a promulgat de către preşedintele Klaus Johannis o iniţiativă a guvernului Ponta: o lege, care conduce la reducerea salariului sau a pensiei a celor vinovaţi de abuzuri şi crime în timpul şi în numele comunismului, prin sentinţe rămase definitive. Este însă o lege pentru un singur om; aşa cum condamnarea comunismului s-a aplicat doar la Vişinescu şi apoi la Ion Ficior, şi legea 10/2016 s-a aplicat doar în cazul lor – singurii Acar Păun, ai unui sistem politic încă neputincios în raportarea sa la trecut.

Personal, avînd în vedere toate demersurile eşuate pînă acum, precum Legea lustraţiei, am redactat de ani de zile un proiect de lege care să nu poată fi socotită neconstituţională, prin restrîngerea de drepturi a unor categorii de persoane. Proiectul de lege s-a plimbat, zace prin sertarele parlamentarilor, cei mai mulţi liberali, cărora l-am încredinţat de-a lungul a trei legislaturi. În timp, l-am actualizat. Şi e de fapt vorba de extinderea unor prevederi legale deja existente şi care operează asupra realităţii. Ofer sugestiile de mai jos domnului Hunor, cît şi lui Ludovic Orban, care s-a declarat solidar, tot ieri, cu liderul UDMR.

Într-un fel sau altul, condamnarea comunismului trebuie să devină un fapt şi nu să rămînă doar un joc politic şi de imagine. Sper să se întîmple acest fapt, măcar în ceasul din urmă.

Vreţi o lege nouă? Nu e nevoie, trebuiesc aplicate legi existente deja

Este de notorietate că o parte însemnată a activităţii responsabililor regimului comunist contravenea inclusiv normelor constituţionale în vigoare atunci (Constuţiile din 1948 şi 1965), precum şi tratatelor internaţionale la care România era parte. Ori, mulţi dintre aceştia au întreprins măsuri de anihilare a oricărei forme de opoziţie faţă de regim, reprimînd orice formă de manifestare a libertăţii de conştiinţă prin lipsiri de libertate ilegale, supunerea la muncă forţată, deportări, condamnări politice şi chiar crime, majoriatea însoţite de acte de tortură şi mutilare fizică şi psihică, la care au fost supuşi atît cei socotiţi vinovaţi, cît şi familiile lor. Împrejurarea că activităţile amintite prin care erau încălcate sistematic şi grosolan cele mai elementare drepturi şi libertăţi fundamentale era „legiferată” prin acte normative, îndeosebi ordine sau chiar decrete cu caracter secret, fiind toate cu de forţă juridică net inferioare Constituţiei şi tratatelor internaţionale, nu le diminuează cu nimic gravitatea faptelor.

De asemenea este deplin evident faptul că responsabilii partidului comunist şi ai aparatului represiv aveau deplina reprezentare că servesc un regim ilegitim, totalitar şi criminal, fiind în acelaşi timp recompensaţi pe măsură, prin statutul lor social, prin salarii şi pensii foarte mari şi prin alte avantaje substanţiale în raport cu marea masa a cetăţenilor, pentru serviciile aduse regimului. Această inechitate a fost şi este inacceptabilă inclusiv prin raportare la normele legislaţiei muncii din perioada comunistă, în care remunerarea muncii se făcea „în funcţie de importanţa socială a muncii prestate”.

Nici Constituţia, nici o măsură legislativă publică nu stabilea că tortura, lipsirea de libertate şi crima ar fi  avut o importanţă socială deosebită, care să justifice veniturile în bani şi celelalte avantaje de care se bucurau activiştii din nomenclatură şi „activiştii de partid cu sarcini speciale”, cum erau numiţi membrii de partid din sistemul represiv. Aceasta ilustrează în sine importanţa pe care o avea latura represivă în aparatul de stat comunist.

