PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Acest Geoană rebrenduit

De la Geoană de altădată, la cel de azi

Ultimul ”proiect de ţară” coerent al unui preşedinte român a fost acela al lui Emil Constantinescu. Chiar şi cei mai mulţi dintre cei care l-au criticat pentru ”slăbiciune” au înţeles din perspectiva istoriei, pentru că s-au scurs mai mult de două decenii de la mandatul său (singurul preşedinte fără două mandate, cum am avut de la revoluţie încoace, unul chiar cu trei), că slăbiciunea era de fapt un comportament democratic. Nici n-a fost greu să înţeleagă asta, mai ales după cele două mandate ale ”statului de drepţi al procurorilor” pe care l-a condus Traian Băsescu. Emil Constantinescu a venit cu un azimut clar: schimbarea. În timpul celor patru ani tumultuoşi pe care i-a gestionat - cu două mineriade, un prim-ministru baricadat în birou, războiul peste graniţă în fosta Iugoslavie şi, taman la sfîrşit, criza FNI-ului lui Sorin Ovidiu Vîntu - Emil Constantinescu a reuşit să producă, pe nesimţite atunci, ceea ce se vede acum: schimbarea orientării majore a României, către NATO şi Uniunea Europeană. Momentul de cotitură, care l-a costat şi mandatul (dar nu putea recunoaşte aşa ceva, atunci) a fost acela în care a aprobat dreptul de survol al avioanelor NATO spre fosta Iugoslavie. În acel moment, reţelele informale ale fostei Securităţi, pe care n-a reuşit să le poată opri, au dezlănţuit împotriva administraţiei Constantinescu un război mediatic în care i-a fost tîrîtă inclusiv familia, tocmai pentru că acestea sesizau, poate mai bine decît cetăţeanul de rînd, supus reformelor deloc uşoare, care au desprins definitiv economia de sistemul etatist de tip socialist, sensul major al acestei schimbări: ne întorceam faţa de la Răsărit, către Apus. O schimbare care a fost atît de profundă, încît nici ultimul mandat al lui Iliescu n-a mai putut să o stopeze. 

Pe atunci, în timpul administraţiei Constantinescu, Mircea Geoană era ambasador în Statele Unite ale Americii. Numit de Ion Iliescu, la sugestia lui Adrian Năstase, care l-a şi adus în 1991 în Ministerul Afacerilor Externe, pe ultima sută de metri a mandatului său, Geoană era, la 37 de ani, cel mai tînăr ambasador român. Lui Geoană nu i se dădea, la începutul lui 1997, nicio şansă de a-şi sfîrşi cei patru ani la un post atît de rîvnit. Într-adevăr, pot spune cu mîna pe inimă, din postura mea de consilier la Cotroceni, că erau mulţi ce care-i vînau locul, unul dintre cei cei mai activi şi insistenţi fiind politologul Vladimir Tismăneanu, care dorea cu ardoare şi pleda pro domo, trecînd de la promisiuni la supărări şi ameninţări chiar, pentru a obţine postul de la Washington. Dar Geoană a fost păstrat, în ciuda acestor insistenţe. Şi n-a fost o greşeală. În primele luni ale anului 2000, l-am cunoscut pe Mircea Geoană la Ambasada României la Washington, cînd tocmai deschisese uşile universităţilor americane, inclusiv cele mai mari, pentru studenţii din România. Mi s-a părut o persoană agreabilă, organizată, poate uşor prea repezită, din dorinţa de a face şi a arăta prea multe. În plus, vorbea cam mult şi la fel de mult despre sine. Mi-am spus că aşa o fi cu ambasadorii – dar şi-a păstrat năravul, şi asta l-a pierdut în politica românească. Pot spune însă că atunci virtuţile lui diplomatice nu erau o iluzie, şi m-am convins de asta, atît în Senatul american, cît şi la Departamentul de Stat. În loc să fi fost înlocuit, ”că e pesedesrist”, cum cereau mulţi, în martie 2000 Mircea Geoană a primit titlul diplomatic de ambasador. 

Într-adevăr, diplomatic, Geoană n-a dezamăgit. Întors însă în România, el părea ”paraşutat” într-un univers politic de care se desprinsese mental şi pe care nu-l stăpînea. A fost un politician stîngaci şi adesea chiar penibil. Orbit chiar de propriul ego, la un moment dat a ales chiar să-şi facă un partid propriu, eşuat lamentabil. Dar nu e locul să mă opresc aici asupra acestor momente. A trecut prin multe şi a înţeles probabil cîte ceva din fiecare, poate cel mai mult din eşecul, pe ultima sută de metri, în faţa lui Traian Băsescu, reţinut cel mai bine de memoria colectivă.