Expunerea de motive care este parte a Legii 10/2016, o lege existentă deja şi în vigoare, arată că „se impune şi repararea nedreptăţii sociale decurgînd din încasarea de către aceste persoane (atît pe perioada exercitării funcţiei în aparatul de stat, cît şi ulterior pensionării, dar în considerarea veniturilor salariale obţinute în timpul activităţii) a unor venituri semnificative, lipsite de echitate socială”. Ceea ce este posibil să se realizeze simplu: prin extinderea prevederilor acestei legi.

Veniturile în bani pe care persoane deja dovedite drept lucrători sau colaboratori ai Securităţii din aparatul de stat comunist le-au primit trei decenii şi le primesc în continuare de la buget sînt exagerat de mari, tocmai pentru că salariile lor au fost exagerat de mari, în raport cu veniturile generale ale populaţiei – şi acestea au reprezentat, în fond, recompensa loialităţii lor necondiţionate faţă de un regim „ilegitim şi criminal”. Prin perpetuarea acestei realităţi comuniste, s-a ajuns la situaţia în care torţionarii au avut şi încă mai au pensii de patru, cu pînă la şapte ori mai mari decît ale victimelor lor.

Restrîngerea unor drepturi celor care au fost stabiliţi în baza legii drept lucrători sau colaboratori ai aparatului represiv comunist este un act de echitate socială şi de reparaţie morală. În lipsa unei asemenea legi, am asista la persistenţa unei realităţi care arată că „în timp ce naţional-socialismul (fascismul) a fost cel mai mare rău, comunismul rămîne cel mai mare pericol”, după cum spunea istoricul britanic Tony Judt.

Practic, dacă parlamentarii vor într-adevăr, nu ar avea decît să extindă dispoziţiile Legii 10/2016, art.2) – 4) „privind stabilirea plăţii unor despăgubiri în sarcina persoanelor condamnate definitiv pentru săvîrşirea unor fapte împotriva persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată la data de 6 martie 1945” şi să o aplice şi asupra pesoanelor responsabile de funcţionarea regimului comunist şi a aparatului său represiv în România, aflate în evidenţa sistemului de pensii de stat. De la activiştii comunişti, pînă la ofiţerii Securităţii, magistraţi care au încălcat drepturile şi libertăţile omului, aşijderea miliţieni şi lucrători din sistemul penitenciar.  

Ca să nu se spună că se restrînge un drept constitutional, se poate face apel, fireşte, la deja celebra „contributivitate”, urmînd ca în niciun fel să nu fie afectată nici pensia ocupaţională „de bază” şi nici încadrarea şi vechimea după 22 decembrie 1989, ci numai pensia pentru perioada încadrării în aparatul de partid, de securitate sau în orice altă verigă represivă a regimului comunist. 

Primii vizaţi de dispoziţiile legii ar fi, astfel, tocmai cei împotriva cărora Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii au obţinut sentinţe definitive, pentru că au fost ofiţeri ai Securităţii care au comis abuzuri. Prin aceste sentinţe, ei n-au păţit nimic altceva, în afara faptului că li s-a publicat numele în Monitorul Oficial.

Este deci mult mai simplu ca, prin completarea Legii 10, aceasta să facă referire directă la „pensiile foştilor securişti” şi să se prevadă, de asemenea, în legea care statuează funcţionarea Consiliului pentru Studeierea Arhivelor Securităţii, că aceia care au fost găsiţi vinovaţi de o instanţă, la sesizarea CNSAS pentru abuzuri comise ca securişti, să-şi piardă şi pensia „specială”.

Numai că, nimeni n-a vrut să aplice, în ţara asta, legi pînă la capăt – prin completarea şi „punerea în funcţiune” a celor deja existente. Fiecare a vrut să producă el, ceva nou. Şi din ce în ce mai prost, ori din start s-au rezumat la lozinci – ca useriştii. Timp în care, în acest caz specific, foştii securişti s-au îngropat în anonimat cu tot cu pensiile lor, pînă ce s-au îngropat şi la propriu, de multe ori cu onoruri militare.