Cum se întîmplă adesea, cei neapreciaţi la noi fac însă carieră în străinătate. Geoană e un om şcolit. În România, a absolvit unui din cele mai bune licee din ţară, ”Sf. Sava” din Bucureşti în anul 1976, la profilul uman. A făcut, de voie, de nevoie, Facultatea de Mecanică de la Politehnica din Bucureşti, pînă să ajungă în fine să urmeze studiile dorite, ale Facultăţii de Drept. Foarte bun vorbitor de franceză, după angajarea în MAE a fost trimis să urmeze studiile la "Ecole Nationale d’Administration de Paris" în 1992. Ulterior, a urmat şi cursul despre Instituţii Democratice, al NATO, iar cît a fost ambasador la Washington a urmat Programul de dezvoltare managerială al Grupului Băncii Mondiale, în cadrul Harvard Business School. La Academia de Studii Economice de la Bucureşti, şi-a susţinut între timp un doctorat ”pe bune” în economie mondială. Este şi raţiunea pentru care a vorbit joi, într-o intervenţie video, la o dezbatere la ASE, ocazie cu care a ţinut un discurs care anunţă implicit, de fapt, în opinia mea, candidatura sa la prezidenţialele din 2024. Pentru că Mircea Geoană nu face doar o ”analiză la zi” a României şi a perspectivelor ei, ci vine cu altceva, mult mai concret, ce a lipsit pînă acum, lipseşte de multă vreme şi nu credeam să mai văd, prea curînd: un proiect de ţară, adevărat şi coerent exprimat – şi nu programe şi progrămuţe electorale, luate cu copy-paste de la o guvernare la alta. E ceva nou. Se vede că Geoană nu numai că a învăţat din propriile greşeli ale trecutului, dar înalta postură pe care a ocupat-o (pe merit, nu pe pile), cea de secretar general adjunct al NATO i-a oferit o şcoală bună. Ceea ce ne lipsea – o şcoală de lideri, care înţeleg lumea şi pot să o schimbe, în mai bine şi pentru noi. Căci, din ultimul deceniu încoace  România nu are crize politice, ci trăieşte o criză majoră de politiceni adevăraţi. De oameni, de stat, ce să mai vorbim. N-are.  

”Proiectul de ţară” al lui Geoană

Discursul lui de la ASE a sugerat mai mult decît clar intenţia lui Mircea Geoană de a candida la preşedinţia României, fapt pe care nu l-a anunţat însă explicit şi a spus că nici nu o va face, atîta vreme cît ocupă înalta funcţie la NATO. El a spus: ”Am crezut că, odată cu integrarea euro-atlantică a României, misiunea generaţiei noastre s-a încheiat. M-am înşelat. Adevărata noastră misiune de-abia acum începe. De aceea spun toate aceste lucruri, astăzi, aici!” Acest ”noastră” e de fapt un plural pentru sine, pentru ceea ce are de gînd să facă, pentru că în continuare Geoană a prezentat, după multă vreme încoace, o lecţie despre cum trebuie condusă o ţară. Un fel de ”studiu de fezabilitate” pentru condus România. Şi, bineînţeles, vorbind în acest context de ”misiunea noastră” care ”nu s-a încheiat”, pare să anunţe astfel intenţia sa, de a o conduce.

Mircea Geoană recunoaşte din capul locului că românii o duc rău. Că, în aceste condiţii, nu le mai arde de făcut copii, cînd ziua de mîine e pentru ei înşişi incertă. De aici şi declinul demografic, şi exodul tinerilor în Occident. ”Ne bucurăm că imigranţii din Orientul Mijlociu sau Africa nu aleg sa rămână in Romania, însă cauzele acestei alegeri trebuie sa ne dea de gândit faţă de orice viitoare politică legată de demografie şi atragere sau păstrare de forţă de muncă. Dacă este să spunem ceva important, pe scurt, vedem cum economia creşte, avem toate garanţiile de securitate, dar ţara devine mai şubredă şi vulnerabilă din interior. Din acest motiv putem numi aceasta situaţie Paradoxul Românesc”. Şi adaugă: ”Pînă nu vom găsi un răspuns onest, integrat şi credibil cauzelor mai profunde ale acestui paradox romanesc, vom continua să creştem, fără însă să ne dezvoltam. Vom continua să clamăm faptul că suntem a 7-a ţară în UE, însă vom evita, jenaţi şi jenant, să recunoaştem că înotăm la coada ierarhiilor europene şi internaţionale. Vom continua să ne irosim potenţialul şi să ratăm cel mai bun moment al istoriei naţionale. Nu ne vom face datoria faţă de generaţia copiilor noştri căreia i-am promis că devenim o parte a Occidentului dezvoltat şi vom privi cum eşuăm ca periferie a acestuia. Geoană vede patru ”obiective strategice” de atins,  ”pentru rezolvarea acestei situaţii:”. Drept pentru care, el propune ”să ne punem pe deplin în valoare relevanţa şi locaţia strategică, regândirea si transformarea rolului şi capacitaţii Statului de a-şi exercita funcţiunile esenţiale, un nou model economic şi un contract social împrospătat, având inovarea ca principal motor al dezvoltării, reclădirea reputaţiei României în ochii propriilor cetăţeni şi ai lumii”. Diagnostic exact, cuvinte frumoase, dar cum să facem asta?

Mai întîi, spune el, printr-o ”politica industrială şi de inovare modernă”, care ”reprezintă o parte integrantă a unei strategii de securitate naţională”. Totul trebuie regîndit, spune el, investiţiile trebuie reorientate strategic spre infrastructură şi inovaţie, spre bunăstarea cetăţeanului şi noi tehnologii. Nu poţi să iei fără să dai şi să ceri, fără să oferi – politica statului, de pînă acum, faţă de cetăţean. Soluţia pentru criza demografică a României? Simplu: românii să o ducă mai bine, şi atunci populaţia va creşte.

Geoană fixează cinci obiective strategice, de atins. Obiectivul Strategic #1  e ”să ne punem pe deplin în valoare relevanţa şi locaţia strategică”. Aici el însuşi, ca fost diplomat de carieră şi mai ales din postura şi experienţa de fost secretar general adjuct al NATO ar putea fi cel mai potrivit să facă acest lucru. Al doilea obiectiv e ”regândirea si transformarea rolului şi capacitaţii Statului de a-şi exercita funcţiunile esenţiale”, adică ”transformarea rolului şi capacitaţii Statului şi a sistemului politic de a administra eficient o economie şi o societate modernă”, care ”reprezintă cea mai mare provocare pentru România”: ”nu va fi simplă transformarea unui stat supradimensionat, hiper-politizat şi fără o cultură a eficacităţii într-unul modern şi agil. Dar dacă vom rămâne la performanţa de astăzi, ne condamnăm, folosind o analogie militară, să continuăm să luptăm cu echipamente sovietice, în timp ce competitorii noştri folosesc echipamente de ultimă generaţie de tip NATO. Nu există nici un motiv ca România să nu-şi propună să digitalizeze 100% administraţia şi serviciile publice”, spune Geoană. Următoarele trei obiective sînt ”un nou model economic şi un contract social împrospătat, având inovarea ca principal motor al dezvoltării”, repopularea României şi ”reclădirea reputaţiei” ţării ”în ochii propriilor cetăţeni şi ai lumii”.

Geoană se declară un suveranist, aproape fără rezerve: ”susţinerea cu tărie şi prospeţime a Ideii Naţionale este obligaţia fiecărei generaţii şi a fiecăruia dintre noi. Esenţa Ideii Naţionale este neschimbată de la punerea temeliilor statului român modern: evadarea de la periferia Europei”. ”Mulţi vor spune că nu are rost să mai încercam, ca nu mai avem cu cine şi cu ce şi că mai bine ne vedem de viaţă. Si când mă domină resemnarea îmi amintesc de veşnic actualul istoric Neagu Djuvara şi de viziunea lui asupra civilizaţiilor. Spunea undeva că “popoarele lipsite o vreme de vitalitate istorică, au puterea de a renaşte cu o forţă uimitoare”. Poate ca a venit clipa sa renaştem. Şi cum ar spune strămoşii noştri latini: “Non Ducor, Duco” – Nu mă las condus, Conduc”, încheie Geoană manifestul său politic.

Nu am loc să insist. Analiza lui mi s-a părut clară şi convingătoare. Nu e vorbărie goală, pe model bruxellez, cu ”rezilienţe” şi alte asemenea. Şi e o mare deosebire de substanţă, faţă de ceea ce ne-a oferit actualul nostru preşedinte, Klaus Iohannis. Vă dau o singură mostră, din ”dezbaterea” pe care singur şi-a organizat-o, cînd a candidat pentru cel dea-al doilea mandat. Spre final, o studentă din sală l-a întrebat: ”De ce nu aţi invitat jurnalişti care să vă pună şi întrebări incomode?” Iohannis a răsupuns scurt, cum îi e obiceiul: ”eu consider că au fost întrebări de mare substanţă”. Iar cu privire la o soluţie pentru a rezolva problema exodului studenţilor din România, preşedintele a răspuns: ”Merită să rămâneţi în ţară... Eu am decis să rămân în România, e o decizie conştientă. Eu am ales să rămân în ţară”. Pentru el, fireşte, a meritat.

Faţă de capcana în care am căzut, crezînd că un neamţ ne va conduce ca-n Germania, sper că Mircea Geoană nu ne mai oferă una, de a crede că un fost oficial NATO ne va transforma ţara în America. Totuşi, acest Geoană rebrenduit pare să ofere soluţii. Oricum, deocamdată singurele. Ca fost liberal, dar niciodată pesedist, vă spun cu tristeţe: comparaţi-l în sinea voastră cu Ciucă, şi vă veţi convinge singuri.